vineri, 6 februarie 2026

Liniștea pe holurile școlii

Vă mai amintiți cum era liniștea pe holurile școlii când se suna de intare la clasa?  Nu liniștea pustie de astăzi, ci acea liniște plină de respect care se așternea brusc, ca la un semn nevăzut.
Pe holul ce ducea la clasa mea,  acest semn era apariția Domnului Profesor de limba romana . Când silueta lui dreaptă, mereu la costum sau la cămașă, impecabil călcat, cand apărea în dreptul ușii de la clasa, timpul părea să se oprească în loc.
Ne ridicam toți în picioare și salutam din tot sufletul.
Nu era frică. Nu. Era un respect cum nu cred că mai există astăzi. Un respect câștigat nu prin funcție, ci prin ținută, prin știință de carte și prin felul în care ne privea în ochi.
Domnul Profesor nu avea nevoie de circulare de la minister, de legi școlare stufoase sau de psihologi ca să țină clasa în frâu.
Când intra în clasă, mirosul de cretă udă și podele date cu motorină părea să încremenească. O singură privire, lansată pe deasupra ochelarilor săi cu ramă groasă, era de ajuns. În acea secundă, 27 de copii, unul și unul, încremeneau în bănci, cu mâinile la spate, așteptând să li se dea permisiunea să respire.
Îmi amintesc o zi din toamna anului 1990.
Aveam un coleg, Nicu, mai năzdrăvan din fire, copil de oameni gospodari, dar cu gura mare. Nu știu ce duh rău l-a împins în ziua aceea, dar la o observație a Domnului Profesor, Nicu a îndrăznit să răspundă obraznic. A mormăit ceva printre dinți, sfidător.
S-a făcut o liniște mormântală în clasă. Ne așteptam la tunete și fulgere. Ne așteptam la o palmă peste ceafă sau la o liniară peste palmă, cum se mai practica, uneori.
Dar Domnul Profesor nu a ridicat tonul. Nici măcar nu s-a încruntat.
S-a ridicat încet de la catedră, și-a scos ochelarii și i-a așezat cu grijă pe catalog. A venit încet printre bănci și s-a așezat pe marginea băncii lui Nicu. L-a privit lung, până când băiatul a lăsat ochii în pământ:
— Niculae, a început el cu o voce gravă, joasă, care răsuna mai tare decât orice țipăt în liniștea clasei. Tatăl tău, nea Stefan s-a trezit azi la 4 dimineața să meargă la muncă. Mama ta are mâinile crăpate de muncă ca să te trimită pe tine curat la școală, cu pachetul în ghiozdan.
Nicu începuse să tremure ușor.
— Ei muncesc din greu, Niculae, nu ca să aduni averi, ci ca să aduni cinste. Ca numele lor să fie respectat în oras. Și tu ce faci? Vrei să arunci cu noroi pe munca lor? Asta vrei să se audă  despre tine? Că ești un necioplit care nu știe să respecte un om mai în vârstă?
Domnul Profesor a făcut o pauză lungă.
— Nu pe mine m-ai jignit, băiete. Ți-ai jignit părinții. Rușinea nu e a mea, e a ta și a casei tale.
Nicu a izbucnit în plâns. Nu un plâns de durere fizică, ci un plâns amar, zguduitor, de rușine. A plâns pentru că a simțit povara onoarei familiei lui pe umerii săi mici. Domnul profesor nu l-a pedepsit; l-a făcut să înțeleagă. Asta era lecția supremă.

Povestea nu s-a terminat acolo. Seara, după ce s-au întors oamenii de la muncă, ușa școlii, unde Domnul profesor încă mai corecta caiete s-a deschis încet.
In prag stătea nea Ștefan, tatăl lui Nicu. Un om simplu și onest, cu mâinile bătătorite de munca, stătea cu căciula frământată în mâini, smerit în fața dascălului.
— Bună seara, Domnule profesor, a spus omul cu voce răgușită. Am auzit ce-a făcut al meu azi. Îmi crapă obrazul de rușine.
Domnul profesor s-a ridicat și i-a întins mâna.
— Bună seara, nea Stefane. Stai jos.
— Nu stau, Domnule profesor. Am venit doar să vă spun atât. V-am adus un copil la școală. V-am dat om, Domnule profesor, vă rog să mi-l faceți Om!
Așa se clădeau caracterele atunci. Așa se cimenta legătura sfântă dintre Școală și Familie. Trăgeau amândouă la aceeași căruță, în aceeași direcție, fără orgolii inutile.
Astăzi... privesc în jur și mă doare sufletul. Azi, profesorii se tem să ia măsuri in privința  elevilor de teama reclamațiilor făcute de părinți . 
Azi, părinții vin la școală nu cu căciula în mână, ci cu avocatul, căutând scuze copiilor înainte ca aceștia să fi învățat ce e responsabilitatea.
Am pierdut măsura respectului. Și mă tem că, odată cu ea, am pierdut ceva esențial din esența noastră ca neam.
Mă bucur,  dacă ați citit până la final! 
Nu e niciodată târziu să îndreptam ce considerăm că ar trebui îndreptat.De noi depinde totul.Noi putem lua decizii, care să schimbe situația creată în școli! 
Seară frumoasă, tuturor!

Stai departe de compania femeilor!

Se spune că Aristotel l-a sfătuit întotdeauna pe discipolul său, Alexandru cel Mare, să stea departe de compania femeilor. Din această cauză, femeile din harem erau foarte supărate pe el.

Într-o zi, au conspirat împreună. Au trimis o sclavă foarte frumoasă, năzdrăvană și fermecătoare să-l slujească pe Aristotel. Fata, cu gesturile și farmecele ei, l-a prins în mrejele lui Aristotel. Într-o zi, ea a pus o condiție: ca Aristotel să devină cal, iar ea îl va călări.
Chiar în momentul în care se desfășura acest incident celebru, toate femeile din harem au intrat în cameră împreună cu Alexandru. Văzându-și învățătorul devenind cu adevărat un „cal” pentru o sclavă, Alexandru a fost uimit și a spus:

„O, învățătorule! Ce fel de învățătură e aceasta? Ne sfătuiești să stăm departe de femei, iar tu însuți...?”

Aristotel, care era foarte deștept, s-a ridicat imediat și, zâmbind, a spus:

Dragul meu împărat! Toate acestea au fost făcute pentru propria ta instruire. Gândește-te doar, dacă o femeie își poate transforma profesorul într-un cal, cu siguranță te va transforma pe tine într-un măgar...!

marți, 3 februarie 2026

Soțul ei nu a văzut-o niciodată nearanjată

Soția lui Marian Ionescu, de la Direcția 5, declară într-un interviu, cu seninătatea cuiva care tocmai a descoperit apa caldă, că soțul ei nu a văzut-o niciodată nearanjată. Niciodată. Nici în pijama de bumbac.  Nici cu oja sărită. Nici cu fața aia de om viu care tocmai s-a trezit și mai are o urmă de pernă imprimată pe obraz.
Și eu, ca orice ființă cu un creier funcțional și o minimă experiență de viață, am ridicat o sprânceană. Apoi și pe cealaltă. Apoi am simțit nevoia să mă așez. Pentru că sunt doar două variante aici: Ori oamenii ăștia nu locuiesc împreună. Ori unul dintre ei minte cu seninătatea cu care un copil spune că nu el a mâncat ciocolata, deși are cacao pe bot. 
Știți bancul cu Bulă și fericirea, nu? „Fericirea e la 6, când mă opresc din bătut cu ciocanul.”
Ei bine, perfecțiunea asta maritală e exact ciocanul. Iar fericirea e momentul în care poți să te oprești din jucat teatru în propria casă.
Perfecțiunea e cea mai obositoare formă de minciună. Hai să fim serioși. O relație în care unul nu te vede niciodată:  transpirat,  bolnav, iritat, umflat de la sare, cu părul în toate direcțiile ca antenele TV din anii ’90, nu e relație. 
De ce o relație NU are cum să funcționeze dacă unul e mereu perfect: 

1. Pentru că intimitatea reală începe abia când îți permiți să fii inestetic.
Iubirea adevărată nu apare la mascara waterproof, apare la „mă simt nașpa azi, lasă-mă în pace”.

2. Pentru că perfecțiunea constantă creează ierarhie, nu parteneriat.
Unul joacă rolul, celălalt e publicul. Asta nu e cuplu, e spectacol.

3. Pentru că omul care nu te vede niciodată dezordonat nu te cunoaște. Te vede, dar nu te știe.

4. Pentru că viața reală nu vine cu machiaj de seară.
Vine cu migrene, cearcăne și pungi de gunoi uitate pe hol.

5. Pentru că dacă te aranjezi non-stop, înseamnă că nu te simți în siguranță. Iar lipsa siguranței emoționale omoară orice relație pe termen lung.

6. Pentru că perfecțiunea permanentă produce anxietate. „Dacă mă vede așa, nu mă mai iubește.”

7. Pentru că epuizarea nu e sexy.
Și nu, nimeni nu poate fi perfect fără să se epuizeze psihic.

8. Pentru că ajungi să confunzi iubirea cu aprobarea.
Nu mai vrei să fii iubit, vrei să fii acceptabil.

9. Pentru că trupul nu e vitrină.
E organism viu. Cu secreții, mirosuri și zile proaste.

10. Pentru că bărbatul care n-a văzut o ojă sărită va fugi la prima boală. Relațiile se testează la gripă, nu la cină romantică.

11. Pentru că viața nu e shooting foto. E și lumina de la frigider la 3 dimineața.

12. Pentru că perfecțiunea blochează joaca.
Cum să râzi, să te prostești, să fii copil, dacă ești mereu „aranjat”?

13. Pentru că vulnerabilitatea e liantul emoțional.
Fără ea, rămâne doar politețe.

14. Pentru că relațiile reale includ dezamăgiri mici.
Și ele sunt necesare. Ca anticorpii.

15. Pentru că teatrul constant produce resentiment.
La un moment dat, îți vine să urli: „NU MAI POT!”

16. Pentru că omul perfect nu cere ajutor.
Iar relațiile fără ajutor reciproc sunt relații decorative.

Îmi pare rău, dar dacă doi oameni care chipurile trăiesc împreună nu se văd:  dimineața buimaci,  seara obosiți,  în zilele când nu au chef de nimic
atunci nu trăiesc împreună. Se întâlnesc. Ca rudele de Paște.
Chestia asta cu „nu m-a văzut niciodată nearanjată” nu e romantică. E clinică. Sună ca un prospect de medicament: a se păstra ferit de lumină, umezeală și realitate. E relația aia ținută în vitrină, ca porțelanul bunicii, scos doar la Crăciun și doar dacă nu vine nimeni cu copii.
Și mai e ceva: perfecțiunea asta conjugală miroase a protocol. A vizită oficială. A „bună ziua, ce mai faceți?”. Nu miroase a casă. Casa miroase a șosete, a cafea veche, a nervi, a viață. Dacă la tine miroase doar a parfum scump, e hotel, nu cămin. E genul de relație în care dacă faci febră, te simți vinovat.
„Vai, dragă, îmi cer scuze că am 38,2. Știu că nu eram în program.”
Știi ce e iubirea, de fapt? E momentul în care celălalt te vede dimineața, cu fața mototolită și părul ca după o luptă cu aspiratorul… și nu simte nevoia să fugă.
Ba chiar îți spune: „Hai, vino încoace.”

Preluat