miercuri, 24 februarie 2021

Creștinul zilelor noastre

"Există multe idei, multe concepții eronate despre creștinul zilelor noastre. Sunt unii oameni care cred că lumea, așa cum este ea azi, cu toate ale ei, este un dușman al creștinului. Cred că “toate-s de la dracu’”, citez, ceea ce consider că este absurd. 

Dacă cele ale lumii, ale evoluției, ale tehnologiei “sunt de la dracu’”, mă întreb de ce nu folosim telefonul cu furcă, televizorul cu tub, de ce nu-i spunem medicului sa ne opereze cu cuțitul de silex ci acceptăm intervențiile chirurgicale făcute cu ajutorul roboților?! 

Consider că e absurd să credem, noi creștinii, că putem trăi ca în vârful muntelui, ca în Mânăstire, în lume fiind. 

V-ar plăcea, de exemplu, să trăim într-un stat în care creștinismul ar fi impus prin lege? V-ar plăcea să trăim într-o țară care să impună oamenilor, prin legi, să nu fie păcătoși?  O țară în care, de exemplu, după spovedanie, ai primi câteva amenzi sau poate luni și ani de închisoare? Mie nu! Aș fugi departe de o astfel de țară. 

Lupta cu păcatul este una personală, de bunăvoie. Hristos nu a impus nimănui, nimic prin legi și amenzi. El doar a invitat, a chemat oamenii să pașească pe Calea Lui, să-L urmeze.

Credeți că oamenii din Biserică sunt superiori oamenilor care nu aleg să facă parte din Ea? Din punct de vedere social, nicidecum! Avem aceleași păcate, aceleași căderi. Avem însă nădăjdea că, într-o bună zi, Dumnezeu, prin iubirea, bunătatea și blândețea Lui ne va ajuta să scăpăm de patimi, ne va sfinți. 

Noi nu mergem la biserică fiind convinși că după câteva veniri, după câteva lumânări aprinse și acatiste date, nu vom mai greși, nu vom mai păcătui, ci pentru că noi credem că aici e locul unde ne reamintim care este direcția, care este ținta noastră, care este calea. De aceea, și preotul, și enoriașul se spovedesc, pentru că în Biserică sunt oameni la fel, sau poate mai păcătoși decât cei din lume. 

Aud în ultima vreme oameni (creștini ortodocși, mai ales) speriați, îngroziți de cipuri, de vaccinuri, de tehnologie, de evoluția lumii. 
Cunosc o fetiță de șase ani care s-a născut cu o hipoacuzie. Lumea medicală a zilelor noastre i-a putut oferi însă șansa ca ea să audă, prin implantarea...unui cip. Credeți dumeavoastră că acest copil este pecetluit? Credeți că acest cip o va împiedica pe copila aceasta să se roage, să lucreze la mântuirea ei?  

Vorbind despre vaccin, cred că atitudinea aceasta: “După ce se vaccinează câteva milioane de oameni, după ce voi vedea reacțiile, mă voi vaccina și eu. Mai aștept.”,  este una de plâns. 

Am auzit chiar preoți spunând asta. Păi...oare nu te doare sufletul că tu faci vaccinul după câteva milioane de oameni care s-au expus emoțional și fizic ca tu să-l poți face în siguranță?  Că vaccinul/vaccinarea ar fi o erezie, o lepădare de Hristos, o pierdere a Duhului Sfânt, mă iertați, dar nu văd aceste teorii stând în picioare. Cine are însă o teologie în privința aceasta, aș vrea să o ascult , temeinic argumentată.

Cred că nici nu ar trebui să facem atâta zarvă pe aceste teme. Preocuparea noastră principală ar trebui să fie lupta cu păcatele noastre, nu cu lumea. Întrebați-vă mereu, atunci când întâmpinați o problemă pe care o vedeți ca fiind o incongruență între Biserică și lume: “Cum aduc eu un prejudiciu credinței mele făcând lucrul acesta?”

“Părintele X a spus...” este unul dintre argumentele fraților ortodocși împotriva vaccinării. Acești Părinți au vorbit atât de metaforic, încât este foarte greu, o îndrăzneală chiar, să descifrezi și să aplici exact, punctual, tot ceea ce au spus.

 Ceea ce știm însă că au vrut Sfinții Părinți să transmită prin stilul acesta prorocesc care există de când Biserica este: “Pregătiți-vă sufletul! Privegheați că s-a apropiat!” Nu cred însă că în sensul: “Scoateți topoarele, săbiile, fie ele și verbale , ieșiți în stradă și ucideți-vă între voi!” 

Creștinul timpurilor noastre cred că ar trebui să fie un om firesc. Da, să-și dorească pentru familia lui, pentru copiii lui un confort material, să fie cinstit, să se îmbrace frumos (ițarii, fusta până-n pământ  și basmaua nu te apropie mai mult de Dumnezeu). Sărăcia creștinilor și ignoranța nu sunt virtuți.

Din veniturile lui să ajute și pe alții aflați în nevoie, să fie implicat în proiecte filantropice, să se adapteze rapid și la viața simplă și la mai mult. Dacă-i lipsește ceva, să nu trăiască o suferință, iar dacă are mai mult, să nu-l doară inima să dea din averea sa. 

Să fie un om învățat, educat, să apeleze, de poate, la tehnologie (Tehnologia “nu este de la dracu’”, dacă este folosită spre folos). Să fie om smerit, să răspândească tuturor, indiferent de nație, de credință, mesajul de iubire al lui Hristos. Să se vadă, prin purtarea sa, prin vorbele sale, că el este mesagerul Iubirii Dumnezeiești. 

Cred în Creștinul care își asumă viața de parohie, de comunitate, cu toate căderile și ridicările ei. 

Cât de ușor și de discret au trecut Iisus și Apostolii prin lume, prin toate ideologiile și nebuniile ei. Nu se împiedicau de nimic, în orice comunitate s-ar fi dus. 

Creștinul e un om înțelept: îmbracă hainele vremii, dar niciodată nu va fi copleșit de vremuri, de ideologii. El nu va deveni un liberal convins, un fascist convins, comunist sau mai știu eu ce , ci va ști întodeauna că dincolo de orice opțiune politică ar avea, trebuie să-i iubească pe toți oamenii, să încerce să facă bine tuturor, să prețuiască pe fiecare om, indiferent de nație, de religie, de partidul politic din care face parte, indiferent dacă se vaccinează sau nu. 

Creștinul timpurilor noastre nu ar trebui să se lupte cu lumea, să fugă de lume și de provocările ei, pentru că el știe un singur lucru: Dumnezeu e cu el, oricând și oriunde s-ar afla...!"

pr. Alexa Visarion

marți, 23 februarie 2021

Logică

"Dimineaţă, tatăl le spune băieţilor:

− Azi noapte, nu ştiu care bulangiu ne-a furat vaca...

Băiatul mai mic:

− Dacă-i bulangiu înseamnă că-i mic de statură.

Băiatul mijlociu:

− Dacă-i mic de statura, trebuie să fie din Ţăndărei.

Băiatul mare:

- Dacă e din Ţăndărei, trebuie să fie Tică Slutu.

Au ajuns la Ţăndărei, l-au găsit pe Tică Slutu şi i-au tras o bătaie straşnică. Dar ăla nu le dă vaca - zice că n-a furat-o el.
L-au mai caftit o dată, dar tot degeaba. 
Au ajuns la judecată. Judecătorul îi întreabă:

− Dar de ce credeţi voi că e mâna lui Tică Slutu?

− Cum de ce, răspund fraţii, a furat vaca, deci e bulangiu. E bulangiu, deci e mic de statură. Dacă e mic de statura, e din Ţăndărei, că acolo toţi sunt mici de statura. Iar dacă e din Ţăndărei, e clar că e Tică Slutu...

− Interesantă logică, zice judele. Dar ia spuneţi-mi voi (şi le arată o cutie), ce am eu în cutiuţa asta?

− E o cutie pătrată - observă tatăl.

− Înseamnă că-năuntru e ceva rotund - zice mezinul.

− Dacă e rotund înseamnă că-i oranj - cugetă mijlociul.

− Dacă-i oranj, e clar că-i o portocală - concluzionează fratele mai mare.

Judecătorul scoate din cutie o portocală, uitîndu-se gânditor la Tică:

−Bă, dă-le vaca-napoi!"
Furată de pe fb

Vis sau realitate?

"Am avut un vis năstrușnic, unul din acelea de care juri că-s realitate. Probabil inspirat de o știre citită ieri, care zicea că datoria totală a statelor lumii a ajuns în pandemie la o sumă pe care nici n-am înţeles-o matematic, dar nici măcar n-am putut-o citi la o primă lectură. 
Și visul lega mecanismul ăsta de îndatorare a statelor (nu se știe la cine haha) de lupta anticorupţie. Se făcea, în vis zic, că statele, prin păpușile politicianiste, ca orice debitor, trebuie să dea frumos din coadă în faţa creditorului. 
Ca-n viaţa reală micro, zic. Ai credit la bancă, nu mai ai nimic. Nu mai ai venit întreg, că se duce 30% la rată. Sau cât o fi. În unele cazuri, nici casa ipotecată nu-ţi aparţine în mod real, cu toate dezmembrămintele dreptului. Nu poţi culege fructe civile, că ar însemna ca din chirie să achiţi rata și nu-i voie, trebuie s-o plătești din leafă, să rămâi sclav. De uzufruct sau altele nici gând. 
Astfel că, revenind la vis, credite și anticorupţie (corupţia-ciupeala aia de pe la fraieri, nu aia oblăduită de creditori, că acolo e doar un mecanism de reglare agreat de la vârf): 
Cum să deţii tu liber ce ai la tine în ţară, dacă ai pus totul gaj pentru creditele care tot cresc și tot cresc? Logic că se vinde Portul Constanţa. Logic că se închide CFR Marfă. Să vedem ce se va întâmpla cu Valea Jiului. Dacă vă amintiţi, și Hidroelectrica era în colaps, strânsă în capcana în care o aruncase marinarul, de a vinde electricitate la preţ mai mic decât cel de cost. Fix asta se întâmplă și la Complexul Hunedoara, de aia e înglodat în datorii. La cine? La stat!!! Că vine garda de mediu zilnic și-i pune amenzi în cutia poștală. Acuma ne-am liniștit. Minerii nu mai extrag huilă; Mintia nu mai merge, deci nu mai poluează, deci nu mai ia amenzi, oamenii din Deva stau pe reșouri, deci plătesc facturi la enel, eon, cez, cui or plăti. Un mic fragment din tabloul ,,anticorupţia a învins". 

Stai că m-am desprins din vis și nu știu unde am ajuns."

de Daniela F

Seară de excepție la Filarmonica Oltenia din Craiova

VINERI,  26  FEBRUARIE  2021,  ORA  19:00
Concert simfonic
ORCHESTRA  SIMFONICĂ  A  FILARMONICII  „OLTENIA”
DIRIJOR: MARIUS  HRISTESCU
Georges Bizet: „Arleziana” (suitele I și II)
Camille Saint-Saëns: Dans macabru
               Solo vioară: Octavian Gorun
Georges Bizet: „Carmen” (suitele I și II)

👉 Preturi bilete: 40 lei; 10 lei (elevi, studenti, seniori)
👉 Agentia de bilete, Calea Unirii, nr.16
📞Telefon: 0251.414.698 
👉 Program: luni – vineri; orele 10:00 - 18:00
#filarmonicaolteniacraiova  #stagiunea74 #mariushristescu      #carmendebizet #dansmacabru  #saintsaens

Boema la Opera Română Craiova

BOEMA este o operă în patru acte de Giacomo Puccini
Libretul de Giuseppe Giacosa și Luigi Illica, după romanul „Scènes de la vie de bohème” de Henri Murger
http://www.operacraiova.ro/
Conducerea muzicală: Dumitru Cârciumaru

Distribuția:
Mimi – Renata Vari
Musetta – Mariana Bulicanu
Rodolfo – Alin Stoica (Opera Națională București)
Marcello – Dan Patacă (Opera Națională Română Timișoara)
Colline – Octavian Vlaicu (Opera Națională Română Timișoara)
Schaunard – Ioan Cherata
Benoît – Romulus Nicolae Cucu
Alcindoro – Dragoș Drăniceanu
Parpignol – Petrișor Efrem
Sergent – Adrian Grădinaru
Vameș – Victor Dimieru

Orchestra și Corul Operei Române Craiova
Regie artistică: Arabela Tănase
Scenografie: Răsvan Drăgănescu
Concert-maestru: Meda Stanciu
Maestru de cor: Lelia Candoi
Pregătire muzicală: Corina Stănescu, Maria Cristiana Stan
Sufleur: Viorica Tomuș
Regie tehnică: Mihaela Grama
Sonorizare: Sorin Tican, Bogdan Martin
Maestru de lumini: Roberto Bujor
Machiaj/coafură: Ioana Boicea, Andra Stanciu
Bilete online:
http://bilete.operacraiova.ro/ro/show/47/detail
Detalii:
http://www.operacraiova.ro/ro/stagiune/la-boh-me~s277/

Rezervări și informații suplimentare:
Agenția de bilete a Operei Române Craiova
Strada Mihai Viteazul nr. 7
0351.442.471
agentiadebilete@operacraiova.ro
http://www.operacraiova.ro/ro/contact/agentia-de-bilete/

Este necesar să purtați masca de protecție și să vă păstrați locurile pe toată durata evenimentului, iar accesul la spectacol este permis persoanelor cu o temperatură de maxim 37.3 grade Celsius. Vă mulțumim și vă asigurăm că luăm toate măsurile pentru siguranța celor prezenți.

Acţiunea se desfăşoară în anul 1830, la Paris, în Cartierul Latin.

ACTUL I

Este ajunul Crăciunului. În mansarda în care locuiesc, poetul Rodolfo şi pictorul Marcello suferă de foame şi de frig. Atmosfera se animă doar atunci când sosesc ceilalţi prieteni şi vecini de mansardă, filozoful Coline şi muzicianul Schaunard, aducând un coş cu mâncare şi vin. Se aud bătăi în uşă. Benoit, proprietarul, a venit să încaseze chiria. Încercând să-i abată gândul de la bani, tinerii îi oferă de băut şi îl provoacă pe bătrânul caraghios să vorbească despre aventurile lui de dragoste. Apoi, prefăcându-se indignaţi de frivolitatea proprietarului, îl alungă scăpând şi de astă dată de plata chiriei. Tinerii se hotărăsc să plece la cafeneaua Momus. Doar Rodolfo mai întârzie câteva clipe pentru a termina un articol pentru ziar. Timide bătăi în uşă îl întrerup. Este Mimi, vecina lui, căreia i s-a stins lumânarea. Scuturată de un acces de tuse, tânăra se clatină. Rodolfo îi oferă un scaun apoi, fiecare pe rând, se prezintă (ariile lui Rodolfo şi Mimi). Lumânările s-au stins, dar razele lunii luminează încăperea sărăcăcioasă. Îmbrăţişaţi, Rodolfo şi Mimi îşi mărturisesc dragostea ce i-a cuprins pe neaşteptate (duet). Cei doi tineri pleacă împreună către cafeneaua Momus unde prietenii îl aşteaptau pe Rodolfo.

ACTUL II

Străzile Cartierului Latin sunt pline de lume. De la un vânzător ambulant, Rodolfo îi cumpără lui Mimi o bonetă roz. Fata este prezentată celor trei prieteni care o primesc cu simpatie printre ei. Cu toţii se aşează în jurul unei mese din cafenea. Pe trotuar trece vânzătorul de jucării Parpignol înconjurat de strigătele bucuroase ale copiilor. În cafenea intră Musetta fosta iubită a lui Marcello. Îmbrăcată într-o toaletă scumpă şi elegantă, ea se sprijină de braţul unui bătrânel caraghios, dar bogat, pe nume AlcindoroMusetta îl iubeşte încă pe Marcello. Pictorul este şi el puternic tulburat de această întâlnire. Ca să-i atragă atenţia, Musetta cântă un vals în care îşi evidenţiază graţia şi cochetăria (arie). Marcello este din ce în ce mai agitat. Simulând o durere atroce la un picior, Musetta îl trimite pe Alcindoro să cumpere o altă pereche de pantofi. Apoi, fără nici o ezitare, ea se aruncă în braţele lui Marcello. Veseli şi fericiţi, cei şase tineri părăsesc cafeneaua. Nota lor de plată o va achita tot… Alcindoro.

ACTUL III

La un han de la periferia Parisului, Mimi a venit să-l caute pe Marcello. Ea îi povesteşte pictorului cum Rodolfo o ocoleşte fără motiv. Când apare poetul, Mimi se ascunde. Rodolfo îl anunţă pe Marcello că a hotărât să o părăsească pe Mimi. Dar glasul i se frânge şi printre suspine tânărul mărturiseşte adevărul: viaţa lor mizeră agravează boala de plămâni de care suferă Mimi, iar în aceste condiţii, pentru a o salva, el se consideră obligat să-i redea libertatea (duet). Mimi iese din ascunzătoare şi fericită se aruncă în braţele iubitului ei. Dragostea lor este la fel de puternică şi de sinceră ca în prima clipă. Din han ies, certându-se, Marcello şi Musetta care se despart aruncându-şi unul altuia, reproşuri. Rodolfo şi Mimi evocă zilele lor fericite (cvartet) şi amână despărţirea lor până la primăvară.

ACTUL IV

Din nou singuri în mica lor mansardă, Rodolfo şi Marcello se gândesc la iubitele lor Mimi şi Musetta. Sosesc Colline şi Schaunard care nu au găsit nimic de lucru. Făcând haz de necaz cei patru tineri încearcă să uite mizeria care îi copleşeşte. Dar în uşă apare Musetta care anunţă că Mimi este jos, grav bolnavă şi prea slabită pentru ca să poată urcă singură scările. Rodolfo coboară în grabă. Musetta povesteşte cum, îndrăgostită, Mimi a dorit să-şi mai vadă iubitul pentru ultima oară, căci îşi simte sfârşitul aproape. Epuizată de efort, Mimi se prăbuşeşte pe un pat. Marcello şi Musetta pleacă să vândă o pereche de cercei pentru a face rost de medicamente. Colline îşi ia adio de la vechea şi unica lui manta pe care o va vinde pentru a-şi ajuta prietenii (arie). Rodolfo şi Mimi îşi amintesc de clipele fericite. Mica bonetă roz se află în mâinile sărmanei fete. Prietenii revin. Ei i-au cumpărat bolnavei un manşon călduros pe care aceasta şi-l dorea de mult. Cu un zâmbet fericit pe buze, alături de RodolfoMimi închide ochii pentru totdeauna.

 

*Grigore Constantinescu și Daniela Caraman-Fotea, Ghid de operă, București, 1971

**Ana Buga și Cristina Maria Sârbu, 4 secole de teatru muzical, București, 1999

***Ioana Ștefănescu, O istorie a muzicii universale, Vol. IV, București, 2002


duminică, 21 februarie 2021

MĂRTURISIRE LA RĂSCRUCE

MĂRTURISIRE LA RĂSCRUCE

Aș scrie o scrisoare și n-am cui,
Aș scrie o scrisoare către mine tânăr,
Cu timbru poza mea și-a nimănui,
Și-n rânduri doar incertitudini fără număr.

Să nu pășesc în viață aiurit și orb,
Că plec desculț de rele și de fericire,
Când timpu-i scurt, ingrat și se așterne colb,
Pe pleoape, peste suflet și pe nemurire.

Și de s-o rătăci fără adresă-n drum,
Să-nvețe vântul vorbele trimise,
Scrisoarea ultimului gând cât nu e scrum,
Tot zbuciumul să îl preschimbe-n vise.

Când am plecat eu n-am mai luat nimic,
M-am dus desculț pe drumurile mele,
Desculț de suflet, ultim inamic,
Pășeam cu umbre de muțenii grele.

L-am pus cu grijă, la prima răscruce,
Ca pe-o sperietoare pusă-n par,
Să știe călătorul un'  s-o duce,
Să nu greșescă drumul în zadar.

Și de-o avea și timp și gândul bun,
Să-ntrebe doar care-i cararea vieții,
Desculțul meu de suflet pe-al lui drum,
Să-i dea numai candoarea tinereții !  

JIANU AUGUSTIN 

21 februarie 2015

luni, 15 februarie 2021

Despre Covid și altele

Pentru că eram suspendat de FB în zilele când hoarde de spălăței îl înfierau cu mânie progresistă pe domnul Dragos Bucur, revin acum cu susținerea fermă:
SUNT MEDIC. NU PORT MASCĂ ÎN AFARA ACTIVITĂȚII PROFESIONALE ȘI NU MĂ VACCINEZ!

Argumente:
1. Nu există niciun studiu care să confirme că purtatul măștii poate opri răspândirea unui virus cu tropism respirator. Inclusiv OMS s.r.l. (în aprilie) și CDC (în august) au arătat clar că purtatul măștii este indezirabil în contextul (așa-zisei) pandemii. În schimb, prin umezire rapidă ca urmare a expirului repetat, masca devine un mediu ideal pentru bacterii; în plus, nivelul de oxigenare scade. În plan psihologic, depersonalizarea relațiilor sociale prin acoperirea feței induce efecte nefaste (în special copiilor, dezvoltării lor cognitive). Dacă am febră sau mă simt rău, stau în casă, nu ies să dau o eventuală viroză și altora. Asimptomaticii nu transmit boala.
Alternativă: nu mă bag în sufletul omului, mai cu seamă al necunoscuților, stau la un metru distanță și vorbesc normal cu ei. Apropierea la mai puțin de un sfert de metru de o persoană contagioasă echivalează cu infectarea, chiar dacă ai șapte măști, nu una! Nici înafara ”pandemiei” nu este igienic să stau nas în nas cu cetățenii care poate au mâncat șaorma, poate au carii ori tuberculoză. Vă asigur că, oricâte măști suprapuse ați avea, nu rezistați în apropierea lui Cartianu (că tot apare mai jos) mai mult de un minut.
2. Dacă înșiși producătorii terapiilor genice poreclite ”vaccinuri” spun că acestea nu opresc transmiterea infecției, ci doar reduc din gravitatea formei de boală pe care eventual o vei face, nu văd niciun motiv să risc injectarea cu o substanță insuficient testată pe termen lung. Eu am făcut boala anul trecut, nu sunt în categoria susceptibilă de forme severe de gripă sau alte infecții, ci printre cei care au un risc de 1/300.000 să moară din cauza virozei, adică mai mic decât de a fi omorât de fulger. Este greu de explicat cum o companie care vinde șampon poate convinge toate guvernele lumii să cumpere cantități uriașe doar pentru că ne asigură că vom avea chelia mai deasă dacă ne șamponăm cu produsul lor! A, în caz că ne cresc solzi, nu-și asumă nicio răspundere. Iar s.r.l.-ul pe care-l sponsorizează, cel care decide politica fanerelor pe glob, insistă și el că acel șampon e singurul remediu al calviției și vom fi aspru sancționați dacă nu-l folosim. Televizoarele, și ele, se răstesc la noi încontinuu, arătându-ne ce fericiți au fost cetățenii după ce s-au șamponat, nu i-a usturat scalpul deloc, iar cei care nu cred în clăbuc sunt proști, rusofili și conspiraționiști. Uite că eu nu vreau să fac parte din experiment!

Aștept cohortele de securici dimitrii, stribli, bucurenci și oanedobre (cele care fugeau în pijamale prin cartier pentru că le trimisese guranul SMS cu cutremurul de 10 grade) să mă pârască la ProTV, la Colegiul Medicilor și la Asociația vrăbiilor fără mălai precum că am încălcat Jurământul lui Arhimede, legea și morala globalistă!

Și mai e un lucru: nu doresc să aparțin unei lumi în care delictul de opinie să impună pedeapsa prin lapidare. Domnul Dragoș Bucur a emis o părere personală și care se referea doar la el și la deciziile sale. Dar, chiar dacă ar fi scris că păsările sunt mamifere sau că USR va salva țara ori altă inepție, în niciun caz nu ar fi trebuit tratat de golănimea deontoloagă în felul în care a fost tratat, asta e cert.

P.S. Îl susțin de asemenea pe domnul doctor Dan Gavrilescu: da, virusul SARS-COV-2 este rezultatul unei mâini criminale (americană, cu suport chinez) și a fost lansat ca un atac biologic; și, da, media a fost folosită puternic ”ca să îngrozească oamenii”.  Are perfectă dreptate doctorul Gavrilescu. Iar pentru voi, ceilalți, învățați-vă copiii un lucru important: în chestiunile vitale, care țin de țară, de oameni, de morală, de credință, să spună întotdeauna adevărul, indiferent de consecințe. Din clipa în care spui ce vor alții să audă, caracterul tău a murit!

De Răzvan Constantinescu

APARENȚELE ÎNŞEALĂ

APARENȚELE ÎNŞEALĂ
Această poveste adevărată se întâmpla în America la sfârșitul secolului al XIX-lea. O doamnă şi soţul ei, au coborât din tren în Boston cu intenția de a ajunge la Universitatea Harvard. Erau îmbrăcați destul de modest: ea, într-o rochie de bumbac, el, îmbrăcat într-un costum simplu, nu chiar de cea mai bună calitate. S-au adresat, fără să fi avut o programare prealabilă, secretarei preşedintelui de la Universitatea Harvard. Secretara a ghicit imediat că aceștia veneau de la țară, că erau fermieri, care nu puteau avea nimic de a face cu Harvard.
- Dorim să-l vedem pe domnul preşedinte – a spus omul încet.
- Îmi pare rău, este foarte ocupat – a răspuns secretara.
- Aşteptăm – a replicat femeia.
Ore întregi, secretara i-a ignorat, în speranţa că cei doi, în cele din urmă se vor descuraja și vor pleca. Ei nu au plecat, ceea ce a făcut să crească frustrarea acesteia.
În cele din urmă a decis să-l deranjeze pe preşedinte, deşi era o corvoadă pe care ea mereu o evita .
- Poate dacă veți vorbi cu ei câteva minute, vor pleca - i-a spus secretara preşedintelui Universităţii. Acesta făcu o strâmbătură de dezgust, şi acceptă. Cu fruntea încruntată, dar cu demnitate, se îndreptă cu pas majestuos spre perechea care aștepta.
Femeia îi spuse:
- Am avut un fiu care a învățat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvard-ul. A fost fericit aici, dar acum un an, a murit într-un accident. Soţul meu şi cu mine am vrea să construim ceva, undeva în campus, care să fie în memoria fiului nostru. Preşedintele nu a părut interesat.
- Doamnă – a spus acesta – nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoană care a învățat la Harvard şi apoi a murit. Dacă am face-o, acest loc ar părea un cimitir.
- Oh, nu, replică repede femeia – nu dorim să se ridice o statuie. Ne-am gandit că am fi bucuroși să donăm o clădire universității Harvard.
Președintele a întors către ei privirea.
Aruncă o privire la rochia și la costumul simplu cu care cei doi erau îmbrăcați și exclamă apoi:
- O clădire!! Aveți cumva idee cât costă o clădire? Am investit peste șapte milioane și jumătate de dolari în clădirile de aici de la Harvard!
Pentru o clipă femeia a tăcut.
Președintele s-a gândit că poate acum se va putea debarasa de ei.
Femeia se întoarse către soțul său și îi spuse încet:
- Atât de puțin costă o universitate? De ce să nu construim noi de la început una nouă, a noastră ?
Soțul său acceptă.
Fața președintelui se întunecă de confuzie și uimire.
Domnul Leland Stanford şi soţia lui s-au ridicat şi au plecat, au călătorit până în Palo Alto, în California, unde au pus bazele universității care le poartă numele, Universitatea Stanford, în memoria unui fiu de care Harvard nu a mai fost interesat. Universitatea “Leland Stanford Junior” a fost inaugurată în 1891, în Palo Alto. “Junior”, deoarece onora memoria fiului bogatului latifundiar. Acesta era ‘memorialul‘ său.
În ziua de astăzi universitatea Stanford este pe locul întâi în lume, mai sus decât Harvard.
CE UȘOR TE POȚI ÎNȘELA ATUNCI CÂND JUDECI DUPĂ APARENȚE.!!

Valentine's Day

Valentine's Day, o sărbătoare chicioasă, importată de la americani, comercială, gălăgioasă, dulce, lacrimogenă, plușată, roșie, mărgelată, paietată, dantelată, coafată, naivă și penibilă, menită să stoarcă lacrimi de emoție fetelor de liceu cu profil agricol și să strice fardul disperat al doamnelor trecute de 40. Ori să ușureze tuturor portofelele și să umple paturile cu pufoșenii stridente, pe care nu mai ai pe unde să le dosești, după o săptămână de oftaturi și lăcrimări emoționat-suave.
Cam așa se discută, de ani buni, despre această zi. Cu atâta sictir se pronunță și se trâmbițează caracterul comercial al zilei de azi, de parcă în zilele de Paști și de Crăciun se împart porcii, mieii, icoanele, mătăniile și acatistele... gratis. 
Și atâta tam-tam se bate pe ideea americănismului, de zici că Decebal s-a născut pe când per Scorilo vopsea ouă roșii, se închina și tupila iepurași de ciocolată prin tufele lui de mărar dacic de prin curte. Sau tocmai se întorcea de la colindat și se gândea să pună de o cafea -tot dacică- din aia cu caimac, tip cappuccino, să se încălzească.
... Vorbim cu atâta dispreț despre import, ca și cum nu am fi importat cam toate sărbătorile, cam toate mâncărurile, cam toți sfinții, ba chiar și religia, tot ( aproape tot, hai!), inclusiv calculatorul ăsta la care scriu eu aici... și telefonul de la care voi o să-mi dați un like neaoș românesc. Străbunii îi spuneau laic.
Vă mai amintiți ce frumos sărbătoream noi Dragobetele înainte de 89?Ghilimelele se subînțeleg. Era o zi așa, raw, bio, cum să-i mai spun, toată numai o suflare națională, nu mai pridideam cu iubirea, echilibrul și naturalul, fără chiciuri, fără interese comerciale, era totul numai suflet, numai simțire autentic românească. 
Nu, nu era deloc  plină de –citez din înțelepciunea Facebook-ului- porcării roz, ca acum,  de bărbați valentinici din ăștia, castrați, sensibili, efeminați, puși pe declarații și pe aruncat cu banii aiurea, cum vedem că se întâmplă în această -citez din nou - odioasă și perversă zi americănească, și cum ferit-a Sfântul să vezi pe meleagurile noastre de dragobeți sobri, ocupați cu chestii serioase. Ori prin mânăstirile noastre, unde nu întâlnești niciodată, nu-i așa?, interese comerciale și chiciuri precum cruciulițe cu leduri și baterii R6, ori brelocuri cu Maica Domnului fotoșopată, cu ten impecabil și siluetă de divă, ori brățări cu cruci sufocate de ștrasuri, ori mătănii din cauciuc și zirconiu, ori pe pruncul Isus înfășurat în trandafiri de plastic, vișină putredă-spre-marsala, dat prin pulbere de sclipici auriu, clip-clip, de ți se înmoaie inima de gingășie,  ori pe Arsenie Boca cu ochi hipnotici, bătând în cyan , cu buze de un  fucsia furios și triumfalist, de-ți ia retina foc etc. etc.
Tot umblă vorba prin târg că ne-au umplut americanii de chiciuri și de interese comerciale. Că noi, altfel,  am fi fost niște esteți și niște idealiști. Mari.
De-aia zic și eu să combatem mai puțin și să iubim mai mult. Mâine, ieri, azi! Happy Valentine’s!
(Text mai vechi, din perioada acidulat-sarcastică, de a cărui mușcătură încă nu mă dezic, dar pe care azi poate că aș mai nuanța-o).

De Camelia Radulian 

duminică, 14 februarie 2021

APARENȚELE ÎNŞEALĂ

APARENȚELE ÎNŞEALĂ
Această poveste adevărată se întâmpla în America la sfârșitul secolului al XIX-lea. O doamnă şi soţul ei, au coborât din tren în Boston cu intenția de a ajunge la Universitatea Harvard. Erau îmbrăcați destul de modest: ea, într-o rochie de bumbac, el, îmbrăcat într-un costum simplu, nu chiar de cea mai bună calitate. S-au adresat, fără să fi avut o programare prealabilă, secretarei preşedintelui de la Universitatea Harvard. Secretara a ghicit imediat că aceștia veneau de la țară, că erau fermieri, care nu puteau avea nimic de a face cu Harvard.
- Dorim să-l vedem pe domnul preşedinte – a spus omul încet.
- Îmi pare rău, este foarte ocupat – a răspuns secretara.
- Aşteptăm – a replicat femeia.
Ore întregi, secretara i-a ignorat, în speranţa că cei doi, în cele din urmă se vor descuraja și vor pleca. Ei nu au plecat, ceea ce a făcut să crească frustrarea acesteia.
În cele din urmă a decis să-l deranjeze pe preşedinte, deşi era o corvoadă pe care ea mereu o evita .
- Poate dacă veți vorbi cu ei câteva minute, vor pleca - i-a spus secretara preşedintelui Universităţii. Acesta făcu o strâmbătură de dezgust, şi acceptă. Cu fruntea încruntată, dar cu demnitate, se îndreptă cu pas majestuos spre perechea care aștepta.
Femeia îi spuse:
- Am avut un fiu care a învățat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvard-ul. A fost fericit aici, dar acum un an, a murit într-un accident. Soţul meu şi cu mine am vrea să construim ceva, undeva în campus, care să fie în memoria fiului nostru. Preşedintele nu a părut interesat.
- Doamnă – a spus acesta – nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoană care a învățat la Harvard şi apoi a murit. Dacă am face-o, acest loc ar părea un cimitir.
- Oh, nu, replică repede femeia – nu dorim să se ridice o statuie. Ne-am gandit că am fi bucuroși să donăm o clădire universității Harvard.
Președintele a întors către ei privirea.
Aruncă o privire la rochia și la costumul simplu cu care cei doi erau îmbrăcați și exclamă apoi:
- O clădire!! Aveți cumva idee cât costă o clădire? Am investit peste șapte milioane și jumătate de dolari în clădirile de aici de la Harvard!
Pentru o clipă femeia a tăcut.
Președintele s-a gândit că poate acum se va putea debarasa de ei.
Femeia se întoarse către soțul său și îi spuse încet:
- Atât de puțin costă o universitate? De ce să nu construim noi de la început una nouă, a noastră ?
Soțul său acceptă.
Fața președintelui se întunecă de confuzie și uimire.
Domnul Leland Stanford şi soţia lui s-au ridicat şi au plecat, au călătorit până în Palo Alto, în California, unde au pus bazele universității care le poartă numele, Universitatea Stanford, în memoria unui fiu de care Harvard nu a mai fost interesat. Universitatea “Leland Stanford Junior” a fost inaugurată în 1891, în Palo Alto. “Junior”, deoarece onora memoria fiului bogatului latifundiar. Acesta era ‘memorialul‘ său.
În ziua de astăzi universitatea Stanford este pe locul întâi în lume, mai sus decât Harvard.
CE UȘOR TE POȚI ÎNȘELA ATUNCI CÂND JUDECI DUPĂ APARENȚE.!!

DE ZIUA-NDRĂGOSTIȚILOR DE MICI



de DS MITIF

De Ziua-ndrăgostiților de mici,
„La Roșu” vrem să coborâm, măi vere,
Să-nfulecăm câte cinci mici și-o bere,
Apoi, să ne uităm după...gagici...

Cu plete-n vânt, cu ochi de rândunici,
Cu buze dulci, cu fluturi la revere,
Să le pupăm cât ai pocni din bici,
Căci ochii văd și inima ne cere.

Și să le dăm, că nu suntem calici,
Câte-un cadou, cumva, să nu dispere,
Cinci mici gustoși și-apoi, câte o bere,
Cât ai pocni, instantaneu, din bici...

De Ziua-ndrăgostiților de mici!

vineri, 12 februarie 2021

Femeia care Știe tot

Femeia care Știe tot -pregătiri pentru Sfântu Vali ❤❤❤😈❤❤❤

 genul ăsta de femei sunt motivul pentru care bărbații trăiesc mai puțin. Deși ele sunt un compendiu de sfaturi și vindecă orice boală cu ceai de plante, de la febră hemoragică și până la boala copiilor, tu o să simți nevoia să faci cât mai repede boala respectivă ca să scapi. De fiecare dată când lumina ochilor tăi îți amintește că ai colesterolul mărit și îți dă palme peste mititelul în drum spre gură, nu face altceva decât să te încurajeze să bei pe ascuns și să ții toate frustrările mocnind, până crapă inima în tine. Adică tu mai trăiai douăzeci de ani cu grăsime pe inimă sau cu piciorul ăla cangrenat de la diabet, dar sfaturile astea auzite în mod repetat sapă în tine ca marea în faleza de la Eforie.
Într-o relație  de genul ăsta devine complet inutil să mai discuţi cu femeia pentru că ea știe tot. Devii ca Iohannis. În fiecare dimineaţă primeşti un raport cu tot ce s-a întâmplat ieri, unde ai greşit, ce ar trebui să simţi despre asta, ce părere ai şi ce măsuri vei lua pentru a remedia situaţia. Tot ce trebuie să faci este să-ţi accepţi condiția, să te îmbraci cu ce ţi s-a pregătit şi să citeşti de pe foaie. Orice tentativă de a devia de la textul pregătit va fi taxată sever de către opoziția alcătuită din nevastă-ta și analizată malițios de către soacra Aneta 3, putând duce chiar până la suspendarea ta din căsnicie. Așa că depui minimum de efort, ca să te poți întoarce în vacanță, în capul tău, unde nu ești însurat. 
Citești acolo: 
”Punctul unu – micii sunt răi, au colesterol și faci cu inima. Punctul doi – alcoolul este rău, are alcool și faci cu inima. Punctul trei – pizza are rea, are gluten și faci cu inima. Punctul… ăăă, mă, dar tu chiar vrei să-l citesc tot? Da… ? Ok. Punctul patru: fetele tinere sunt rele, au vagin și faci cu inima… ”. Și tot așa până ajungi la punctul 459: ”un glonț de nouă milimetri circulă cu o viteză de 120 de metri pe secundă și îți poate trece prin căpățână înainte să ajungă semnalul durerii la receptori”.

Oamenii ăștia care merită un dos de cazma peste ochi sunt motivul pentru care avem țigări europene ignifugate. Pentru că nimeni nu putea avea încredere în adulți să nu-și dea foc cu țigara, s-au construit țigările astea moderne care se sting în mână, după primul fum, dar rămân aprinse în scrumieră și mocnesc câte juma de oră. Statistic vorbind, numărul de incendii nu a scăzut, dar trebuia făcut ceva de gura grupării ”nu fuma să nu-ți dai foc”. De asta avem poze cu amputări pe pachetele de țigări. Intelectualii ăștia au senzația că nu vom mai fuma dacă ne arată un olog. Sunt curios – cum rămâi șchiop de la țigări? Le fumezi pe trecerea la nivel cu calea ferată?
De asta avem perechi de bikini cu câte șapte etichete pe ei, de a încăput mai mult material în etichete decât în chiloți. Trăim într-o lume în care niște genii simt nevoia să scrie pe izmene că nu sunt de mâncare. Cine s-ar fi gândit că ăsta e un pericol – să te intoxici cu izmenele? Doar niște imbecili care au încercat să mănânce chiloți au venit cu sfatul ăsta: ”Nu-i mânca că nu-s buni, am încercat eu! De la Calvin Klein te ia cufureala!”.
Cumva oamenii ăștia au senzația că noi nu știm exact cât suntem de grași, viciați sau bolnavi și de aceea se simt datori să intervină cu perlele lor de înțelepciune. Au o părere atât de proastă despre noi încât nu ne pot lăsa să ridicăm o sacoșă de jos fără sfaturi. Ne tratează mereu ca pe niște copii care ar fi în stare să se omoare fără intervenția lor. Părerea mea este că cine mănâncă chiloți și piulițe merită să moară. Cine bea metilic, poate să orbească liniștit. Cine caută benzina cu chibriturile, merită arsurile și cine fumează merită cancerul. E tot selecție naturală. Aici vorbim despre adulți, că n-am văzut în viața mea un copil care să citească avertismente de pe etichete. Sau poate au ei cei mai plicticoși copii de pe fața Pământului.

”Să mori tu!?! Prăjiturile îngrașă? Fumatul e nociv??? Sedentarismul ucide? Să mor dacă știam! Și zici că, dacă slăbesc, nu mai sunt grasă ? Eu tocmai voiam să mănânc zece mici cu niște izmene și să-mi duc bormașina la frunte ca să văd ce se întâmplă, noroc că m-ai oprit tu!”
Hai femei pregătiți-vă pretențiile  de Sfântu Vali  că  tot le știți  voi pe toate. Poate știți  și  că  n-o veti lua în mână
De AncaN

miercuri, 10 februarie 2021

NONSENSUL



Mitif

Indubitabil, drumul este drept,
Însă, păcat!, direcția-i greșită,
Și, vai!, deși-s al sensului adept,
Nonsesul, des, în sânge îmi palpită.

Indubitabil, drumul este drept,
Dar, pe traseu, mereu câte-o ispită
Îți introduce-n minte alt concept,
Însă, păcat!, direcția-i greșită.

Și, vai!, deși-s al sensului adept,
Eu sensu-l pierd, adesea-ntr-o clipită,
Pe mine însumi, rar, mă mai accept,
Nonsesul, des, în sânge îmi palpită.

Îndubitabil, drumul este drept...

Latif

Fiindcă iubesc poveștile. A fost odată ca niciodată un bătrân numit Latif.
"Latif era cel mai sarac om dintr-un sat. 
In fiecare noapte dormea aciuat pe langa vreo casa din fata pietei centrale, iar zilele si le petrecea asezat la umbra vreunui copac, cu mana intinsa si privirea pierduta in gandurile sale. Latif era însă considerat de toți, omul cel mai intelept din sat. 
Intr-o dimineata insorita, regele insusi isi face aparitia in piata din centrul satului. 
Cineva, i-a soptit ca se afla in fata celui mai sarac dintre supusii sai dar totodata celui mai respectat om de cei din sat, pentru intelepciunea lui.
Amuzat, regele s-a apropiat de cersetor si i-a zis:
- Daca-mi raspunzi la o intrebare iti dau aceasta moneda de aur.
Latif s-a uitat la rege aproape dispretuitor, apoi i-a raspuns:
- Poti sa-ti pastrezi moneda. Pentru ce as vrea-o eu? 
Care ti-e intrebarea? 
Raspunsul lui Latif a fost corect si creativ. 
Regele, vadit surprins, s-a aplecat si a lasat moneda la picioarele cersetorului.
A doua zi, a venit din nou in piata. De data asta nu s-a mai plimbat printre comercianti ci a mers direct spre locul in care se odihnea Latif - un maslin batran.
Din nou regele a pus o intrebare si din nou Latif a raspuns rapid si intelept.
Suveranul, surprins inca o data de atata luciditate, si-a scos sandalele si s-a asezat pe pamant in fata lui Latif, apoi i-a zis
- Latif, am nevoie de tine.
Iti cer sa vii la palat si sa fii consilierul meu.
Iti promit ca nu iti va lipsi nimic, ca vei fi respectat si ca vei putea iesi din palat cand doresti...Te rog!
Latif a acceptat.
In fiecare zi, monarhul il chema pe noul sau sfatuitor pentru a-l consulta cu privire la problemele regatului, propria sa viata sau indoielile sale spirituale. 
Latif raspundea mereu clar si precis.
Aceasta însă, a starnit gelozia tuturor curtenilor, care vedeau in cersetorul-consultant o amenintare pentru influenta si interesele  lor materiale. 
Circumspecti, afisand o mima grava, unul cate unul, graiau:
- Prietenul tau Latif, asa cum il numesti tu, comploteaza sa te detroneze.
- Nu se poate! Nu cred asa ceva, le-a replicat regele.
- Poti confirma cu ochii tai, au strigat toti in cor. 
In fiecare dupa-amiaza, pe la ora cinci, Latif se strecoara afara din palat, prin aripa de sud si merge si se intalneste, nu stim cu cine, intr-o casuta de la marginea satului. 
Simtindu-se dezamagit si ranit, regele hotari sa verifice acele versiuni. 
In dupa-amiaza acelei zile se ascunse in spatele unei usi care dadea spre scara pe care se presupunea ca va iesi Latif. 
De acolo l-a putut vedea  coborand treptele, iar dupa ce a privit in jur, ca si cum nu voia ca cineva sa-l vada, cu cheia care-i atarna la gat a deschis usa si a iesit.
- Ai vazut?, strigau curtenii, frecandu-si mainile satisfacuti. 
Apoi, urmat de o garda personala, monarhul l-a urmarit pe Latif pana la casuta cu pricina. 
- Deschide, Latif!, ii striga regele, batand puternic in usa. Sunt eu regele.
Latif a deschis. Nimeni altcineva, in afara de el, nu se afla in saracacioasa lui casă.
In acea incapere se putea vedea doar o farfurie veche din lemn, un baston, iar in centru atarna, prinsa intr-un carlig fixat in tavan, o tunica veche, ale carei dungi aproape ca nu se mai distingeau de timpul care trecuse peste ea.
- Complotezi impotriva mea, Latif, intreaba  regele? 
- Cum poti gandi asa ceva, Majestate? Nici vorba! De ce as face-o? 
- Dar vii aici in secret in fiecare dupa-amiaza. 
Latif zambi si se apropie de tunica ponosita. O mangaie si-i zise regelui:
- Acum sase luni cand am ajuns la castelul tau, tot ce aveam era aceasta tunica, acest blid si acest toiag.
Acum ma simt atat de confortabil in hainele pe care le port, patul in care dorm e atat de moale, respectul pe care mi-l oferi e atat de flatant si atat de fascinanta puterea ce mi-o ofera locul pe care-l am alaturi de tine...ca in fiecare zi vin aici doar pentru a fi sigur de un lucru: 
SA NU UIT NICIODATA CINE SUNT SI DE UNDE AM PLECAT..."

EK

marți, 9 februarie 2021

De Niro

… să ai mai multe ,,iubite”, nu te face mai bărbat. Să ai mai mulți ,,iubiți”, nu înseamnă că ești mai frumoasă. Produsele ieftine atrag doar oameni ieftini. Și între timp tinerețea trece. Și frumusețea odată cu ea. Caracterul rămâne piesa de rezistență. Femei pot fi toate cele care își pun tocuri și fuste scurte, bărbați pot fi toți cei care își pun pantofi și costume scumpe. Dar cu adevărat femei și bărbați sunt cei care îşi înveşmântează mintea, spiritul si caracterul. Sunt simpli în vorbe, stiu ce vor și sunt eleganți în atitudine. 
Nu-ţi risipi viaţa cu trăiri ieftine și cu oameni ieftini. 
 "Trebuie să-i învățăm pe copiii noștri că o mașină nu este un simbol al succesului, iar mersul pe jos nu este egal cu sărăcia.” 
(Robert De Niro)
Text preluat

CINE SĂ MĂ VINDECE DE MINE?



CINE SĂ MĂ VINDECE DE MINE?

     de Dumitru Sârghie – Mitif

Cine să mă vindece de mine
Şi să mă desfarmece  de dor,
Dând mândriei sângelui din vine
O tonalitate caldă-n mi minor?

Draga mea-s bolnav de acronie,
Sub cupola cerului prea-'naltul,
Şi-aş dori să ies din agonie, 
Şi din înfrăţirea-mi cu Neantul!

Cum să scap de narcisismul surd,
De dificultatea propriului meu sine, 
Vuietul din suflet mi-e deja absurd,
Cine vine oare dorul să-mi aline?

Vino-n dimineaţă, floarea mea crin,
Vino şi salvează un bolnav astral,
Eu sunt, totdeauna, tristu'-ţi pelerin,
Proiectat în somnu'-mi frust şi claustral!

Eu sufăr în tine, tu în mine suferi,
Rătăcit în carne, dorul tău mă pierde,
Absolutul cântă printre flori de nuferi,
Vino, de urgenţă, patima mea verde...


luni, 8 februarie 2021

Îndemânare



îmi cad versurile pe jos
nu le mai pot stăpâni 
se sparg în altele mai mici
încerc să le reașez

"foarte frumoasă poezia"
citesc într-o recenzie
eu spun:" să o fi citit înainte
de cădere"!

tare neîndemânatică mai sunt

De Florina Ungureanu 

Premiera la Opera Română Craiova

Logodnicul din lună 

Este o operetă în trei acte de Eduard Künneke
Libretul de Herman Haller și Fritz Oliven (Rideamus), după o comedie de Max Kempner-Hochstädt.

Versiunea românească a libretului: V. Timuș și M. Păun

Premieră va fi programată pe data de
14 februarie 2021, ora 19.00 și va fi reluată pe data de 21 februarie 2021, ora 19.00. 

Spectacolul  Operei Române Craiova va avea loc pe scena Teatrului Național Marin Sorescu. 

Distribuția:

Julia de Weert – Mariana Bulicanu
August Kuhbrot, Străinul I – Petrișor Efrem
Hannchen – Noemi Modra
Roderich de Weert, Străinul II – Dragoș Drăniceanu
Josef Kuhbrot – Ioan Cherata
Wilhelmine Kuhbrot – Mihaela Popa
Egon von Wildenhagen – Laurenţiu Nicu
Karl – Adrian Grădinaru
Hans – Serghei Doroș
Cameriste (figurație) – Erna Marin, Alina Onofrei, Alexandra Iordache, Amina Almahadin

Orchestra Operei Române Craiova
Conducerea muzicală: Dumitru Cârciumaru

Regie artistică și coregrafie: Laurențiu Nicu
Scenografie: Răsvan Drăgănescu
Asistent regie artistică: Daniel Cornescu
Asistent coregrafie: Erna Marin

Concert-maestru: Meda Stanciu
Pregătirea muzicală: Corina Stănescu, Maria Cristiana Stan
Sufleur: Viorica Tomuş, Mihaela Gomoiu
Regia tehnică: Mihaela Grama
Sonorizare: Sorin Tican, Bogdan Martin
Maestru de lumini: Roberto Bujor
Machiaj/coafură: Ioana Boicea, Andra Stanciu

Acțiunea se petrece în orașul Weert din sudul Olandei în anul 1921.

ACTUL I

Julia o tânără şi drăgălaşă fată, romantică şi puţin exaltată a moştenit de la părinţi o vilă splendidă. Dar tutorele ei, Joseph Kuhbrot, a ştiut să se facă aici stăpân absolut. El îşi satisface toate plăcerile gurmande după pofta inimii, şi o hărţuie pur şi simplu pe Julia cu propunerea de a se căsători cu nepotul său, August Kuhbrot. În acest fel, averea va rămâne în familia tutorelui. Tânăra fată respinge cu hotărâre această propunere. La fel procedează şi cu gogomanul fiu al consilierului Wildenhagen, Egon, care-i face insistente aluzii matrimoniale. Ea se gândeşte tot timpul la prima dragoste la Roderich de Weert căruia i-a jurat credinţă, în urmă cu mulţi ani, când tânărul a plecat în Batavia. La despărţire cei doi îndrăgostiţi şi-au jurat ca în fiecare seară să se uite la lună pentru a-şi aduce aminte unul de altul. De aceea, Josef o ironizează pe Julia, spunându-i că are un „logodnic în lună”. Fata rămâne impasibilă la înţepăturile tutorelui, mai ales acum când tribunalul de tutelă a declarat-o majoră. Împreună cu zglobia Hannchen se amuză când primeşte vizita neaşteptată a unui călător întârziat, un tânăr plăcut, dar cam sărăcăcios îmbrăcat. Ele îi fac chiar o farsă, încercând să-l convingă că se află într-un castel fermecat şi ospătându-l spre surprinderea lui, ca pe un musafir de seamă.

ACTUL II

Străinul înţelege jocul lor şi se lasă antrenat în el. Când Julia îl întreabă cine este, tânărul îşi face un portret la fel de romantic, ca şi visurile ei (aria: „Eu sunt un hoinar un etern călător”). După ce a dormit bine în patul ce-i fusese pregătit sculându-se, Străinul află de la Hannchen despre exaltarea romantică a tinerei Julia pentru Roderich, precum şi de planul lui Kuhbrot. Bineînţeles călătorul se fereşte să spună cine este, şi toţi, în frunte cu Julia îl iau drept RoderichJulia este fericită de a-şi fi găsit dragostea dintâi în persoana Străinului (Duetul „Ţi-aminteşti când eram copii…”). Unchiul Josef, în schimb, este indispus şi bosumflat de neaşteptata sosire a „logodnicului din lună”. Comedia îşi găseşte brusc sfârşitul prin apariţia lui Egon, care aduce o telegramă anunţând apropiata sosire a adevăratului Roderich. Dat în vileag şi luat acum drept şarlatan, Străinul pleacă.

ACTUL III

Interesându-se la şeful gării, Josef află că nepotul său a sosit cu o zi înainte şi a fost îndrumat către hanul satului. Bătrânul gurmand este înclinat să creadă că August ar fi fost asasinat, şi criminalul n-ar putea fi altul decât Străinul, care acum a dispărut în toiul acestor nedumeriri, care dezlănţuie o agitaţie generală, îşi face apariţia un alt Străin, ce o surprinde pe Hannchen tocmai când se ruga fierbinte la zâna mireselor să capete şi ea un iubit. Din prima clipă cei doi s-au plăcut, iar fata rămâne consternată aflând că acest bărbat nu este altul decât Roderich de Weert şi că el nici nu-şi mai aminteşte de jurământul făcut Juliei, socotindu-l o joacă de adolescent. Oare cum va reacţiona Julia? Printr-un şiretlic pus la cale de Hannchen, totul se aranjează cum nu se poate mai bine. Roderich se prezintă drept August Kuhbrot, atrăgând asupra lui chiar de la început aversiunea Juliei. Apoi, dând cărţile pe faţă, îi mărturiseşte acesteia că nu şi-a respectat jurământul. Abia acum se trezeşte Julia din visul ei şi îi acordă mâna lui AugustStrăinul dintâi, care a revenit între timp şi pe care-l îndrăgise din prima clipă.

 

*Titus Moisescu și Miltiade Păun, Ghid de operetă, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1969


Bilete online:
http://bilete.operacraiova.ro/en/show/46/detail
Detalii:
http://www.operacraiova.ro/ro/stagiune/logodnicul-din-luna~s276/

Rezervări și informații suplimentare:
Agenția de bilete a Operei Române Craiova
Strada Mihai Viteazul nr. 7
0351.442.471

agentiadebilete@operacraiova.ro

http://www.operacraiova.ro/ro/contact/agentia-de-bilete/

Este necesar să purtați masca de protecție și să vă păstrați locurile pe toată durata evenimentului, iar accesul la spectacol este permis persoanelor cu o temperatură de maxim 37.3 grade Celsius. Vă mulțumim și vă asigurăm că luăm toate măsurile pentru siguranța celor prezenți.

Îndemânare



îmi cad versurile pe jos
nu le mai pot stăpâni 
se sparg în altele mai mici
încerc să le reașez

"foarte frumoasă poezia"
citesc într-o recenzie
eu spun:" să o fi citit înainte
de cădere"!

tare neîndemânatică mai sunt

De Florina Ungureanu 

Fără bec în sat

 

E noapte la margini și-i somn peste case,
Se leagănă bezna pe crengi îndoite,
E-o umbra ce umblă, a lemnelor arse,
Mai sus, pe cărări șerpuite.

Pe coșuri se-nalță spirale de timpuri
Și-mbibă mirosul în hainele groase,
Se-alintă pisicii, columne de știmpuri
Și vise-n fuioare sunt toarse.

E negura toată în curți fără iarnă, 
Luminile-s stinse ca-n orbul găinii,
Sunt beți toți ciobanii și dorm la povarnă
Și tac chiar și câinii.

E liniștea vieții de aștri lipsită,
Cu luna-ntre stele ascunsă că-i trează, 
E ziua sfârșită de lumea tihnită, 
Doar ochii sticloși o veghează.

Cătălina Florescu

duminică, 7 februarie 2021

ROSTUL CITITULUI



- "Am citit o grămadă de cărți, însă în mare,  pe majoritate le-am uitat. Atunci, care e rostul cititului," fu intrebarea pe care un elev i-o adresă Maestrului său. 
Maestrul nu-i oferi niciun răspuns.

După câteva zile, în timp ce se aflau în apropierea unui râu, Maestrul îi spuse tânărului învățăcel că îi e sete. Apoi îi arătă o strecuratoare veche și murdară, ce odihnea pe pământ și îi ceru să îi aducă puțină apă să bea.

- "Maestre, ce îmi cereți e lipsit de logică", protestă tânărul.

Maestrul însă nu-i oferi nicio explicație, văzându-și netulburat de meditația lui.

Înțelegând că nu avea sens să-și contrazică  Maestrul, tânărul ucenic lua strecuratoarea și  începu să execute absurda operațiune.
Și așa, tot scufunda strecuratoarea în apă și tot o umplea și de fiecare dată apa se scurgea prin orificiile strecuratorii. 
Zeci de ori, sute de ori, a tot încercat, dar n-a fost chip ca apa să rămână în strecuratoare.

Într-un târziu, epuizat, se așeză lângă Maestru:
- "Mi-e peste putință să aduc apă cu strecuratoarea.
Iartă-mă, Maestre, mi-e imposibil; nu am reușit să trec această probă, am ratat, îmi pare rău!"

- "Nu, răspunse zâmbind Maestrul, nu ai ratat. Privește strecurătoarea: acum strălucește, e curată, zici că e nouă. 
Apa care s-a scurs prin orificii a curățat-o."

"Vezi tu?" continuă Maestrul, "înainte de a citi o carte ești precum era strecurătoarea la început, iar cartea, precum apa din râu. 
Nu are atât de mare importanță dacă nu poți  păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fara urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevarul pe care îl găsești în paginile lor...curăță mintea ta și spiritul tău și te fac sa devii alt om: unul mai bun, renovat."

Acesta este rostul cititului . 
Aceasta este arta lecturii.

~ Maribel PA ~

Frica

"Trebuie să-ți fie frică de berbec din față, de cal din spate, iar de prost din toate părțile."

sâmbătă, 6 februarie 2021

NU ESTI LIBER dacă ...


Dacă trebuie să-ți pui o mască și să te prefaci...
Dacă imiți pe alții în loc să fii original, să fii tu însuți...
Dacă ai nevoie de aprobarea celorlalți...
Dacă ai nevoie de admirație...
Dacă ai nevoie de lingușire, laudă și decor...
Dacă ai nevoie de atenție...
Dacă te foloseşti de ipocrizie si minciună...
Dacă trebuie să ascunzi cine ești cu adevărat, ca să nu fii judecat ...
Dacă ți-e rușine...
Dacă te temi de ridicol...
Dacă fugi de tine însuți...
Dacă ți-e frică de ce vor spune altii...
Dacă îți faci griji pentru ce vor crede alții ...
Dacă încerci să te schimbi pentru a-i mulțumi pe ceilalti...
Dacă încerci să le faci pe plac celorlalți, ca să te iubească...
Dacă te adaptezi la ceea ce te umilește...
Dacă accepți ceea ce este nedemn...
Dacă nu îți permiți să zbori, pentru că alții ți-au spus că nu ești capabil...
(Gutnara Villalobos + modificări personale ale unei prietene )

vineri, 5 februarie 2021

DE CE?



de DS MITIF

De ce resimt un gol imens?
De ce din mine vreau să plec?
De ce, când unii se petrec,
Cu eul mi-s pe contrasens?

De ce lăuntru-mi e pustiu,
Când sângele din trup tresaltă?
De ce privirea mi-e înaltă
Şi cugetul mi-e pirpiriu?

De ce mi-i pasul tot mai lent
Şi zborul, Doamne, tot mai sus?
De ce-s prezent şi, apoi, nu-s?
De ce-s confuz şi bivalent?

De ce-s pe deal, când sunt pe vale?
De ce mă cert cu mine însumi?
De ce şi râsu-mi, dar şi plânsu-mi,
Merg simultan pe-aceeaşi cale?

De ce mă placi, când mă urăşti,
Iubita mea cu multe feţe –
Când taciturne, când glumeţe,
Cu două sau mai multe măşti?

Ți-ai dăruit ceva?

Săptămâna aceasta ți-ai adus aminte de tine? Ce bucurie ți-ai făcut? Ți-ai dăruit ceva? Și dacă  nu, cumva esti zgârcit cu tine, crezi că nu meriți, te afli in starea de autosacrificiu, gândindu-te mereu la ceilalți și la tine prea puțin? O sa trăiești mereu cu frustrare și inconștient o dai vina pe ceilalți. Iar starea de frustrare se va face un gogoloi mare din care nu o sa te mai vezi si care se va rostogoli spre ceilalți pentru care ai renunțat la tine .
E timpul să te gândesti și la tine! Fă-ți o bucurie! Fă-ți o bucurie! Fă-ți un cadou!  Fă-ți un obicei bun din asta!

Despre ignoranță

O colivareasa din Craiova, care nu citește decât acatiste, nu stie cine este maestrul Valer Dellakeza. Nu a fost curioasă să vadă filmul : "Un pas în urma serafimilor" în care joacă marele actor. Dacă veți viziona acest film în care maestrul interpretează rolul unui preot de la sat, veți afla unde este Dumnezeu. 

Elegia pensionarului român



Sunt omul de zăpadă fără glas, 
Întroienit în iarna țării mele,
Analfabeți cu măști de „pepsi-glass”
Mă-njură și de mamă, și de stele...

Și, Doamne, ce puțin mi-a mai rămas,
Să mă despart, fuior, de toate cele, 
Și nu am bani măcar de-un parastas,
Întroienit în iarna țării mele.

Analfabeți cu măști de „pepsi-glass”
Îmi adresează-n cor cuvinte grele,
Iar derbedei cu nume de pripas
Mă-jură și de mamă, și de stele...

Sunt omul de zăpadă fără glas!

joi, 4 februarie 2021

Katarina

Anomalii...

Să dăm doar iubire



S-au topit, plângând, versuri pe hârtie,
La fel și ninsoarea care n-a căzut
Noaptea cere vise, ziua - poezie,
Zâmbetele stinse plâng după-un sărut. 

Toată lumea vrea, toată lumea cere,
Am rămas toți goi, fără vreo putere.
Mulți în întuneric, mai ales al minții,
Trăind împreună, diavolii și sfinții. 

La final de lume, la final de viață
Unde vom ajunge, fără îndoială,
N-o s-avem nimic, nici un fir de ață,
Dar vom da, se pare, dreapta socoteală. 

Ma gândesc, mereu, cât mai este timp,
Să dăm doar iubire, chiar de-ar fi un pic.

03 februarie 2020

Ana Flavia

"BĂ, PROSTULE, TU ȘTII CINE E TATA? "



 

Noi, care am purtat cravate roșii
Și teniși chinezești, dar și ghiozdane
De unșpe lei, făcute din cartoane, 
Azi am ajuns să ni se spună „moșii”!

  Noi care-o luam pe jos până la școală 
  ( Și nu era asfalt ci, humă udă ),
  Știam că nu e bine să fim rudă
  Cu ce nu fierbe-n propria ta oală!

Noi, care am mâncat salam cu soia,
Am fost copiii lui „magiun pe pâine”.
Ce rămânea dădeam bietului câine,
Iar de citit ...noi nu citeam doar joia.

  Noi, care am purtat și uniformă,
  Cea cu matricola pe mâna stângă,
  Nu vom lăsa acele vremi să plângă!
  Era și rău dar...liniște enormă!

Când alergam spre școală, pe picioare
Nu îndrăzneam să luam ceva cu japca
Și rareori uitam să scoatem șapca
La întâlniri cu doamna-nvățătoare!

  Noi nu eram copiii de „bani gata”!
  Noi salutam femeia de serviciu,
  Voi, cei de azi, nu toți, aveți un viciu...
  „ Bă, prostule, tu știi cine e tata”?

      * Constantin Mosor, 04 ianuarie 2021 *

Despre revoluția în etape și pizdificarea premiilor Eminescu!

Despre revoluția în etape și pizdificarea premiilor Eminescu!

După lovitura de stat din 30 decembrie 1947 și prăbușirea Monarhiei, românii au trăit orbirea unei prelungi „revoluții permanente”. „Revoluția științifică și culturală” pe care-o trăim din Decembrie 1989 și până în prezent se deosebește de cea marxist-leninistă doar prin faptul că partidele post-decembriste românești, în totalitatea lor, la care se adaugă minoritățile naționale și formațiunea etnică extremistă, UDMR, ne-au adus, împreună și pe rând, în hăul social, politic și cultural în care ne bălăcim azi... Fără a mă plasa, cumva, doamne-ferește, de partea PSD ori, și mai grav, de partea acestei născociri securistoide – AUR, îmi iau îngăduința să critic fără menajamente, guvernul prăpăstios de azi, cel în care liberalismul și reformarea societății românești abia se întrezăresc în atmosfera cețoasă a negocierilor ciolanului între cele trei formațiuni: USR PLUS - UDMR  și PNL. Intenționat am pus PNL pe ultimul loc, deoarece acest partid istoric a cedat foarte mult în fața unei creațiuni neomarxiste și a unei grupări etnice, care, în cârdășie cu PSD-ul lui Dragnea, a călcat totul în picioare.

O învățătură înțeleaptă spune că „Politicianul este ceea ce face și intelectualul – ceea ce citește!” La noi, la români, politicianul este exact ceea ce nu face, iar intelectualul taman ceea ce nu citește. 
 
Am analizat, recent, două mari perso-nulități, aferente triadei politice care alcătuiește Guvernul Câțu... Pe fanfaronul ministru al Sănătății, care cu greu a reușit să rostească două vorbe privind 
iadul de la Spitalul „Balș”și pe chelnerița-inginer de la Iași, care „încerca, pe limba ei, să deschidă calculatorul, apăsând cu degetul pe ecran, ca pe casele de marcat.” Vorba ceea: „ Cât ai degete și limbă, legea țării nu se schimbă!” 
Diferența dintre ea și ministrul Sănătății este că el, brav urmaș de „sticlete” cu ochi albaștri, are în spate serviciile secrete, iar chelnerița-inginer, cu masterul în gură, se bazează pe un auto-denumit „animal politic”, prieten la cataramă cu fostul ministru de tablă al mediului, „liberalizdul” Costel Alexe.
      Dogma asta, așa-zis europenistă, care e, de fapt, bolșevic-dâmbovițeană, și care vine din 1989 încoace, prin care toți politrucii, indiferent de culoarea lor politică, au acreditat ideea că au răspunsuri la toate, că au soluții la orice și că orice rău se sfârșește cu bine, ne-a otrăvit definitiv viața. Fie că a venit din partea așa-zisei stângi politice, fie din partea celor se autoproclamă ca fiind de dreapta, fără niciun argument... Exemple de bufoni, lichele, impostori și analfabeți care au invadat cancelariile acestui ciudat guvern de strânsură, oricând inflamabil, precum spitalele noastre de toate zilele și nopțile, pot fi date fără număr...
      Ca jurnalist care se ocupă, în ultimul timp, mai mult de cultură, m-aș limita să revin la actualul ministru al Culturii. Care există fără a fi! Nicio ascensiune în spirit, nicio stare de grație, nicio „armonie a sferelor”... Nimic integrator, unificator, salvator... Nicio „fericire a spiritului”, nicio „aripă cu care [să] suim spre cer”. Doar zgomotul și spectacolul măreției deșarte... Nimicologia culturii românești post-decembriste! Hei-rup! 
     Păi, într-un dialog la Strasbourg, cu Rareș Bogdan, acesta îmi spunea că onor cultura stă la baza unei societăți moderne și democratice. Și îmi dădea exemple cu ghiotura... de-mi era mai mare dragul. Păi, acum îl întreb eu: cum rămâne, bătrâne, cu măreața cultură românească pe care liberalii o „consideră ca pe o fântână arteziană a spiritului acestui popor?”  Cu Gheorghiu faceți voi cultură? Poate ai văzut și tu cum s-au „pizdificat” pe timpul vostru Premiile Eminescu, iar marile jurii stau cu pizda în gură (Să mă iertați!), fără ca mărețul vostru culturnic să schițeze măcar o poziție publică? De înalt demnitar cultural al statului... Iar fetele acelea cu mitra-n buzunarul de la geantă, premiantele Eminescu, reformând, până la exasperare, cuvântul de mai sus și având tupeul să spună: „Avem multă treabă, fetelor, trebuie să revoluționăm nu doar poezia, ci un întreg limbaj”.  Mai mult, un „genial” critic literar, aflat și el în călduri, lasă posterității următoarea definiție a organului genital feminin: „Sincer, dacă există un organ liric prin excelență, acel organ este pizdă.  Fluidă, flexibilă, doldora de terminații nervoase și intensități surpriză.” 
  Personal, fiind primitiv și nefiind educat la această scoală literară a neorealismului magic, științific și estetic, situat de la buric în jos (de unde „se vede Târgu-Frumos”, cum ar spune plutonierul de jandarmi, Eugen Barbu), închei cu un citat rostit la Sorbona de un mare cărturar și filosof din perioada interbelică, fost ministru al Educației, îngenuncheat, ulterior, de comuniști, anume Ion Petrovici:
 „Am cerut permisiunea să răspund, mulțumind pentru onoarea făcută mie de a fi chemat să oficiez la Marea Catedră a Sorbonii și am adăugat că, în această cinstire, am văzut un omagiu care se aducea țării mele, sora Franței, România, și am rugat să mi se îngăduie a parodia celebrul vers al lui Rostand din Cyrano de Bergerac.
     Era vorba de versul prin care poetul definea sărutul astfel:
„Un point rose qu'on met sur l'i du verbe aimer”*,
Și, sub inspirația acestei imagini, am cerut voie să spun și eu că, prin chemarea mea,
   „Vous aves mis un point rose sur l'i du mot Roumanie!*”

Desigur, acesta a fost și rămâne un „dușman al poporului!”*

   

.........................................................................................................................................

*„Un punct roz pe care l-am pus pe i-ul verbului a iubi”

*„Ați pus un punct roz pe i-ul cuvântului România!”

*(Ion Petrovici – „De-a lungul unei vieți - Amintiri”, Editura Pentru Literatură, București, 1966)

De Mitif

miercuri, 3 februarie 2021

Iubire

Ea a zis : "Spune-mi ceva frumos!"
El i-a răspuns:
"(∂ + m) ψ = 0"....
Aceasta este ecuația Dirac și este cea mai frumoasă dintre toate care există în fizică.. Descrie fenomenul conexiunii cuantice, care spune:  „Dacă două sisteme interacționează între ele pentru o anumită perioadă de timp și apoi se separă unul de altul, le putem descrie ca două sisteme diferite, dar ele există deja ca un sistem unic diferit....  ceea ce se întâmplă cu unul continuă să îl afecteze pe celălalt, chiar și la kilometri sau ani lumină distanță. "
Aceasta este conexiunea cuantică sau cuplarea cuantică.
Două particule care au fost conectate la un moment dat sunt pentru totdeauna conectate. În ciuda distanței dintre ele, chiar dacă se află la capetele opuse ale Universului, conexiunea dintre ele este instantanee..
Același lucru se întâmplă între doi oameni atunci când sunt conectați prin ceva pe care doar ființele vii îl pot experimenta..
Numim asta IUBIRE !

De pe net

marți, 2 februarie 2021

Fantum de suflet




Unde pleacă sufletul, când pleacă,
Cât poate sta singur, fără noi,
Un' se duce, oare, să petreacă,
Ni se-ntoarce-n lumea de apoi?

Unde pleacă sufletul, când pleacă
Dinlăuntrul nostru, lăsându-ne goi,
De rămânem ca o piatră seacă,
Cât poate sta singur, fără noi?

Un' se duce, oare, să petreacă,
În ritmuri de liră și-n cânt de oboi,
În ce sânge tânăr, oare, se îneacă,
Ni se-întoarce-n lumea de apoi?

Unde pleacă sufletul când pleacă?

de Mitif 

Din fâșii de noapte...

Din fâșii de noapte împletesc cunună,
Stelele se-adună, cântec îngeresc,
Sus pe boltă luna trece ca o zână, 
În vise se-ascund ochii ce iubesc.

Ana-Maria Bocai 

luni, 1 februarie 2021

Timpul preţios al persoanelor mature



„Am numărat anii mei și am constatat că am mai puțin timp să trăiesc de aici înainte decât am experimentat până acum.
Mă simt ca acel copil care a câștigat un pachet de dulciuri: primele le mănâncă cu plăcere, dar când și-a dat seama că au mai rămas puține, a început să le guste intens.
Nu mai am timp pentru reuniuni interminabile în care sunt discutate statutele, regulile, procedurile și reglementările interne, știind că nimic nu va fi atins.
Nu mai am timp să sprijin persoane absurde care, în ciuda vârstei lor cronologice, nu au crescut.
Timpul meu este prea scurt: vreau esența, sufletul meu se grăbește.
Nu mai am multe dulciuri în pachet!
Vreau să trăiesc alături de oamenii umani, foarte umani, care știu să râdă de greșelile lor și care nu sunt umflați de triumfurile lor și care își asumă responsabilitatea pentru ei înșiși. În acest fel, demnitatea umană este apărată și ne îndreptăm spre adevăr și onestitate.
Este esențial faptul că face viața utilă.
Vreau să mă înconjor cu oameni care știu cum să atingă inimile, de oameni care au învățat greutățile mari ale vieții, cu atingeri dulci ale sufletului.
Da, mă grăbesc, mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care numai maturitatea o poate da!
Nu intenționez să pierd niciunul din celelalte deserturi. Sunt sigur că vor fi rafinate, cu mult mai mult decât cele mâncate până acum.
Scopul meu este să ajung la sfârșit, multumit și în pace cu cei dragi și cu conștiința mea!
Avem două vieți iar a doua începe când îți dai seama că ai doar una”!!!!
Un poem de Mario de Andrade (poet, prozator si eseist brazilian, San Paolo 1893-1945)

Banc

Nicolae Iorga plecând din birou la o ședință, își dă seama că a uitat niște acte și se-ntoarce să le ia. Când deschide ușa cabinetului, dă cu ochii peste un tânăr secretar care stiindu-se singur, se așezase în fotoliul prim ministrului și se maimuțărea pe acolo. Când tânărul îl vede pe Iorga, se fâstâcește, roșește și dă să se ridice rușinat.
Iorga luându-și hârtiile, i-ar fi zis secretarului:
- Nu, tinere, nu te jena. Stai jos. La cur suntem toți la fel, la cap e diferența...

Sunt într-o relație

Azi dimineaţă la horoscop..Neti a spus că sunt într-o relaţie secretă de dragoste. 
E atât de secretă încât nici eu nu ştiu de ea.

La spectacol