O duminică plină. Trei aniversări, târgul de carte Gaudeamus, un tur ghidat la Casa Romanescu şi degustare de vinuri cu Crama Rădăcini.

Pentru că nu mai sunt restricţii în legătură cu Covid 19 şi vremea a început să fie numai bună pentru ieşit din casa am profitat la maxim în acest weekend de acest lucru.

La ora 11.00 Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova l-a sărbătorit pe marele actor Valer Dellakeza cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani.

Pe 27 Martie sărbătorim Ziua Mondială a Teatrului, un moment numai bun pentru a-l sărbători de maestrul Dellakeza şi cine putea vorbi mai frumos despre întreaga activitate a acestuia decât doamna Marina Constantinescu, jurnalistă, realizatoare de emisiuni de televiziune și critic de teatru și film din România.

Valer Dellakeza, actorul care și-a legat renumele de Teatrul Național „Marin Sorescu” s-a născut pe 29 martie 1942 în Craiova. În cei 62 de ani de activitate pe scena craioveană, dar și pe scenele teatrelor internaționale, a jucat în piese de referință ale celor mai importanți dramaturgi români și a făcut roluri de anvergură din dramaturgia universală. Dellakeza a colaborat cu regizori importanți ai scenei românești, de la Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Mircea Cornișteanu, până la Tompa Gábor, László Bocsárdi, a lucrat cu Robert Wilson iar acum, recent, cu Romeo Castellucci.

Întâlnirea a fost emoţionanta şi s-a finalizat cu fotografii ciocnind un pahar de şampanie alături de o felie de tort.

În foaierul teatrului a avut loc închiderea Târgului de carte Gaudeamus şi pe ultima sută de metri iubitorii de lectura au putut achiziţiona cărţi la preţuri promoţionale.

La ora 17,30 colega noastră Daniela Ilie ne-a pregătit un tur ghidat al Casei Romanescu la care din păcate nu am putut ajunge însă evident că îl făcusem cu alte ocazii fapt pentru care îl recomand tuturor celor care locuiesc sau nu în Craiova.

Nicolae Romanescu a fost un primar vizionar al Craiovei care zicea:

„Am iubit Craiova ca pe o mamă și aş putea zice că pe o iubită pe care am dori să o vedem cât mai fericită, să o ridicăm cât mai sus. Să ne ajute Dumnezeu ca în unire și armonie să muncim pentru binele orașului nostru.’’

De la ora 19.00 am avut planificată vizionarea piesei Bărbații mint mai mult, femeile mai bine cu Cerasela Iosifescu.

O piesă de aproximativ 1 oră şi 20 de minute în care după cum spunea regizorul Mircea Cornisteanu: „O poveste de viață în care ne putem recunoaște propriile trăiri. O existență plină de bucurii și neîmpliniri, de experiențe dorite mai mult sau mai puțin, de momente de fericire sau deznădejde din care eroina trage concluzia pe care o exprimă titlul piesei lui Mihai Ispirescu și o pune în aplicare. Nu știu dacă așa e bine sau rău, dar foarte adesea, așa este!”.

Eu fiind fan Cerasela Iosifescu recomand tuturor acest spectacol tonic şi emoţionant în care actriţa este la înălţime ca de obicei.

Cei care vor să vadă piesa pot intra aici să vizioneze trailerul acesteia.

Seara s-a încheiat pentru mine la Casa Romanescu unde colegii mei începuseră deja degustarea vinurilor de la crama Rădăcini cu ocazia Zilei Basarabiei si BlogMeet 10 ani.

Ziua Basarabiei nu putea fi sărbătorită decât alături de 2 minunate fete născute în Basarabia.

Crama Rădăcini își are originea în Republica Moldova și nu este o cramă cu istorie străveche, ci este pe piața de 11 ani, făcând parte dintr-un holding cu peste 150 de magazine în Moldova, iar în România e de aproximativ 1 an și jumătate.

Sub brandul Rădăcini găsim o gamă diversificată pornind de la vinuri spumante, la vinuri liniștite, albe, roze, roșii, tinere, maturate, mono-soiuri şi cupaje.

Noi am încercat:

• Spumant Brut Blanc de Cabernet

• Ampre Viorica – vin alb sec

• Fiori Feteasca Neagră + Syrah

• Rară Neagră + Saperavi

• Spumant roze dulce Vero di moscato

Toate vinurile au fost bune iar prezenţa doamnei Crina Scortanu care ne-a vorbit despre acestea a fost foarte plăcută tuturor fapt pentru care o mai aşteptam cu drag la Craiova.

Dacă aveţi ocazia puteţi servi cel de-al patrulea vin: Rară Neagră + Saperavi care mie mi s-a părut interesant din cauza aromei.

Gazdele noastre ne-au pregătit şi câteva platouri cu gustări pentru ca să nu bem vinul pe stomacul gol.

Seara s-a încheiat cu nelipsitul tort festiv, fotografia de grup si mult dans.

La mulţi ani Basarabia!

Pandemia nu a murit

Bună dimineața! Profitați cât mai puteți! Cum de ce anume? De picăturile de libertate pe care le-au îngăduit stăpânii.

Așadar, oameni dragi: se pare că războiul a eșuat. Ne întoarcem la plandemie. A eșuat pentru satrapii planetei, nu pentru oamenii obișnuiți. SUA au încercat din răsputeri să declanșeze un conflict global de proporții, dar cu mâna altora, însă au fost refuzate mai mult sau mai puțin elegant. Taberele au fost evidente de la bun început: SUA, NATO, UE. Dintre toate, doar prima entitate a dorit mondializarea conflictului (rațiunile au fost analizate pe larg de către economisiți, sociologi și politologi, nu le reiau, sunt publice, sunt pe cifre). Deși a mimat solidaritatea cu partenerii strategici și cu Ucraina, UE nu a dorit implicarea în acest conflict pe care îl dorea rapid încheiat. Pentru că efectul de dat cu tesla în...părțile sensibile ale propriei populații. Uniunea Europeană este cea mai afectată în această poveste. Dar, declarativ și oficial, nu te poți dezice de licuriciul cel mare și hămesit care vrea să înghită Europa de ani buni. Numai că, între vorbă și faptă, clivajul e mare.  Rând pe rând, la nivel comunitar sau punctual (Polonia, Ungaria, Bulgaria și, surprinzător, România, au spus "pas" americanilor) UE a dat niște plăcuțe suedeze americanilor.

NATO, la rândul său, nu a cedat presiunii americane isterice (exercitate tot prin terți) și a rămas în cadrul legal, indiferent de provocări. 

Președintele ucrainean a fost lăsat cu popoul in baltă. Variantele sunt două: a fost mințit înainte de începerea conflictului, iar asigurările și promisiunile nu au fost respectate (făcute, probabil, de SUA, fără consultarea celorlalte două entități amintite), fie actorul a încercat să pluseze nefericit (însă pentru asemenea joc teribil de periculos trebuie sa te țină și să te pricepi, nu sa fii la propriu și la figurat un figurant de mâna a doua. Pentru ceea ce a încercat să forțeze Zelensky, trebuie să fii as. Cel puțin as!). Numai că, pentru popoul unor politicieni suferă...poporul. Unica realitate tristă și ireversibilă în urma acestor jocuri, rămân morții. Și oamenii plecați în pribegie. 

Ok, este evident pentru oricine că războiul, așa cum îl voiau overlorzii planetari, nu mai are loc și e gata. O să mai dureze cu acordul de pace, mai sunt afaceri de făcut, mai trebuie lăsat și licuriciul cel mare să câștige ceva (infim, față de un război mondial, dar nu îl poți lăsa să plece cu mâna goală, după ce i-ai dat cu tifla. Măcar niște miliarde de sămânță și de țigări să scoată.)

Războiul eșuat (în sensul că nu a ieșit măcelul planetar le care l-au dorit unii) amână etapele doi și trei din resetare. Etapa doi - războiul, este ratată. Iar embargourile reciproce cu Rusia duc la reprogramarea etapei trei: criza climatică, în numele căreia voiau (și vor, nu aveți nicio îndoială) cele mai oribile mizerii de control al populației și de dictatură. Minele de cărbuni se redeschid (iată că nu mai moare subit Terra), producția de mașini electrice (altă aberație horror) se stopează (Rusia nu mai exportă nichel, deci nu se mai pot produce baterii pentru oribilitățile acelea de sclavi.) 

Neavând încotro și nedorind să nu piardă controlul (și banii, evident) stăpânii Planetei revin la plandemia pe care o declaraseră încheiată pe vecie. Ciorba se reîncălzește în funcție de necesități. Cuvântul dat se ia înapoi.

Și la noi pregătirile sunt în toi. După ridicarea intempestivă a restricțiilor, determinate de conflictul din Ucraina și de criza refugiaților (da, da, cei care îi înjurați pe refugiați să știți că pentru ei s-au ridicat.),  revenim la povestea noastră cea de toate zilele ultimilor doi ani. Rahila însuși declara, la Răzvan Dumitrescu, că nu știe de ce s-au ridicat restricțiile, că nu e decizia Ministerului Sănătății, dar că el se supune deciziei guvernului. Boierii planetari, în lipsă de idei și în criză de timp, revin la povestea lor de succes, guvidele, pentru a avea vreme să se regrupeze și să regândească pașii următori. Depinde de noi să nu le acordăm răgazul necesar.

Ca un fapt aparent insignifiant, în plin război, faizăr anunță că trebuie doza patru (știe cineva de enormul scandal din SUA provocat de documentele faizăr făcute publice? De minciunile ieșite la iveală acolo? De falsificarea numărului de decese din teste - unul din 35 de testați a murit la cel mult trei luni după teste? De paginile uluitor de multe de efecte adverse nedate publicității acum un an și ceva, dar care apar  în documentele interne ale companiei? De recunoașterea, în documentele companiei, că este vorba despre terapie genetică? Doamne...numai "conspirații" adeverite...). 

Germania încheie contracte cu faizăr pentru zerul genic până în...2029!!! Germania vrea să voteze în toamnă legea capsarii obligatorii. Austria o are deja, e doar suspendată, nu anulată. Deci va fi reactivată la momentul oportun.

Toate țările raportează brusc, odată cu panta descendentă a războiului planetar care nu se mai ține, o creștere amețitoare a cazurilor guvidiene și iau în calcul reintroducerea restricțiilor.  După ce, aceleași state, declaraseră la nivel oficial, că boala mileniului va fi tratată de acum ca o viroză normală și nu se va mai pune vreodată problema  de restricții din această cauză. La loc comanda! 

Rahila, ministrul nu știu cui, că al românilor și al sănătății sigur nu e, declara, acum câteva săptămâni doar, răspicat și responsabil, că valul 5 este ultimul al pandemiei și că nu vor mai exista valuri ulterioare. Acum, la fel de responsabil, pregătește la fel de oficial terenul pentru valul 6. Ce bucurie! Stări de alertă, achiziții fără licitații, sporuri pentru "eroi", angajări fără concurs și toate minunățiile din care s-au înfruptat mafioții care ne conduc. E pe bani mulți, fraților! Incredibil de mulți!

Deci: pe locuri, fiți gata, start în plandemia 2.0!

Ca să parafrazez o melodie de mare succes de la Boier Bibescu și Don Baxter: "Piesa asta este hit / Plandemia n-a murit!"

Sau, ca în nuvela lui Caragiale, "În vreme de război" , atunci când Stavrache are coșmaruri repetate cu Iancu, fratele presupus mort, care îi revine obsesiv în lumea onirică, spunând: "Gândeai c-am murit, neică?"( preluat de pe Fb) 

Mărturia ROMÂNULUI PETRE ȚUȚEA:

Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? – N-am vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca şi Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat şi să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă mulţumesc că m-aţi arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un deţinut să scrie. El poate să-şi scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuţi…

Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate. Oricum, mi-e groază de o posteritate pur legendară. Înainte eram obsedat de ideea rămânerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămâne după mine ca zăpada de anul trecut. M-am fâţâit aşa, un pic, în epocă… Eu nu îmi supravieţuiesc. Ca să rămâi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent.

Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este ca suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

POVESTIRI DIN ALTE VREMURI II

“Bunicule , nu-i asa ca Dej a facut un lucru bun cand i-a dat afara pe rusi?”

Am fost si sunt fascinat de istorie… Citeam mult de tot in adolescenta, cam tot ce imi pica in mana, carti ce puteau fi gasite in librarii dar si altele, procurate greu din alte surse, despre care nu se sufla o vorba in Romania anilor ‘80.

Mi- au atras atentia contradictiile, evenimentele diferit interpretate, nepotrivirile. Le sesizam si incercam sa le inteleg…

Bunicul era omul care primea din partea mea cele mai grele intrebari. 

Vorbea rar despre comunisti si cand o facea povestea lucruri infioratoare. Traite atat de el dupa 1949 dar si de rudele noastre, prieteni si cunostinte in anii ‘50 de trista amintire.

Ascultam in casa Radio Europa Libera si Vocea Americii. Aflam lucruri despre care nu se spunea nimic  la noi. Sigur , cei mai duri critici ai regimului comunist din Romania puteau fi ascultati la aceste doua posturi de radio. Bunciul venea insa si cu exemple de viata, traite de el si de ai lui, infioratoare!

La un moment dat l-am intrebat totusi daca astia, comunistii, au facut si ceva bun...Uite-am zis eu- Dej i-a scos afara pe rusi din tara in 1958. In timp ce rusii sunt cu armata lor in toate celelalte tari de langa noi: Cehoslovacia, Ungaria, Polonia…

Raspunsul bunicului dar mai ales tonul si gestica, nu le voi uita vreodata! 

Era pentru prima data cand in discutiile cu mine glasul lui a sunat dur, gros si apasat, asa precum o comanda militara iar ochii de un albastru- verzui ciudat parca au luat foc! 

“Auzi mai tancule ( aveam totusi 16 ani!) , sa nu crezi vreodata prostiile astea! Ai idee cat costa sa pastrezi o armata de ocupatie intr-o tara ca Romania?  

De ce ar fi tinut rusii o  armata de ocupatie aici cand toata elita noastra a fost pusa la pamant, arestata, exterminata, sute de mii de oameni omorati iar puterea este toata in mana lor? 

Tu vorbesti de Ungaria? Ce se intampla in Ungaria in 1956 si ce faceam noi ? Ce se intampla in Cehoslovacia in 1968? De revoltele astea ai auzit? Polonezii tocmai au facut greva , ai auzit asa ceva la noi? 

Rusii raman fix in acele tari din care daca pleaca , regimul cade a doua zi. Au plecat de la noi pentru ca aici nu mai era niciun pericol. De ce sa-i coste sa tina o armata daca le-am facut treba cu mainile noastre? 

Ai auzit ca polonezii sau ungurii sa-si fi omorat in puscarii atatia oameni cat am facut noi?”

Bunicul a inchis ochii in 1984. Discutia  asta se intampla prin 1981 iar eu aveam sa constat in 1990 ca intr-adevar rusii au ramas in Polonia Ungaria si Cehoslovacia pana la sfarist. Adica pana la caderea cortinei! 

Bunicul avea din nou dreptate. Gandea in logica militara. Dar nu asta m-a miscat cel mai tare... M-a cutremurat descrierea celor intamplate la noi si comparatia cu Ungaria, Polonia si Cehoslovacia! 

Oare ne-am schimbat intre timp?

(https://www.facebook.com/Subiectiv.RazvanDumitrescu)

Hiroshima

Sadako Sasaki avea doi ani cînd bomba atomică a căzut la Hiroshima. Era la 2 km de locul unde a explodat Little Boy. Fetița a fost spulberată prin fereastră. Mama a fugit către ea, crezînd că e moartă. Miraculos, nu pățise mare lucru. Aproape toți vecinii săi au murit. Fetița a fost rănită însă într-un mod pe care nimeni nu îl putea vedea.

Pînă în clasa a şaptea(1955), a fost un copil fericit. La o zi însă după ce îşi ajutase echipa să cîştige un concurs de atletism, a simțit oboseală şi amețeală. După o perioadă şi-a revenit. Nu după mult timp însă, în timpul unei pauze de la şcoală, amețeala i-a revenit. A căzut pe podea şi nu s-a mai putut ridica. Colegii i-au informat pe profesori, iar părinții au dus-o la spitalul Crucii Roşii. Acolo a aflat că are leucemie, un fel de cancer al sîngelui. Nimănui nu-i venea să creadă. La vremea aceea leucemia era numită "boala bombei atomice".

Aproape toată lumea care avea acea afecțiune murea, iar Sadako era foarte speriată. Voia doar să se întoarcă la scoală, dar a fost nevoită să stea în spital, undde plîngea fără încetare.

Pe 3 august 1955, cea mai bună prietenă a ei, Chizuko Hamamoto, a venit să o viziteze. Adusese cu ea nişte hîrtie aurie de origami. În timp ce împăturea hîrtia, i-a spus lui Sadako despre legenda conform căreia, dacă o persoană face o mie de cocori (păsari sfinte ce trăiesc 100 de ani) din hîrtie, i se va îndeplini o dorință. După ce a auzit asta, Sadako s-a hotărît să urmeze ritualul, pentru a se însănătoşi. Familia era foarte îngrijorată pentru starea ei de sănătate, dar cînd au văzut raza de speranță din ochii fetei, au început şi ei s-o ajute la confecționarea cocorilor. După ce a trecut de 500, starea ei de sănătate s-a îmbunătățit, iar doctorii i-au permis să se întoarcă pentru o scurtă perioadă acasă.

După prima săptămînă însă, ameteala şi oboseala au revenit şi a trebuit să se întoarcă la spital. Desi avea suficient timp la dispoziție, Sadako ducea lipsă de hîrtie. A improvizat utilizînd etichetele de la medicamente şi orice îi cădea în mînă. Se ducea chiar în camerele celorlalți pacienți şi le cerea hîrtia de la pachetele primite. Prietena ei îi aducea de fiecare dată material de la şcoală. Deşi starea ei se agrava, n-a renunțat la visul ei. Pe la mijlocul lui octombrie, piciorul stâng i s-a umflat şi a devenit vînăt. Nu mai putea să mănînce. După ce familia a implorat-o, a cerut niste orez cu ceai. A remarcat că "e gustos". Pe 25 octombrie 1955, a ajuns la cocorul numărul 664. Seara a adormit şi nu s-a mai trezit niciodată.Toți cunoscuții ei o iubeau şi au fost devastați. Pentru a-i duce dorința la bun sfîrşit, 39 dintre colegii ei de clasă au făcut restul de cocori. Au înființat un club de împăturit cocori.

Au publicat o serie de scrisori, pentru a duce mesajul mai departe. Vestea s-a dus repede. Elevii de la 3 100 de scoli din nouă țări străine au donat bani catre acest club. Pe data de 5 mai 1958, la trei ani de la moartea lui Sadako, cu banii strînşi din donații, s-a ridicat Monumentul Copiilor în Parcul Păcii din Hiroshima, acesta fiind situat aproape de locul unde a căzut bomba atomică. Mulți dintre copiii care au făcut posibil monumentul au participat la ceremonie.

Trei elevi, printre care şi Eiji Sadako, fratele lui Sadako, au tras cortina ce acoperea statuia. Pe fundal se auzea Simfonia a saptea a lui Beethoven. Micul clopot, inscriptionat cu"O mie de cocori" -în față- şi "Pace pe pămînt şi în ceruri"- pe spate, a răsunat pînă la Domul Atomic şi la Mormîntul Gol, acesta din urmă avînd o placă unde sunt scrise numele celor ucişi în atacul criminal atomic.

Copiii din toată lumea trimit şi astăzi cocori de hîrtie, pentru a fi puşi la statuia lui Sadako. Făcînd acest lucru, ei fac auzită încă o dată dorința scrisă la baza monumentului: "Acesta este strigătul nostru, aceasta este rugăciunea noastră: pace în lume!"

         Sursa:www.hiroshima-is