Domnul Nu se plimba prin parc. Era o zi frumoasă, dar lui nu-i plăcea. Ce-mi trebuie mie o zi frumoasă? se întreba domnul Nu. Oricum murim. Pe alee apăru doamna Da. Ei îi plăcea că e o zi frumoasă. Oricum trăim, îşi zise doamna Da. Apoi îl văzu pe domnul Nu şi îi pieri cheful de viaţă. Sunt unii oameni care îţi taie cheful de orice. Aşa era domnul Nu. Acest domn semăna cu o sinucidere. Atunci veni pe alee domnişoara Poate, plimbând un căţel. Sau poate nu-l plimba. Nu ştiu ce-i făcea. Domnişoara Poate era întotdeauna dubitativă. Sau poate doar i se părea. Se opriră cu toţii privind spre lac. Doamna Da scoase nişte pâine din poşetă să hrănească raţele. Domnul Nu îi arătă cu reproş o pancardă pe care scria: Nu hrăniţi animalele! Nu hrănesc animalele, zise doamna Da, Doar păsările. Totuşi, animalul plimbat de domnişoara Poate se repezi şi înghiţi o bucăţică de pâine. Părea flămând. Oricum, nu erau raţe pe lac. Cred că era doar o prejudecată. Şi mai erau Dacă şi cu Parcă. Se plimbau în barcă. Se loviră de prejudecata aceea şi barca se duse la fund. La fundul lacului, desigur.. Au murit amândoi ca proştii. Vedeţi? Am zis eu că oricum murim, spuse domnul Nu. Da, spuse doamna Da. Atât.
(Marilena Dumitrescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu