Am ceva ani și sunt alcoolic. Sunt alcoolic de ceva vreme, dar înainte să împlinesc 60 de ani, mă simțeam ușor bizar, mă jenam să spun am 47, 48, 59 de ani și sunt alcoolic. Suna cumva, de parcă mă umflam în pene, de parcă-mi asumam o condiție imposibilă pentru vârsta aia. Iată, a trebuit să-mplinesc 60 de ani ca să pot spune, clar și răspicat, am 60 de ani și sunt bețiv.
Parcă vă și aud.
Vai, bietul de el. Ce gol sufletesc o umple cu paharele alea. Sigur a fost lipsit de afecțiune în copilărie, mă-sa a fost rece, ta-su l-a bătut cu cureaua. Se știe, orice adicție acoperă un gol, o rană. Ce calvar o fi viața lui. Ce calvar o fi viața celor de lângă. Chiar așa. Cum pot asista la alunecarea spre moarte, zi după zi, a unui om. Desigur că n-au asistat, desigur că au făcut eforturi să-l trimită la dezalcoolizare, la terapie, la cercul de goblenuri, la sport, sportul declanșează niște endorfine fantastice, apoi, ești prea obosit ca să mai bei. Alcoolismul e o boală, domnule, dar ca la noi la nimeni, oamenilor le e rușine să meargă la terapie, toți te privesc ca pe un nebun, aici, s-o spunem pe-a dreaptă, nu ai NICIO șansă. Nu-i adevărat, și bărbatul unei colege de serviciu a fost alcoolic aaaani de zile, iar de vreo doi ani, n-a mai pus gura pe pahar. Și să vezi ce bine le merge, merge cu bicicleta, a participat și la semi-maraton. Da, dar a avut voință, fără voință nu faci nimic. Degeaba trag ai tăi de tine, degeaba te bat la cap și-ți aruncă băutura la gunoi, dacă tu nu vrei, dacă tu nu conștientizezi în ce hal ai ajuns și să te tragi de acolo, de păr să te tragi, să-ți spui ”gata, încep o nouă viață” și să te ții, domnule, să te ții cu dinții de hotărârea ta, asta-i singura cale. Am avut și eu un vecin, cum lua salariul, cum umbla numai beat. Ce chin pe nevastă-sa, mereu cu un ochi vânăt, copiii, vai de capul lor, alcoolismul e boală grea. Când nu bea, era muncitor, cel mai priceput tinichigiu auto pe care l-am văzut în viața mea. Nici vorbă, nu doar ăștia, din clasa de jos, sunt bețivi, se poartă și la case mai mari, câți universitari n-am văzut căzând prin șanțuri după vreo chermeză…
Mai tăceți în pula mea.
Am 60 de ani și sunt alcoolic. Nu m-a bătut tata, nu am nicio inimă rănită, nicio ulcerație în suflet, nu am niciun gol de umplut, nicio femeie de chinuit, niciun copil de abuzat, femeilor li se pare că semăn cu Adonis și mă adoră, dar fără alcool, viața îmi pare îngrozitor de statică, de asemănătoare cu ea însăși și de leșioasă, stătută, cu gust de săpun. Altfel, nu v-aș putea suporta. Cu toată pălăvrăgeala voastră, cu nunțile și botezurile voastre, cu creditele voastre, cu promoțiile la muștar și la ketchup, cu protestele din Victoriei care vă fac să vă simțiți cetățeni importanți, nu ca ăia care nu ies din case și votează PSD, trei ore pe săptămână, în sfânta și binecuvântata zi de duminică, cu iphonurile voastre, cu animalele voastre, Dumnezeule, cu animalele voastre în puloverașe, botoșei, șepcuțe, cu copiii voștri urâți, pe care-i înfrumusețați în Instagram, ah, copiii voștri, la fel de stupizi și de leșioși ca voi, care se tăvălesc pe pietrișul de pe terase când vin eu să-mi beau votca cu bere, cu filmele voastre de artă, din care nu înțelegeți nimic și nu vreți să recunoașteți că nu înțelegeți nimic, cu stările voastre ”speciale”, cu ”legăturile” voastre, și mesajele, și semnele, extrasenzoriale, cu ”comunicarea” voastră dincolo de cuvinte, pentru că nu cunoașteți cuvinte, cu vernisajele voastre, unde vă luați moaca aia de parcă ați ști ceva ce restul nu știm, de parcă ați găsi un înțeles superior în pata maro circumscrisă petei galbene de pe motocicleta cu ataș făcută din coji de alune, ”o reîntoarcere la autentic”, zicea în broșură, de parcă, în pula mea, am mers vreodată cu motociclete făcute din coji de alune, cu căutările voastre, ce v-ați căuta atât, de parcă ar fi ceva de găsit, ceva de vrut, ceva de dorit…
Voi, oameni frumoși, îmi vine să… Nu e niciun mesaj, niciun semn, niciun plan măreț, nicio schemă șmecheră. Și eu, și voi putrezim chiar acum, aici, avem intestinele pline de rahat, și poate înflorește covid-ul în noi ca glicina de pe gardul ăsta, și stăm aici, în soarele ăsta de mai, în lumina asta de miere, sub cireșul ăsta, cu cireșe pe care nu le voi mânca eu, nici voi, nici urâții voștri copii, nu vă mai frichiniți, nu mai tresăltați, ci ciorile. Și e bine și e drept să le mănânce ciorile. (râsete în fundal)
– Mai aduceți unul. Să fie dublu. Mulțumesc.
AncaN
