Ce vrem de la viitorul nostru?

Ma uit la norvegieni. O super națiune. Educați, bogați, cu mentalitate. Asigurați financiar pe viață ca popor. Ma uit la israelieni cum controlează finanțele lumii cum își apără interesele ca niște lei și sunt o mana de oameni. Mă uit la japonezi, un popor atât de fain și educat. Mă uit la spanioli, cumva au chestia asta a lor faina ca popor cu stilul de viață pe care reușesc să îl îmbine totuși cu munca serioasă, la italieni cu nebunia lor creativa. Olandezi, danezi, finlandezi. Polonezi. Popoare nu populații. 

Si după mă uit la poporul asta al nostru român. Și mă gândesc ce naiba ne mai leagă azi. Cine suntem noi de fapt? Ce vrem de la viitorul nostru? Nu avem nici un ideal, nu avem nici un obiectiv. O adunatura de oameni foarte diferiți de fapt. 

Va spun sincer, azi, acum nu am nici un motiv să fiu mândru că sunt român. Personal am atât de puțin în comun cu majoritatea poporului român încât mă simt foarte, foarte străin aici. Poporul asta îi urăște pe cei că mine. I-a urat istoric. Dar nu este despre mine și sentimentele mele subiective. 

Trăim o disolutie a statului care a început de câțiva ani și începem să o simțim în toate aspectele. România e in disolutie. Cred că încrederea românilor în statul român și instituțiile sale este la cel mai jos nivel posibil. Și fiecare zi ne mai arată mai clar la, mai evident că nu mai avem în ce să mai avem încredere. Justiție coruptă total, politicieni, instituții ale statului folosite că măciuci in războaiele între diferitele găști, societatea tot mai inertă și sparta pe non teme. Un stat rapace care cocoșează cu taxe și impozite populația și firmele pentru că banii sa ajungabjn mâinile unor corupți și castelor de privilegiați. 

Pare că Romania este incapabilă să își revină din acest coșmar. Fiecare dintre noi s-a retras în colțișorul lui încercând salvarea individuala în timp ce nimic nu ne mai unește și nu mai avem nimic în comun. 

România este o țară in derivă. Asta este absolut evident. Încrederea este la cote minime. Un stat muribund. 

Nu am mai scris. Mi se pare inutil. Despre ce sa scriu? Despre justiție? Pai zilnic sunt lucruri super scandaloase. Am tot scris. Se schimba ceva? Despre politicieni? Degeaba. Scriu și la alegeri tot ei ies. Ati văzut că sunt în stare de orice de la anulat alegeri la anulat decizii interne de partid. Orice. Se simte duhoarea mafiei deja. 

Și peste toate astea mă întreb zilnic daca mai merita sa stau aici sau să plecam. Australia e o țară de vis, Elveția, Danemarca sunt exact pe gustul meu. Și Olanda și Cipru și Spania și Costa Rica. 

Daca nu am fi atât de prosti am putea avea și noi o super țară și nu ar mai trebui sa plecăm nicăieri. Dar e prea mare prostia și ticăloșia la nivel de masa. Și ce trăim acum e rezultatul, emanația, spuma unei societăți fara valori și total inertă. 

Urmează furia populara. Suntem în punctul în care toată lumea este nemulțumită profund. Suntem în punctul în care societatea va regla dezechilibrele prin altele și mai mari. Acum apare adevăratul extremism și nebunia. In câțiva ani. Suveranistii actuali sunt niste pisicuțe pe lângă ce vine. Veți vedea din păcate.

Reportaje is Back

Preluat de pe fb

Viața

Un mesaj profund, lăsat de Bert Hellinger, pentru cine nu știe, a decedat pe data de 19/9/19.

Psihoterapeutul și scriitorul german avea 93 de ani, este cunoscut în întreaga lume pentru crearea metodei terapeutice "Constelația familială".

A lăsat acest text minunat:

" Viața te dezamăgește să nu mai trăiești cu iluzii și să vezi realitatea.

Viața distruge tot ce este de prisos până când rămâne doar ce este important.

Viața nu-ți dă pace, să încetezi să te învinovățești pe tine însuți și să accepți tot ce nu poti schimba.

Viața îți va retrage ceea ce ai, până când nu te vei mai plânge și vei începe să mulțumești.

Viața trimite oameni contradictorii să te vindece, așa că nu te mai uiți afară și începi să reflectezi cine ești în interior.

Viața îți permite să cazi iar și iar, până când decizi să înveți lecția.

Viața te ia din drum și îți prezintă răscrucea, până când încetezi să vrei să controlezi totul și să curgi ca un râu.

Viața îți pune dușmanii in cale, până nu mai "reacționezi".

Viața te sperie și te va speria de câte ori este nevoie, până îți vei pierde frica și îți vei recăpăta credința.

Viața te distanțează de oamenii pe care îi iubești, până când înțelegi că nu suntem acel trup, ci sufletul pe care îl conține.

Viața râde de tine de multe și multe ori, până când nu mai iei totul atât de în serios și poți râde de tine.

Viața te rupe în câte părți sunt necesare, pentru ca lumina să te pătrundă.

Viața se confruntă cu voi rebelii, până când încetați să încercați să o controlați.

Viața repetă același mesaj, dacă este cazul cu țipete și lacrimi, până când în sfârșit îl auzi.

Viața trimite fulgere și furtuni, ca să te trezească.

Viața te umilește și uneori te învinge iar și iar până când decizi să-ți lași ego-ul să moară.

Viaţa îţi neagă bunurile şi măreţia până când nu mai vrei bunuri şi măreţie şi începi să serveşti.

Viața îți taie aripile și îți taie rădăcinile, până când nu ai nevoie de aripi sau rădăcini, doar dispari în forme și ființa ta zboară.

Viața îți neagă miracole, până când înțelegi că totul este un miracol.

Viața îți scurtează timpul, ca să te grăbești să înveți să trăiești.

Viața te ridiculizează până când devii nimic, nimeni, pentru ca atunci devii totul.

Viața nu îți oferă ceea ce îți dorești, ci ceea ce ai nevoie pentru a evolua.

Viața te doare și te chinuie până când renunți la capricii și istericale și îți apreciezi respirația.

Viața îți ascunde comori până când înveți să ieși la suprafață și să le cauți.

Viața ti-l neagă pe Dumnezeu, până când îl vezi în toți și în toate.

Viața te trezește, te taie, te rupe, te dezamăgește... dar crede-mă, asta e ca Sinele tău cel mai bun să se manifeste... până când doar iubirea rămâne în tine ". 🤍 

Bert Hellinger

Să trăim frumos

Mai stau și mă uit la noi și mă apucă râsul. Ne certăm pentru moșteniri pe care nici măcar n-am apucat să le lăsăm. Ne supărăm pentru garduri, pentru locuri de parcare, pentru cine a zis, cine n-a zis, cine a salutat primul și cine s-a uitat urât.

De parcă am fi semnat vreun contract cu Dumnezeu că plecăm ultimii de pe planetă.

Adevărul este mult mai simplu și, în același timp, mult mai greu de înghițit.

Peste o sută de ani, aproape niciunul dintre noi nu va mai fi aici.

Casa pentru care muncești două schimburi și faci rate treizeci de ani va avea alt proprietar. Poate unul care o va renova complet și va spune râzând: „Cine a făcut, mă, bucătăria asta?”

Mașina pe care o speli în fiecare duminică va ajunge la fier vechi sau prin vreun muzeu, dacă o mai apucă vremurile.

Telefonul fără de care astăzi nu ieși nici până la pâine va fi o piesă de muzeu. Nepoții se vor uita la el cum ne uităm noi astăzi la telefoanele cu antenă și vor întreba:

— Pe bune, cu ăsta vorbeați?

Hainele tale nu vor mai exista.

Pantofii pe care ai dat un salariu întreg vor încălța, poate, pe altcineva o perioadă, după care vor ajunge la gunoi.

Mobilierul va fi schimbat.

Fotografiile vor rămâne uitate prin vreun cont cu parola pierdută.

Și vine partea care doare cel mai tare…

Într-o zi, numele tău va fi rostit pentru ultima dată.

După aceea, viața își vede liniștită de drum.

În casa ta vor locui alți oameni. Vor râde în sufrageria în care tu ai plâns. Vor face grătar în curtea în care tu ai visat. Copiii lor vor alerga prin camere fără să știe că acolo cineva și-a făcut planuri, s-a certat, s-a împăcat, a iubit și a suferit.

Și știi ce este fascinant?

Pământul nu se oprește o secundă.

Luni dimineață tot se merge la muncă.

Magazinele tot se deschid.

Copiii tot merg la școală.

Se mai joacă un meci de fotbal.

Se mai face o nuntă.

Se mai naște un copil.

Lumea merge înainte exact cum a mers și înainte să te naști.

Noi, în schimb, ne consumăm pentru lucruri care peste câțiva ani nici nu vor mai conta.

Ne stricăm relațiile pentru bani.

Ne îndepărtăm de frați din cauza unui teren.

Nu ne vorbim cu părinții din orgoliu.

Ținem supărarea în suflet de parcă am avea garanție pe viață.

Și culmea…

Cei mai mulți nu duc lipsă de bani.

Duc lipsă de timp.

Timp să-și vadă mama.

Timp să-și țină copilul în brațe.

Timp să-și sune un prieten.

Timp să spună: „Iartă-mă.”

Sau: „Îți mulțumesc.”

Ori, pur și simplu: „Mă bucur că exiști.”

În schimb, avem timp să ne certăm cu necunoscuți pe Facebook trei ore pentru politică, fotbal sau cine știe ce prostie care peste o săptămână nu mai interesează pe nimeni.

Viața nu este proprietatea noastră.

Este un lucru împrumutat.

O primim fără să o cerem și, într-o zi, o dăm înapoi fără să fim întrebați dacă suntem pregătiți.

Atunci nu va mai conta câte ceasuri ai avut, câte mașini ai schimbat sau câți urmăritori ai strâns.

Va conta câți oameni au zâmbit pentru că ai trecut prin viața lor.

Va conta dacă ai fost omul care a întins o mână sau cel care a împins.

Dacă ai adus liniște sau ai lăsat scandal.

Dacă atunci când cineva își va aminti de tine va zâmbi… sau va răsufla ușurat.

Așa că mai lasă puțin orgoliul jos.

Sună-ți părinții.

Îmbrățișează-ți copiii.

Ține-ți omul iubit mai aproape.

Râzi mai mult.

Călătorește dacă poți.

Fă bine cât încă ai puterea.

Pentru că, indiferent cât de importanți ne credem astăzi, peste o sută de ani vom fi doar o fotografie îngălbenită, un nume pe o cruce sau într-un act vechi… iar pentru cei mai mulți nici măcar atât.

Asta nu este o veste tristă.

Este, poate, cel mai bun motiv să trăim frumos cât încă suntem aici.#mungysshan