Se cunosc și s-au scris multe despre viața lui Constantin Brâncuși. Mărturiile despre ultimele sale clipe de viață sunt însă mai puține, așadar mai prețioase.
Se spune că în dimineața zilei de 16 martie, 1957, ziua morții, Brâncuși s-ar fi confesat episcopului care venise să-l împărtășească: „Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”. Aceste vorbe, rostite sau nerostite, au generat ulterior o imensă dezbatere legată de ipotetica dorință a sculptorului de a fi înmormântat în țărâna României. Dorință inexistentă, după cum au concluzionat specialiștii: „Dacă ar fi vrut să fie înmormântat acasă, ar fi stipulat acest lucru în testament. Era perfect lucid când l-a făcut. Or, el și-a cumpărat loc de veci în Franța, la Paris, în Cimitirul Montparnasse, unde odihnesc și acum rămășițele lui”.
Au circulat multe zvonuri, idei, supoziții și legende pe seama celebrului și excentricului Constantin Brâncuși. Unele legate de operele sale nemuritoare, altele de femeile pe care le-a iubit. S-a aflat chiar și despre existența unui copil din flori, un băiat, John Moore (rezultat, se spune, din relația lui Brâncuși cu pianista și asistenta sa personală, neozeelandeza Vera Moore).
O poveste însă, care a circulat și mai circulă încă în cercurile înalte din societatea francează, le întrece pe toate: Constantin Brâncuși n-ar fi renunțat la gusturile sale sofisticate nici în ultimele zile de viață. Obișnuit să bea șampania rece, mereu rece, multă, aceasta i-ar fi provocat până la urmă o pneumonie puternică.
Și fatală!
Cercetând în presa comunistă informațiile despre moartea sculptorului gorjean, aflăm că vestea morții sculptorului a fost anunțată abia după trei zile, în ziarul „Scânteia” din 19 martie 1957, pe ultima pagină: „Moartea lui Constantin Brâncuși. Paris (Agerpres). – Sîmbătă a încetat din viață la Paris, în vîrstă de 81 de ani, cunoscutul sculptor romîn Constantin Brîncuși.”
Pe 20 martie, în același ziar, într-un articol mai amplu, Uniunea Artiștilor Plastici R.P. Romînă „aduce la cunoștință cu adîncă părere de rău încetarea din viață la Paris a lui Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai de seamă sculptori romîni și unul dintre cei mai înzestrați și mai originali creatori ai artei moderne contemporane”
…..și cam atât.
De reamintit că Brâncuși a vrut să doneze statului român lucrările aflate în atelierul său de la Paris, pentru a lăsa ţării sale o altă mare moştenire, pe lângă Ansamblul Monumental „Calea Eroilor“ de la Târgu Jiu. Academicienii Secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă, din cadrul Academiei Republicii Populare Române, s-au întrunit pe data de 7 martie 1951 sub președinția lui Mihail Sadoveanu, pentru a dezbate propunerea făcută de Brâncuşi.
George Oprescu, critic de artă și profesor, care, odată, în timpul Primului Război Mondial, tânăr fiind, se bucurase de ospitalitatea lui Brâncuși, l-a acuzat de "lipsă de sinceritate" deoarece a speculat "prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze", în pofida faptului" că totuși a fost un om de talent și mari speranțe"; însă aceasta "numai în prima parte a carierei sale artistice".
Călinescu a fost chiar mai radical: Brâncuși "nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloace esențiale și caracteristice acestei arte".
Sculptorului i-au luat apărarea, destul de timid, scriitorii Geo Bogza, Camil Petrescu- cel care în 1928 își pierduse slujba în urma promovării lui în paginile revistei Universul Literar, al cărei redactor era -, dramaturgul Victor Eftimiu, colecționarul K. H. Zambaccian. Sculptorul Jalea a îndrăznit chiar să protesteze găsind că e "cel puțin nepotrivit ca Brâncuși să fie atacat într-o Academie, în chiar forul cel mai înalt al unei țări".
E probabil că toate aceste discuții să fi ajuns la cunoștința lui Brâncuși. Cert este că la 1 august, poate scârbit de cele discutate la Academia Română, și fără a mai spera să-şi revadă vreodată țara, face o opțiune pe care nici un necaz personal din trecut, nici măcar două războaie mondiale, nu l-au putut determina să o facă. Cere cetățenia franceză.
