Tare-aş vrea…

Tare-aş vrea ca-n iarna asta să mai fiu... o dată… mică...

Şi-n căsuţa... fermecată, din sătucul de la munte,

Cu ochi plini de duioşie să m-aştepte o bunică,

Ea, ’’icoană’’ peste timpuri, cu glas blând şi ’’nea’’ pe frunte…

Să privesc, pe geam, cum ninge ca-n poveştile bunicii,

Peste piscuri, peste codrii cu brazi falnici pân’ la cer…

Ghemuită-n gura sobei, să nu ştiu ce-i gustul fricii,

Şi s-ascult colindătorii cum îmi cântă Leru-i Ler…

S-aud clinchetul de ape-n râulețul cel zglobiu

Și-n păduri, trosnind crenguța de brad sub omătul gros...

Să adorm sub glasul dulce - precum fac de când mă știu -

Al bunicii, care-mi ”toarce” - precum știe - un basm frumos...

În zori, să plec cu bunicul, cu sania lui măiastră,

Cu cei doi cai albi ca neaua, pe cărări de vis şi dor,

Să nu mai stea decât cerul şi-orizontu’-n calea noastră,

Şi-nvelită-n cerga albă, să îmi pară cum că zbor…

Dar… s-a dus astă minune din trecutul meu… Păcat…

Iar bunicii… nu-s acolo... şi nu pot să mă mai cheme…

I-a dus mersul dur al firii într-un loc îndepărtat,

Unde toţi ajungem – sigur - mai târziu ori mai devreme…

Stampă sfântă pe pereţii unei vieţi ce trece-n toamne,

A rămas doar amintirea, încrustată-n mintea mea…

Aş da câţiva ani din viaţă, dac-ai vrea să m-asculţi, Doamne :

Să mă-ntorci în acea vreme… iarna asta… Tare-aş vrea…

.

Mariana Cruceru