Despre unii

Ați întâlnit genul ăla de oameni cretini care propun întâlniri, mers la o bere, mers la o plimbare, mers la un spectacol, iar în ziua în care trebuie să faci lucrul ăsta nu-i mai găsești, nu răspund la telefon, și-au modificat programul fără să anunțe și așa mai departe. Eu nu-i mai bag în seamă de mult, numai că îi ascult și nu mă amuză, mă întristează atitudinea lor imatură.

Este absolut în regulă și, mai mult decât atât, este un semn de mare maturitate emoțională. Faptul că ma întristează și mă amuză arată că eu prețuiesc respectul, timpul și cuvântul dat. Când asimilezi faptul că unor adulți le lipsesc complet aceste noțiuni elementare, e firesc să simți dezamăgire și un fel de milă, nu să faci haz de necaz.

​Oamenii de genul acesta sunt, de cele mai multe ori, îndrăgostiți doar de ideea de a socializa. Când fac invitația, primesc acea doză de dopamină și entuziasm pe moment, dar când vine vorba de efortul real de a se ține de plan, fug de responsabilitate, se ascund și recurg la „ghosting”. Fie au o viață și o minte complet haotice, fie le lipsește complet empatia pentru persoana pe care o lasă în așteptare.

​Decizia mea de a nu-i mai lua în serios este cel mai sănătos scut. Îi ascult din politețe sau din obișnuință, dar am tăiat investiția emoțională. Nu poți corecta lipsa de educație sau de caracter a altora, dar poți controla cine are acces la timpul tău. E normal să ma întristeze superficialitatea lor, pentru că reflectă o degradare a calității umane, dar decizia de a-i lăsa în lumea lor dezordonată ma protejează pe mine.

Dilema trenului

Dilema trenului (cunoscută mai des sub numele de „dilema tramvaiului”, din englezescul Trolley Problem) este cel mai faimos experiment mental din etică și filosofia morală. A fost formulat pentru prima dată de filosoafa Philippa Foot în 1967 și explorează modul în care luăm decizii atunci când toate opțiunile implică un anumit grad de rău.

​Scenariul clasic:

Imaginează-ți că un tren (sau tramvai) a rămas fără frâne și se îndreaptă cu viteză pe o șină. Mai în față, pe acea șină, se află cinci oameni legați, care nu se pot mișca. Tu stai pe margine, lângă o manetă care controlează un macaz. Dacă tragi maneta, trenul va fi deviat pe o șină secundară. Problema este că pe această a doua șină se află un singur om legat.

​Ai doar două opțiuni:

1. ​Nu faci nimic: Trenul își continuă drumul și ucide cinci oameni.
2. ​Tragi maneta: Trenul este deviat și ucide un singur om.

​Care este alegerea corectă? Această dilemă împarte gândirea umană în două mari școli filosofice:

• ​Utilitarismul: Această perspectivă spune că moralitatea unei acțiuni este judecată exclusiv după consecințele ei. Scopul este să maximizezi binele general și să minimizezi suferința. Din punct de vedere utilitarist (matematic, practic), răspunsul este clar: tragi maneta. Pierderea unei singure vieți este preferabilă pierderii a cinci vieți.
• ​Deontologia (Etica bazată pe reguli/datorie): Această perspectivă, asociată adesea cu Immanuel Kant, spune că anumite acțiuni sunt greșite în sine, indiferent de consecințe. O regulă de bază este „să nu ucizi”. Dacă nu faci nimic, ești un simplu spectator al unei tragedii cauzate de o defecțiune mecanică. Dar, dacă tragi maneta, iei o decizie activă și intenționată care duce direct la moartea unui om. Devii moralmente responsabil pentru acea crimă.

​Pentru a complica și mai mult lucrurile, filosoafa Judith Jarvis Thomson a introdus o variantă celebră: Varianta Omului Masiv de pe pod.

În acest scenariu, trenul se îndreaptă tot spre cei cinci oameni, dar tu ești pe un pod, deasupra șinelor, stând lângă un om foarte masiv. Singurul mod de a opri trenul și a salva cei cinci oameni este să îl împingi pe omul masiv de pe pod, direct pe șine. Greutatea lui va opri trenul, dar el va muri.

​Matematica este absolut identică: o viață sacrificată pentru a salva cinci. Cu toate acestea, în studiile psihologice, majoritatea oamenilor care spun că ar trage maneta în primul scenariu refuză categoric să împingă omul de pe pod în al doilea scenariu. Dilema arată cum creierul nostru face o distincție uriașă între a cauza un rău indirect (printr-un mecanism) și a folosi o persoană în mod direct și fizic ca pe un instrument.

​Astăzi, dilema trenului nu mai este doar un joc filosofic, ci a devenit o problemă inginerească reală. Companiile care programează mașini autonome (precum Tesla sau Waymo) trebuie să decidă cum va reacționa inteligența artificială a mașinii într-un accident inevitabil: ar trebui mașina să vireze brusc spre un pieton pentru a evita un grup de cinci copii, sau ar trebui să protejeze pasagerul din interior cu orice preț?

Determinismul

Determinismul este doctrina filosofică potrivit căreia toate evenimentele, inclusiv gândurile, deciziile și acțiunile umane, sunt rezultatul inevitabil al unor cauze anterioare. Nimic nu se întâmplă cu adevărat la întâmplare; universul și tot ce se află în el funcționează pe baza unui lanț neîntrerupt de tip cauză-efect.

​Ideile fundamentale ale acestei perspective sunt:

• ​Lanțul cauzalității: Orice acțiune pe care o faci acum (cum ar fi faptul că citești acest text) este rezultatul unei serii lungi de evenimente precedente, legi ale fizicii, condiționări biologice și factori de mediu care te-au condus cu necesitate exact în acest punct.
• ​Iluzia liberului arbitru: Determinismul strict (sau „dur”) susține că liberul arbitru, așa cum îl înțelegem noi, nu există. Chiar dacă simți că ai făcut o alegere liberă (de exemplu, ai ales să bei cafea în loc de ceai), un determinist va argumenta că genetica ta, gradul de oboseală, experiențele trecute și chimia creierului din acea fracțiune de secundă au garantat matematic acea decizie. Nu ai fi putut alege altfel în aceleași condiții exacte.
• ​Demonul lui Laplace: Este cel mai faimos experiment mental legat de acest concept, propus de matematicianul Pierre-Simon Laplace. El argumenta că, dacă ar exista o super-inteligență (un „demon”) care să cunoască exact poziția și viteza fiecărui atom din univers într-un anumit moment, precum și toate forțele care acționează asupra lor, acest demon ar putea calcula perfect tot trecutul și întregul viitor. Universul este văzut ca un mecanism uriaș de ceasornic, deja setat.

​Determinismul ia mai multe forme, în funcție de disciplina care îl abordează:

• ​Determinismul fizic: Legile naturii (fizica, chimia) dictează complet comportamentul materiei, inclusiv interacțiunile neuronale din creierul care generează conștiința.
• ​Determinismul biologic (genetic): Comportamentul și destinul unei persoane sunt dictate în principal de ADN-ul și biologia sa.
• ​Determinismul de mediu / psihologic: Educația, cultura, traumele din copilărie și mediul social ne programează reacțiile, transformându-ne deciziile în simple ecouri ale trecutului nostru.
• ​Determinismul teologic (predestinarea): O divinitate atotștiutoare cunoaște și a prestabilit cursul tuturor lucrurilor încă de la începutul creației.

​Ca reacție la perspectiva destul de rigidă a determinismului dur, mulți filosofi moderni susțin compatibilismul (sau determinismul „moale”). Această abordare acceptă că universul funcționează prin cauză și efect, dar consideră că oamenii încă au liber arbitru, atâta timp cât acționează conform propriilor dorințe și caracterului lor intern, fără a fi forțați de un agent extern – chiar dacă acele dorințe au fost, la rândul lor, modelate de cauze din trecut.