În februarie 1985, trenul Accelerat 407 București-Suceava a stat blocat 18 ore în câmp, între două stații, în viscol - cei 340 de pasageri au supraviețuit încălzindu-se unul la altul în vagoane fără căldură.
Era 3 dimineața când trenul s-a oprit brusc undeva între Bacău și Roman. Afară, viscolul atingea rafale de 80 km/h. Zăpada se așternea pe șine cu 20 de centimetri pe oră. Locomotiva diesel nu mai putea avansa prin troiene.
Mecanicul a încercat să dea înapoi. Imposibil. Trenul era prins. În față, troiene de peste un metru. În spate, zăpada se așternuse deja pe șinele tocmai parcurse. Începuse așteptarea.
În 1985, trenurile nu aveau telefoane. Nu puteai suna să anunți că ești blocat. Mecanicul a trimis mesaj prin stația următoare când a realizat că nu poate continua. Dar echipele de intervenție erau ocupate cu alte trei trenuri blocate în aceeași noapte pe alte magistrale.
În vagoane erau 340 de oameni. Familii care se întorceau acasă, muncitori care plecau în delegație, studenți care mergeau la facultate. Toți îmbrăcați în haine groase de iarnă, cu bagaje, cu provizii pentru drum.
Primele ore au fost suportabile. Vagonul avea căldură reziduală de la București. Oamenii au stat liniștiți, așteptând să se rezolve. Dar după ora 6 dimineața, când soarele ar fi trebuit să răsară și trenul era încă blocat, panica a început să se instaleze.
Temperatura în vagoane a scăzut rapid. La ora 8, termometrele arătau +5 grade înăuntru. Afară erau -22. Ferestrele începuseră să înghețe pe dinăuntru. Oamenii și-au scos toate hainele din bagaje și s-au îmbrăcat în straturi.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să fii blocat 18 ore într-un tren fără căldură, fără comunicare, fără să știi dacă vine cineva după tine, cu provizii limitate și frig care se instalează treptat în oase.
La ora 10, conducătorul de tren a luat o decizie. A adunat toți pasagerii în doar trei vagoane, în mijlocul trenului. Celelalte șapte vagoane au fost abandonate. Concentrând oamenii, căldura corpurilor putea încălzi spațiul mai bine.
În cele trei vagoane, oamenii stăteau unii peste alții. Copiii în mijloc, bătrânii lângă fereastră pentru aer. Adulții stăteau în picioare sau se îngrămădeau pe scaune. Trupurile apropiate generau căldură. Temperatura a urcat la +12 grade.
Proviziile au fost împărțite. Fiecare pasager și-a scos ce avea: pâine, salam, brânză, mere. S-a făcut un inventar comun. Cinci femei au preluat rolul de a distribui mâncare. Câte o felie de pâine la două ore, câte o bucată de salam pe cap de om.
Te-ai întrebat vreodată ce faci când ești blocat într-un tren, în mijlocul câmpului, în viscol, fără să știi când vine salvarea? Pentru că în februarie 1985, 340 de oameni au învățat că supraviețuirea înseamnă să stai lipit de străini și să împarți ultima bucată de pâine.
După ora 12, au apărut primele cazuri de deshidratare. Apa se terminase. Câțiva bărbați au ieșit afară, au umplut găleți cu zăpadă, au adus-o în vagon. S-a topit zăpada la căldura corpurilor. Apa rezultată era împărțită cu paharul.
Un bătrân de 70 de ani a făcut criză de cord în jurul orei 14. O asistentă medicală care călătorea la Suceava l-a resuscitat cum a putut, fără echipament, fără medicamente. I-a făcut masaj cardiac 20 de minute până când inima a pornit înapoi. Bătrânul a supraviețuit.
Copiii plângeau de frig și foame. Mamele îi țineau lipiți de corp, sub haine, împărtășind căldura. Bebelușii erau înveliți în toate puloaverele disponibile. Un copil de 6 luni a fost salvat de căldura a șapte femei care l-au ținut pe rând la piept.
În jurul orei 16, când se întunecase deja, s-a auzit zgomotul unui motor diesel. Plug de zăpadă. Venea din direcția Bacău. Dar progresa încet, câte 100 de metri pe oră prin troienele de 1,5 metri.
Plugul a ajuns la tren la ora 21. Treisprezece ore după ce trenul se blocas. Dar nu putea trage garnitura. Era nevoie de locomotivă de rezervă. Aceasta a venit din Roman, din sens opus, ajungând în jurul orei 23.
La miezul nopții, după 21 de ore de blocare, trenul a pornit. Locomotiva de rezervă trăgea din spate, plugul deschidea drum în față. Viteza: 5 km/h. Până la Roman au mers două ore.
În gară, Crucea Roșie aștepta cu ceai fierbinte, pături, ambulanțe. Șaisprezece persoane au fost transportate la spital cu hipotermie. Bătrânul cu infarct a fost internat direct la terapie intensivă. Toți ceilalți au fost cazați la școala din Roman până dimineața când trenurile au reluat circulația.
Experiența trenurilor blocate în viscol era comună în anii '80. În iarna 1984-1985, peste 50 de trenuri au rămas blocate în troiene pe diverse magistrale. În 1987, un tren București-Constanța a stat 14 ore în câmp între Fetești și Cernavodă, cu 280 de pasageri înăuntru.
Procedura era simplă: te îmbulzeai cu ceilalți, împărțeai mâncarea, așteptai plugul. Nimeni nu intra în panică. Toată lumea știa că iarna în România înseamnă riscuri, iar trenurile blocate făceau parte din risc.
Astăzi, când vedem știri despre trenuri cu întârzieri de 2-3 ore și pasageri revoltați, e aproape imposibil să înțelegem cum 340 de oameni au stat 21 de ore blocați în frig, s-au încălzit unii pe alții, au împărțit ultima bucată de pâine și au supraviețuit fără să se plângă. Pentru că în 1985, asta însemna iarnă în România - supraviețuire, solidaritate și rezistență.
Sursa: Viață de Românaș
