LIMBA ROMANA SI LOCUL EI IN LUME

Emil Cioran zicea, mai în glumă - mai în serios: “...ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” 

De ce e limba română așa o limbă unică? 

Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul “pietrelor” rare ale omenirii.

1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat “trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât “enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem “fata”, “băiatul”, “tabloul”, și nu “la fille”, “le garçon”, “le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. “Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim “ceapă”, și în alt fel când rostim “ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește “ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. “PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de “dor” și “doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

“Dor” și “doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte “glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna “dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, “italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care “câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj “pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra “românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a “Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în “curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…“

Articol redistribuit.(Istorie si civilizatie /Doina Uynar)

De Eenzame Uitvaart (Înmormântarea Singuratică)

Olanda oferă un exemplu remarcabil de civism și umanitate prin proiectul cunoscut sub numele de „De Eenzame Uitvaart” (Înmormântarea Singuratică). Această inițiativă a luat naștere în anul 2002, în Amsterdam, la propunerea poetului și artistului vizual F. Starik (Frank Starik), care a coordonat proiectul până la moartea sa în 2018. Premisa de la care a pornit a fost simplă, dar cutremurătoare: nimeni nu ar trebui să părăsească această lume ca un simplu număr de dosar, fără ca numele să-i fie rostit și fără ca existența sa să fie onorată de o prezență umană.

În Amsterdam, atunci când o persoană decedează și nu are rude, prieteni sau resurse financiare pentru o înmormântare, responsabilitatea revine municipalității. În mod tradițional, aceasta era o procedură pur birocratică: trupul era dus la cimitir (adesea Cimitirul St. Barbara din Amsterdam) și înhumat sau incinerat în prezența strictă a funcționarilor. F. Starik a schimbat acest lucru prin înființarea „Poule des Doods” (Grupul Morții), un colectiv de poeți voluntari care și-au asumat rolul de a scrie și recita un poem personalizat pentru fiecare defunct nerevendicat.

Procesul începe cu o muncă de detectiv sensibilă. Atunci când serviciile sociale preiau cazul, poetul desemnat primește acces la puținele informații disponibile despre viața celui dispărut. Uneori, poliția sau asistenții sociali intră în locuința decedatului și descriu ce au găsit: un anumit gen de muzică pe un CD, o fotografie veche, o colecție de timbre, o chitanță de la un magazin de animale sau pur și simplu atmosfera din casă. Aceste detalii aparent banale devin „ancorele” realității pe care poetul le folosește pentru a reconstrui, în versuri, o schiță a vieții acelei persoane. Nu este vorba despre inventarea unei biografii false, ci despre onorarea urmelor reale lăsate în urmă.

Ceremonia propriu-zisă este sobră și intimă. La cimitir sunt prezenți, de obicei, doar patru persoane: șoferul dricului, doi gropari și poetul. Sicriul este coborât sau depus, iar poetul citește textul scris special pentru acea ocazie. Este un moment de reculegere care transformă o procedură administrativă într-un ritual uman. Poezia este apoi depusă pe sicriu sau înmânată arhivei municipale, devenind singura mărturie scrisă a faptului că acea persoană a fost văzută și recunoscută în momentul plecării.

Impactul acestui proiect a depășit granițele Amsterdamului. Modelul a fost adoptat și în alte orașe olandeze, precum Groningen, Utrecht sau Haga, dar și în Belgia, la Anvers (Antwerp), unde organizații similare colaborează cu autoritățile locale. Până în prezent, au fost organizate sute de astfel de ceremonii. F. Starik a publicat chiar și o carte intitulată „De eenzame uitvaart”, care cuprinde poveștile și poemele scrise pentru acești oameni invizibili ai societății.

Această practică subliniază o valoare fundamentală a societății olandeze: demnitatea fiecărui individ este inalienabilă, indiferent de statutul social sau de gradul de singurătate. Într-o lume a vitezei și a conexiunilor digitale, poeții olandezi ne reamintesc că o comunitate civilizată este aceea care are grijă de membrii săi până în ultima secundă, asigurându-se că tăcerea morții este spartă, măcar pentru o clipă, de o voce caldă care spune: „Te-am văzut. Ai existat. Drum bun”.

Despre Brâncuși ( o analiză psihologică de pe Fb)

Brâncuşi este un mare artist pentru că așa spun experții din lumea artelor pe care le'a influențat. 

Pe mine mă interesează biografia lui și detaliile psihologice, ceea ce vă invit și pe dumneavoastră. Și ar putea fi un subiect motivațional de abordat la ora de desen sau la orice alta oră astăzi, de ziua lui de naștere!

Brâncuși a fost un rebel de mic, s'a opus adaptării sistemului școlar și a fugit în mod repetat de acasă. Dar cu fiecare fugă nu a vagabondat, nu a comis infracțiuni, ci a muncit, munca de jos, pentru a putea trăi. 

Astăzi imediat învățătoarea lui ar fi solicitat " să se evalueze dacă nu are C.ES.", ar fi solicitat discutarea lui în prima comisie de disciplină, ar fi venit la ședințe polițistul de proximitate, iar referatul psihologului ar fi identificat cel puțin " o tulburare de conduită ".

Exmatriculat la 1880 și ceva și astăzi la fel, exmatricularea. 

Pentru că a rămas orfan de tată la 9 ani, tot psihologii de astăzi ar fi speculat masiv pe " tulburări emoționale, traume din copilărie, abandon, etc" si marele artist ar fi fost invitat la o serie de retreaturi prin Thailanda, cu o reducere de 10%.

"Primele două clase ale şcolii primare le face la Peştişani. În clasa a treia îşi crestează pe banca de lemn a şcolii numele cu un briceag. Este pedepsit de învăţător, închis într-un coteţ unde era făcut arestul, se supară şi nu mai vrea să meargă la acea şcoală. Mama lui a trebuit să-l mute într-un alt sat, Brădiceni, şi acolo a terminat clasa a treia şi a patra.

La unsprezece ani a fugit pentru prima dată de acasă. S-a dus la Târgu Jiu unde s-a angajat vopsitor de lână într-o boiangerie.

Contractul de angajare pe care îl încheiase cu patronul spunea că “este primit pe trai, laolaltă cu toţi ucenicii, pe două rânduri de ţoale, de Paşte şi de Crăciun, şi ce-om mai vedea”.

Nu rămâne mult timp acolo pentru că este găsit de mamă, readus la Hobiţa şi rămâne aici până în luna noiembrie, când fuge a doua oară de acasă, de data aceasta, mai departe, la Slatina pentru a nu putea fi găsit. A rămas acolo perioada de iarnă şi a lucrat ca servitor într-un han.

După şase luni, a plecat la Craiova şi s-a angajat pentru început spălător de vase în prima bodegă care i-a ieşit în cale, bodega fraţilor Spirtaru din spatele gării. După doi ani de zile, n-a mai suportat programul şi a găsit un restaurant mai mare, aproape de centrul Craiovei, la cârciuma lui Ioan Zamfirescu.

Într-una din seri, pe la vârsta de 17 ani, Brâncuşi a făcut un pariu cu patronul şi cu clienţii că el poate să sculpteze o vioară în două săptămâni. A luat o lădiţă în care era marmeladă, a fiert lemnul, a sculptat vioara, i-a pus gâtul din inimă de lemn de păr, strunele, şi a şi cântat la ea. Patronul şi-a dat seama că este un băiat talentat şi pentru că avea doar patru clase primare, i-a plătit profesori particulari şi şi-a dat examenele în particular pentru echivalarea a încă trei clase.

La 18 ani, l-a înscris la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş, clasa de sculptură. A absolvit şcoala în patru ani în loc de cinci, cu bustul Vitellius, executat din ghips, lucrarea este expusă la Muzeul de Artă din Craiova.

A urmat Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi a avut prima comandă a unui monument public, bustul generalului doctor Carol Davila, care este în curtea Spitalului Militar Central din Bucureşti.

Călătoria de la Hobiţa la Paris

După ce a terminat Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, a primit post de profesor de caligrafie şi desen, în oraşul Mizil, judeţul Prahova. A refuzat postul, a revenit la Hobiţa şi la vârsta de 27 de ani a plecat pe jos la Paris.

Traseul a fost: Hobiţa, Tismana, Vodiţa, Bahna, Vârciorova, a trecut graniţa Imperiului Austro-Ungar, s-a oprit la Budapesta, Viena şi München. În Elveţia, la Basel, nu a mai avut bani şi a trebuit să-şi vândă rândul de haine pe care l-a avut în rucsac şi ceasul de la mână.

Dacă citim în jurnal vedem că a suferit diverse afecțiuni pentru care a fost spitalizat pe acest traseu. 

A ajuns după un an de zile, pe 16 iulie 1904 la Paris. S-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase unde a învăţat doar doi ani pentru că la 30 de ani era limita de vârstă şi a fost exmatriculat. Mai târziu, le spunea prietenilor ca i-au făcut un bine pentru că oricum nu mai avea ce să înveţe la acea şcoală.

Totodată, s-a angajat şi ca spălător de vase într-un restaurant.

În 1907, Brâncuşi a lucrat câteva luni în atelierul lui Auguste Rodin. Acesta i-a observat talentul şi i-a propus lui Brâncuşi să rămână şi să lucreze alături de el, plătit. Brâncuşi i-a refuzat propunerea, spunându-i: “Maestre, la umbra copacilor falnici nu creşte nimic.”

 In 1912, a mers în atelierul lui Brâncuşi un critic de artă american, a văzut că este ceva nou în sculptură, şi în 1913, a fost o mare expoziţie internaţională la New York şi i-a dus şi lui Brâncuşi cinci sculpturi în ghips.

Au fost bine primite şi anul următor, Brâncuşi a avut deschisă de acel prieten la New York prima expoziţie personală.

A început să vândă lucrări pe bani buni pentru că a intrat în lumea colecţionarilor de artă americani.

Chiar Brâncuşi spunea că “din acel moment n-a mai trăit la Paris cu 20 de cenţi pe zi, atât cât să nu moară de foame”.

În 1956, cu 1 an înainte de a muri,

Brâncuşi a vrut să doneze statului român 144 de opere, dar a fost refuzat pe motiv că sunt opere fără nicio valoare.

George Călinescu, Alexandru Graur şi Mihail Sadoveanu au semnat refuzul operelor. În urma refuzului, Brâncuşi le-a donat statului francez prin testament. Pentru că statul francez nu putea să accepte o donaţie de la un cetăţean străin, şi-a luat cetăţenie franceză.

p.s.in urma cu putini ani, o Pasăre Măiastră s-a vândut la o casă de licitaţie din New York cu suma de 27 de milioane de dolari

(Sursa Lavinia Dragomir, Europa Fm)