BUNICUL

Copiii mei au propriile lor probleme…

din când în când, își amintesc de mine

și își propun să mă viziteze,

dar ei amână, de azi pe mâine, întâlnirea,

crezând că timpul stă pe loc,

ca să-și rezolve, mai întâi, problemele

și apoi să-și aducă aminte, ca prin vis,

adresa locuinței mele…

Dacă îi sun, ei pun telefonul pe silențios,

jurând, în sinea lor, că mă vor apela negreșit,

după ce le vor rezolva problemele

propriilor lor copii.

E o adevărată înlănțuire de probleme,

căci nici ei nu mai știu pe care să le

dezlege mai întâi,

sunt somați că-și vor pierde locurile de muncă,

dacă nu se vor înscrie la partidul de guvernământ

și dacă nu vor lipi afișe cu idolii politici ai zilei…

„Votați Soarele!”, strigă un imbecil la megafon,

din mersul unui Mercedez Ben(z)gos…

Datoriile lor la stat se înmulțesc,

primesc tot felul de notificări și avertismente,

dau dintr-un colț în altul,

își iau inima-n dinți și se predau lumii acestea inumane,

făcându-i toate voile…

Într-o zi, se vor uita în oglindă

și vor constata că au îmbătrânit și ei

și-și vor aminti că, în treacăt, parcă m-au zărit

la o coadă imensă la farmacie…

nu m-au putut distinge clar, aveam masca pe figură

și li s-au părut că sunt prea bătrân,

ca să fiu acela… bătrân, bătrân, neverosimil de bătrân…

Când ajung acasă, extenuați de griji și de probleme,

urmașii lor, nepoții mei, îi vor întreba, siderați:

oare ce mai face bunicul,

mai scrie poezii pentru copii?

de Dumitru Sârghie