Despre România

N-am fost la Iași, la Parascheva. M-am dus la București. Capitală europeană și la moaște. Acolo e pelerinajul original, cu ștaif.

Am zis să mă duc la Sfântul Dimitrie. Că e patronul orașului. Orașul care nu are șef la canalizare, dar are la moaște.

Ajung pe la 6 dimineața pe Dealul Patriarhiei. Singurul deal pe care urcă românul fără să se plângă, pentru că sus nu e de muncă, e minune.

Coada începe de la Unirii. Oficial. Neoficial, începe de la Obor. Că s-au așezat unii cu scaune pliante, cu termosuri și cu boxe JBL din care urlă predici pe TikTok.

Bucureștiul la coadă e alt animal. La Iași e smerenie de provincie. Aici e luptă de supraviețuire. E Black Friday la moaște.

Lângă mine, un domn în trening Adidas original de la Dragonul Roșu îmi explică că el vine în fiecare an. "Anu' trecut m-a scăpat sfântu' de un dosar. Anu' ăsta vreu să mă scape de-al doilea dosar". Păi da. Justiția lucrează lent, moaștele lucrează la program prelungit.

La un moment dat vine o voluntară. Fată, 19 ani, cu ecuson "Biserica te iubește". Ne dă iconițe și ne zice: "Vă rog frumos, nu mai filmați". În fața mea, 40 de oameni filmează cu blitz. Că dacă nu pui pe Facebook live cum atingi racla, degeaba ai atins. Sfântu' nu te vede dacă nu ai semnal 5G și 10 like-uri.

Miroase a mici de la o tarabă neautorizată de jos. A tămâie ieftină. A transpirație de corporatist care a venit direct de la birou, că așa i-a zis șefa: "Du-te și tu, poate te liniștești".

Pe la 11, după 5 ore în care am avansat 300 de metri și am auzit toată viața lui nea Gigi de la Videle care s-a vindecat de hernie la moaște, ajungem sus. La Patriarhie.

Organizarea e militară. Adică românească. Ceea ce înseamnă haos strigat.

Sunt garduri, jandarmi, preoți cu stații. Unul strigă: "CU FLUX CONTINUU! FĂRĂ OPRIRE!"

Asta e noua teologie ortodoxă: flux continuu. Nu mai e "vino și te roagă". E "atinge și cară-te".

Ajung la baldachin. Racla lui Sfântul Dimitrie cel Nou strălucește. E lustruită de zeci de mii de palme. De babe care au pus înainte mâna pe bani, pe carne tocată, pe bara din tramvai.

Am o secundă. O secundă de contract.

Pun mâna. E rece. Rece de tot. 

În spatele meu, un jandarm deja mă împinge: "HAIDE, TATĂ, CĂ E COADĂ!"

Și-atunci realizez. Toată șmecheria.

Nu noi atingem moaștele. Moaștele ne ating pe noi. Ne arată cât de dispuși suntem să stăm 7 ore la coadă pentru o secundă de speranță, dar nu suntem în stare să stăm 7 minute la coadă să ne plătim impozitul.

Ies. Jos, la Unirii, coada s-a dublat. Plouă, dar nimeni nu pleacă. 

Un puști cu glugă mă întreabă: "Nea, a meritat?"

Îi zic: "Da. Mi-a trecut. Nu mă mai doare nimic. Mai ales bunul simț."😥

Preluat de pe FB

Ce se întâmplă cu un bărbat care trăiește prea mult timp fără o femeie?

Atenție, domnilor! Fenomenul este extrem de periculos și poate avea consecințe grave asupra vieții voastre!

La început, simptomele par nevinovate.

Bărbatului începe să i se refacă sistemul nervos. Doarme liniștit, se trezește odihnit și, culmea, nu mai trebuie să explice zilnic ce a vrut să spună, de ce a spus ce a spus, de ce n-a spus altceva și, mai ales, de ce a avut tonul acela când a spus că n-are nimic.

Nu mai participă la anchete sentimentale în care este simultan suspect, martor și vinovat.

Dar acesta este doar începutul!

După o vreme apare un simptom mult mai grav: încep să-i rămână bani!

Da, ați citit bine!

Oamenii de știință încă nu au explicat fenomenul, dar se pare că, atunci când nimeni nu îți amintește săptămânal cât trebuie să câștige un bărbat adevărat, banii încep să se acumuleze în cont.

Nu mai există nici cheltuieli misterioase, nici reduceri de 70% la lucruri de care nimeni nu avea nevoie, dar care ar fi fost o crimă să nu fie cumpărate.

Și nici celebra întrebare: „Dar pentru ce mai muncești, dacă nu ne permitem nimic?”

Deși, până ieri, „nimic” însemna două vacanțe, trei genți și renovarea bucătăriei.

Apoi situația devine cu adevărat alarmantă.

Bărbatul descoperă că are timp liber!

Nu mai trebuie să ghicească ce înseamnă „fă cum vrei tu”, expresie care, după cum știm, nu i-a oferit niciodată libertatea de a face cum vrea el.

Începe să meargă la sală, slăbește, își îngrijește sănătatea, își cumpără haine frumoase și descoperă că weekendul poate avea două zile întregi fără nicio ceartă.

Călătorește unde vrea, când vrea și cu cine vrea.

Fără să fie întrebat de ce a ales hotelul acela, de ce nu l-a ales pe celălalt și de ce nu s-a gândit singur că ea ar fi preferat cu totul altă destinație.

Și, ca și cum toate acestea nu ar fi suficiente, într-o zi își cumpără o mașină nouă!

Din banii lui!

Fără ședință de familie, fără negocieri și fără să i se explice că mașina veche mergea foarte bine, dar canapeaua din sufragerie trebuia schimbată urgent, pentru că nu se mai potrivea cu perdelele.

Dacă acest bărbat nu este oprit la timp, nimeni nu poate prevedea unde va ajunge!

Poate își cumpără o casă. Poate își deschide o afacere. Poate ajunge chiar să fie fericit!

Dar adevărata tragedie începe abia când apar consecințele sociale.

Prietenii căsătoriți încep să îl evite.

Nu pentru că ar avea ceva împotriva lui, ci pentru că nevestele lor încep să îl privească precum literatura interzisă.

Și este de înțeles!

Imaginați-vă pericolul!

Un bărbat liniștit, sănătos, cu bani, cu timp liber, care călătorește, zâmbește și, mai grav decât orice, nu pare să aibă nevoie de aprobarea nimănui pentru a fi fericit!

Un asemenea om nu trebuie lăsat nesupravegheat în preajma bărbaților căsătoriți!

Este un exemplu social periculos!

Riscă să le trezească întrebări existențiale.

„Dar eu de ce sunt mereu obosit?”

„Unde dispar banii mei?”

„De ce trebuie să cer voie ca să mă întâlnesc cu prietenii?”

Și cea mai periculoasă întrebare dintre toate:

„Stai puțin! Eu când am fost ultima dată fericit fără să trebuiască să justific asta?”

Așadar, doamnelor, aveți mare grijă!

Un bărbat lăsat prea mult timp singur poate dezvolta independență financiară, stabilitate emoțională, condiție fizică bună și, în cazurile cele mai grave, respect de sine.

Iar dacă ajunge să descopere că liniștea lui valorează mai mult decât orice relație în care trebuie să se apere permanent, situația poate deveni ireversibilă.

Pentru că un bărbat care a învățat să fie fericit singur nu mai intră într-o relație de frica singurătății.

Intră numai dacă femeia îi face viața mai frumoasă decât o avea deja.

Și aici începe adevărata problemă!

Cum mai convingi un bărbat că are nevoie de tine ca să fie fericit, când nenorocitul a descoperit deja că poate fi fericit și fără tine?

Anatol Basarab.

Conform principiilor proxemicii, la ce distanță unul față de celălalt ar trebui să stea oamenii la un rând la pâine, la gogoși sau atunci când așteaptă mijloacele de transport în comun?

Conform principiilor proxemicii, distanța ideală pe care oamenii tind să o mențină atunci când stau la rând în spații publice este de aproximativ 0,8 până la 1,2 metri (cunoscută informal ca „regula lungimii unui braț”).

​Această distanță se află la limita dintre Zona personală (45 cm – 1,2 m) și Zona socială (1,2 m – 3,6 m).

​De ce este aceasta distanța optimă?

• ​Protejarea Zonei Intime (< 45 cm): Persoanele de la rând fiind, în general, străine, reducerea distanței sub 45 cm reprezintă o încălcare a spațiului intim. Acest lucru declanșează automat o reacție de disconfort, anxietate sau senzația că spațiul personal este invadat.
• ​Marcarea locului în rând: Dacă distanța crește peste 1,2 – 1,5 metri, proxemica indică o trecere fermă în Zona socială. În acel moment, semnalul nonverbal transmis este ambiguu: ceilalți pot interpreta că nu mai faceți parte din rând și pot interveni („se bagă în față”).

​Cum variază situația în practică

• ​La pâine sau gogoși (comerț stradal / brutării): Rândul este liniar și structurat. Oamenii mențin instinctiv distanța de ~1 metru. Dacă cel din față face un pas, cel din spate înaintează automat pentru a menține acel spațiu constant de siguranță și ordine.
• ​În stația de autobuz / tramvai: Spațiul este mai puțin delimitat structural. În orele de vârf, aglomerația îi obligă pe oameni să coboare sub pragul de 80 cm (stând uneori la doar 45–50 cm unii de alții).
• ​Comportamente de compensare: Proxemica explică faptul că, atunci când spațiul fizic nu permite menținerea distanței dorite, oamenii folosesc „bariere psihologice” pentru a compensa lipsa spațiului:
  • ​Evitarea contactului vizual direct (privitul în telefon, în pământ sau în depărtare).
  • ​Orientarea corpului ușor în lateral, evitând poziția față în față.
  • ​Folosirea obiectelor personale (ghiozdan, geantă, sacoșă) ca scut între ei și restul persoanelor.