NU NE-AM CERTAT, NU NE-AM TRĂDAT, NU NE-AM SCRIS NIMIC ÎNGROZITOR

 Pur și simplu, într-o zi, unul dintre noi a zis: “Hai să ne vedem săptămâna asta!”Celălalt a răspuns: “Neapărat! Te sun eu.” Și… au trecut șase luni. Uneori, șase ani.

În anii ’90, ca să știi ce mai face un prieten, trebuia să-l cauți. Să-i telefonezi. Să mergi la el. Uneori apăreai direct la ușă. Sunai la interfon și spuneai: “Cobori?” Și cobora.

Astăzi știm permanent ce fac prietenii noștri, fără să mai fim alături de ei. Știm unde și-au petrecut vacanța, ce au mâncat, ce mașină și-au cumpărat. Ştim cum  le-au crescut copiii, cine a divorțat, cine s-a recăsătorit, cine a slăbit sau cine și-a pus dinți noi. Le dăm câte un like și avem impresia că am rămas în viețile lor.

N-am rămas. Doar stăm pe rețele și ne uităm unii la alții cum îmbătrânim. Am colegi din facultate și din televiziune pe care i-am plăcut  enorm. Oameni alături de care am petrecut nopți, am râs până ne-a durut burta, am făcut excese, am trecut prin succese, eșecuri și momente care ne-au legat pentru totdeauna sau  așa credeam.

Astăzi le văd fotografiile. Ei le văd pe ale mele. Uneori ne scriem: “Trebuie neapărat să ne vedem!” “Neapărat” a devenit cel mai mincinos cuvânt din limba română. Pentru că nu ne vedem.

Suntem foarte ocupați. Avem proiecte, termene, rate, copii, probleme, drumuri, telefoane și o listă nesfârșită de lucruri „urgente”. Numai oamenii nu mai sunt urgenți. Îi amânăm, convinși că vor rămâne acolo. “Îl sun mâine.” “Trec pe la el săptămâna viitoare, după ce termin perioada asta nebună.” Numai că perioada asta nebună nu se mai termină, dar oamenii … da. 

Într-o zi afli că prietenul acela a trecut printr-un divorț cumplit sau că a fost bolnav. Că și-a pierdut părinții, că a rămas fără serviciu ori că a avut nevoie de cineva. În schimb tu i-ai dat like la o fotografie banală. Aceasta este marea păcăleală a rețelelor sociale: ne-au făcut să credem că dacă ne “vedem” pe net înseamnă că mai suntem împreună. Nu suntem. O fotografie nu este o îmbrățișare. Un emoticon nu este o conversație. Un „La mulți ani!” scris automat de Facebook nu înseamnă că ai rămas în viața omului.

Avem tot mai puțini oameni pe care îi putem suna la trei dimineața. Iar într-o zi, când în sfârșit ne eliberăm programul, s-ar putea să fie prea târziu. Unul dintre noi nu mai răspunde şi atunci ne amintim toate întâlnirile amânate, toate telefoanele pe care n-am mai apucat să le dăm, toate “şprițurile” care au rămas suspendate într-un imaginar „săptămâna viitoare”.

Prieteniile nu mor întotdeauna din cauza unei trădări. Uneori mor liniștit  și fără scandal. Trebuie să scăpăm de mizeria asta cu “Trebuie să ne vedem.” Hai să le spunem ziua și ora, pentru că nu ne-am despărțit în fapt de prietenii noștri. Pur şi simplu ne-am urmărit de la distanță până am devenit străini.

Mădălin Augustin  🙏

Cel mai greu mi-a fost să învăț să las omul în plata lui

Cel mai greu mi-a fost să învăț să las omul în plata lui. Să nu mai încerc să corectez, să explic, să conving, să trag după mine oameni care nu vor să schimbe nimic la ei, deși unii dintre ei se plâng mereu de viața pe care o trăiesc. Oameni care nu vor să vorbească mai îngrijit, să se poarte civilizat în societate, să învețe cum se stă la o masă, cum se intră într-un restaurant, cum se respectă un loc și oamenii din jur, cum să aibă mai multă grijă de ei, de casa lor, de felul în care se prezintă în lume și, până la urmă, de felul în care își trăiesc anii.

Mult timp am crezut că, dacă îi arăți unui om că există mai bine, mai frumos și mai ușor, va dori și el să ajungă acolo. Că, dacă îi explici cu răbdare, dacă îl ajuți și îi oferi soluții, va înțelege că nu îl critici și nu îl umilești, ci încerci să-i deschizi o posibilitate pe care poate nu a văzut-o singur. Mi se părea firesc ca omul să vrea să evolueze, să-și îndrepte greșelile, să învețe ceea ce nu știe, să renunțe la obiceiurile care îl țin pe loc și să-și facă viața mai plăcută.

Numai că nu toți oamenii își doresc acest lucru.

Unii se simt atât de confortabil în propriile rutine, încât orice sugestie li se pare un atac. Nu contează cât de frumos le vorbești, cât de bine le explici sau cât de evident este că sfatul le-ar fi de folos. Vor auzi doar că le-ai spus că ceva la ei ar putea fi îmbunătățit, iar orgoliul lor va respinge ideea înainte ca mintea să apuce să o cerceteze. Preferă să apere cu înverșunare un obicei prost decât să admită că ar mai avea ceva de învățat.

Și nu este vorba despre a transforma oamenii în copiile noastre, despre a le impune gusturile noastre sau despre a pretinde că există un singur fel corect de a trăi. Nici despre lux nu este vorba. Poți avea bani și să fii lipsit de educație, după cum poți avea foarte puțin și să așezi pe masă o farfurie curată, un șervet și o floare culeasă din curte. Poți mânca frumos și slănină cu ceapă, poți fi îngrijit și îmbrăcat demn în mijlocul pădurii, poți dormi într-un pat simplu, dar curat și plăcut, și poți purta haine ieftine care să-ți vină bine și să arate grija pe care o ai față de tine. Frumusețea nu începe odată cu bogăția, ci cu atenția.

Există însă oameni care renunță la toate acestea nu fiindcă nu și le-ar permite, ci fiindcă s-au obișnuit să spună că este bine și așa. Amână să repare, să învețe, să îngrijească, să aleagă mai bine, să-și ofere o bucurie sau să plece într-un loc frumos, iar apoi își transformă comoditatea într-o convingere și lipsa de curiozitate într-un principiu de viață. Nu mai caută nimic, fiindcă orice noutate i-ar obliga să recunoască faptul că lumea este mai mare decât felul în care au decis ei să o trăiască.

Mai obositor este că, de multe ori, aceiași oameni se plâng. Se plâng că viața lor este grea, că nimic nu le aduce bucurie, că locuința lor nu este primitoare, că nu se simt bine în hainele lor, că nu au văzut nimic, că nu au trăit nimic, că alții au avut mai mult noroc. Le arăți ce ar putea schimba, uneori fără bani sau cu foarte puțini, le propui soluții, îi ajuți concret, iar ei găsesc pentru fiecare posibilitate un motiv de refuz. Nu vor neapărat o viață mai bună; vor să rămână în aceeași viață, dar să se simtă mai bine în ea fără să schimbe nimic.

Aici am greșit eu ani la rând: am crezut că argumentele potrivite pot trezi în oricine dorința de a evolua. Am investit timp, energie și răbdare, am repetat lucruri pe care un om dispus să învețe le-ar fi înțeles de la prima explicație și m-am mirat că, în loc de recunoștință, întâlneam iritare. Nu înțelegeam că nu lipsa explicațiilor era problema. Omul înțelesese foarte bine; pur și simplu nu voia. Iar un refuz trebuie, la un moment dat, crezut.

Să lași un om în plata lui nu înseamnă să fii lipsit de bunătate și nici să te crezi mai bun decât el. Înseamnă să accepți că nu poți face în locul nimănui efortul de a se educa, de a-și lărgi mintea, de a-și șlefui comportamentul și de a-și ridica nivelul vieții. Poți oferi un sfat, o idee, un exemplu, poate chiar ajutorul tău, dar nu poți dori pentru un om mai mult decât dorește el pentru sine fără ca, în cele din urmă, să te epuizezi.

Da, mi-a fost greu să mă resemnez cu gândul că pe unii oameni trebuie să-i lași să trăiască exact așa cum aleg, chiar dacă îi vezi repetând aceleași greșeli și refuzând lucruri care le-ar face bine. Astăzi nu mai trag de ei, nu mai insist și nu mai încerc să-i conving după ce mi-au arătat limpede că nu vor. Îmi păstrez energia pentru oamenii care întreabă, ascultă, încearcă, se bucură când descoperă ceva nou și nu consideră că a învăța de la altcineva este o umilință.

Fiindcă sfatul poate arăta o direcție, dar nu poate pune în mișcare un om hotărât să rămână pe loc. Iar viața lui, oricât de mult ai vedea că ar putea fi mai frumoasă, rămâne alegerea lui. După ce i-ai arătat o dată că se poate și altfel, nu mai este datoria ta să-l iei de mână și să-l târăști spre un „mai bine” pe care el îl refuză. Este datoria ta să-i dai drumul.

De Irina Binder

13 SEPTEMBRIE 1872 – INAUGURAREA STAȚIEI C.F.R. BÂRLAD

      Importanţa Bârladului, în secolul al XIX-lea, a crescut simţitor şi cuantificabil odată cu racordarea oraşului la reţeaua feroviară, la 13 septembrie 1872, prin construirea căii ferate Mărășești – Tecuci – Galați – Brăila, cu tronsonul Tecuci – Bârlad, şi a staţiei C.F.R. După 1878, Bârladul a devenit şi nod feroviar, prin construirea liniilor Bârlad – Galaţi şi Bârlad – Fălciu. Acest fapt, alături de construirea Şoselei Naţionale Iaşi – Bucureşti, care străbătea localitatea de la nord la sud, a determinat schimbări în structura internă a oraşului şi a contribuit la intensificarea tranzitului de persoane şi mărfuri.

        Cronologie:

        Vechea clădire a stației CFR Bârlad a fost construită în anul 1872, cu ocazia inaugurării căii ferate Tecuci- Bârlad (CF 600).   Aceasta era o ramificație a căii ferate Mărășești - Tecuci - Galați - Brăila (C.F. 704 / C.F. 700), dată în folosință atunci. În aceeași perioadă este înființat și depoul de locomotive Bârlad (care, în 1958, este transformat în remiza de locomotive, afiliată depoului Iași).

  1886, 13 noiembrie - s-a inaugurat gara Vaslui odată cu finalizarea liniei Bârlad-Vaslui (52 km). Construcţia liniei a fost executată de Direcţiunea Liniilor Adjud-Tg.Ocna şi Bârlad-Vaslui, care era sub conducerea ing. Anghel Saligny. Arhitectura vechii gări din Vaslui era identică cu cea din Mărăşeşti, care fusese construită de Compania Strussberg, numai că aspectul ei nu este deloc reprezentativ pentru compania prusacă. Se pare că, odată cu linia Buzău-Focşani-Mărăşeşti,  a fost reconstruită şi gara Mărăşeşti de către specialiştii români.

     1892, 1 mai - s-a dat în folosință linia Tecuci-Bârlad-Vaslui-Iaşi prin extinderea căii ferate de la Vaslui până la Iași (68 km; se construiește Tunelul Bârnova cu o lungime de 242m - CF 600)

1898, 27 noiembrie - s-a inaugurat linia Galaţi-Ghibărţeni (azi Bălineşti) (70 km). Acesta a fost un prim segment din linia Bârlad-Galaţi care a ridicat numeroase probleme tehnice de realizare. A fost continuat cu tronsoanele Ghibărţeni-Bereşti (13 ianuarie 1900), Bârlad-Tălăşmani (1 aprilie 1909) şi Tălăşmani-Bereşti (12 mai 1912) care cuprindea şi tunelul de la Bereşti (3330 m), cel mai lung tunel realizat în România până la Primul Război Mondial.

       1916–1918, importanța gării din Bârlad s-a modificat substanțial, în condițiile intrării României în Primul Război Mondial și ale retragerii în Moldova a armatei, instituțiilor statului și a unei părți a populației civile. În oraș a fost încartiruit Marele Cartier General al Armatei Române (noiembrie 1916 – martie 1917), iar la Zorleni se afla Cartierul Regal și Regele Ferdinand I.

       În zona gării a fost amplasat Centrul spitalicesc din barăcile Bârlad (Spitalul de contagioși nr. 1, o secție de chirurgie și triajul local al Directoratului), cu o capacitate de 1.500 de paturi. Tot aici a activat și Regimentul de Căi Ferate.  De asemenea, tot în acest areal a funcționat „Depozitul Regional de Muniții Bârlad”, având Sectorul 1 amplasat în fața stației C.F.R., pe lunca Bârladului, și dispunând de 6 barăci, cu o capacitate totală de circa 600 de vagoane.

        1917 - pe traseul Bârlad - Vaslui în dreptul localității Zorleni se desprinde o cale ferată până la Fălciu. (CF 603)

      1924, 3 iunie – în piațeta din spatele gării a fost inaugurat monumentul închinat Eroilor CFR-iști bârlădeni căzuți la datorie în Primul Război Mondial. A fost ridicat din iniţiativa Ateneului C.F.R. şi prin contribuţia personalului ceferist (Imag. 2). Ca aspect, semăna cu cel din Tecuci având un soclu piramidal, iar în partea superioară un vultur de bronz. Din păcate, a fost demolat în cel de al VII-lea deceniu al secolului XX, odată cu începerea lucrărilor de construcţie a noii clădiri a gării.

       1940, 10 noiembrie – cutremurul devastator afectează major clădirea gării. Etajul considerat nesigur în exploatare este demolat.

  În anul 1968 este terminată și dată în exploatare actuala clădire de călători și turnul CED al stației CFR Bârlad, stația Bârlad fiind prima stație CFR din județul Vaslui, echipată cu instalație CED.

În perioada comunistă construcția întreprinderilor industriale din Bârlad determină și creșterea semnificativă a traficului de marfă prin stația CFR Bârlad.  Capacitatea stației este extinsă, prin mărirea (la 13) a numărului de linii, a lungimii utile a acestora și prin construcția rampei și magaziei de mărfuri.

       Totodată se realizează și câteva linii industriale, racordate la stația CFR Bârlad.

TEXT  Roman Proca.