Teatrul

Luca Ramacciotti

 "Teatrul nu poate trăi pe streaming sau cultura netflix pentru că nu este un loc. 

Teatrul este o suflare. 

Suflarea oamenilor din spatele sau din fața scenei. 

Suflarea audienței care te face să înțelegi că sunt în sala de trepidare și așteaptă să se ridice perdeaua. Întuneric în hol.

Liniște, taci din gură.

Și publicul care respiră se oprește.

Zâmbetul pe tuș (este o combinație unică, întunericul din sală și lovitura instantanee și bomboana gata de despachetat).

Cortina se ridică și știi că magia este pe cale să se desfășoare.

Să fie proză, balet, vers, comedie, tragedie, monologuri, prestigare....

Prima glumă a actorului, primul pas al dansatorului, bagheta dirijorului în picioare. 

De acolo încolo nimic nu va mai fi ca înainte. 

Se accepta ca papier-mache, polistiren, balsa, fundaluri si stuc sa fie marmura, mobilier, paduri, peisaje, arme. 

Suntem în regulă cu oamenii care zboară, luptă, mor, câștigă. 

Totul este ca și cum ar fi adevărat. Înșelăciunea și ficțiunea sunt acceptate pentru că oferă emoții reale.

Artistul simte tensiune pe umeri pentru că are audiență în față. 

Din culise verificăm dacă tot mecanismul de teatru funcționează perfect ca un ceas. 

Suflarea oamenilor care din culise este unică pentru cei ai artiștilor, publicului. 

Și apoi aplauzele. 

Acel aplauze care au același ritm ca și inima persoanei care a văzut nașterea, crește și formează spectacolul. 

Aplauzele sunt pentru toți cei care au muncit. 

Artistul iese pe scenă pentru a mulțumi, din partea tuturor muncitorilor, audienței venite acolo în mod special.

Pentru că dacă publicul nu este acolo, vom avea jumătate de magie."