Dicționarul omului obosit, dar încă viu

Manual comic pentru cei care au supraviețuit muncii, familiei, statului, vecinilor și propriilor gânduri

Capitolul 1. Omul, această invenție neterminată

Omul este o ființă complexă. Uneori prea complexă pentru câtă minte are în dotare.

Se naște plângând, trăiește explicând și moare convins că ceilalți n-au înțeles nimic.

Când e mic, vrea să crească. Când crește, vrea să doarmă. Când îmbătrânește, vrea să fie lăsat în pace. Viața are logică. Doar că o descoperi când genunchii nu mai colaborează.

Omul modern are telefon inteligent, ceas inteligent, televizor inteligent, frigider inteligent. Numai el a rămas pe modul manual.

Înainte omul mergea la bătrâni să ceară sfat. Acum intră pe internet și primește păreri de la oameni care n-ar trebui lăsați singuri nici lângă o priză.

Fiecare om are dreptul la opinie. Problema este că unii au transformat acest drept în armă de distrugere a liniștii publice.

Unii oameni nu discută. Ei descarcă prostie în format audio.

Alții nu gândesc. Doar reacționează. Ca ușa de la supermarket. Te apropii și se deschid automat.

Dacă vrei să cunoști un om, nu-l întreba ce principii are. Pune-l să stea la coadă. Acolo cade masca, cade educația, cade creștinismul și rămâne omul în forma lui de fabrică.

Omul calm la coadă este fie sfânt, fie pensionar cu timp, fie n-a înțeles încă unde stă.

Când omul spune „eu sunt foarte sincer”, pregătește-te. De obicei urmează o mitocănie ambalată ca virtute.

Când spune „eu spun lucrurilor pe nume”, înseamnă că numele lucrurilor va fi dat cu toporul.

Când spune „nu vreau să jignesc”, deja și-a pus bocancii.

Când spune „cu tot respectul”, respectul tocmai a fost evacuat din propoziție.

Omul prost nu este periculos pentru că nu știe. Este periculos pentru că nu știe, dar explică.

Prostul adevărat nu are îndoieli. Îndoiala cere un minim de mobilă în cap.

Un om deștept spune: „Nu știu.”

Un prost spune: „Îți explic eu imediat.”

Și explică.

Cu foc.

Cu încredere.

Cu greșeli.

Cu o siguranță care ar speria și știința.

Să nu te cerți cu omul prost. El joacă pe teren propriu. Tu intri în deplasare, fără arbitru și fără șanse reale.

Omul prost nu pierde o discuție. El doar obosește adversarul până când acesta preferă pacea mondială.

Sunt oameni care intră într-o încăpere și aduc lumină. Sunt alții care pleacă și abia atunci se luminează.

Sunt oameni cu energie bună. Și sunt oameni cu energie. Atât. Multă. Prost direcționată.

Unii oameni nu trebuie evitați. Trebuie ocoliți cu respect, cum ocolești o groapă veche pe care primăria a numit-o „lucrări în desfășurare”.

Omul este făcut din trup, suflet și scuze.

Are scuze pentru tot. De ce întârzie. De ce nu sună. De ce nu face. De ce n-a înțeles. De ce a înțeles, dar n-a aplicat. De ce a aplicat, dar prost.

Dacă omul ar consuma tot atâta energie pentru fapte cât consumă pentru justificări, am fi avut colonii pe Marte și vecini liniștiți la bloc.

Dar nu.

Noi avem grupuri de WhatsApp, ședințe de scară și oameni care trimit „bună dimineața” cu flori animate.

Asta este civilizația.

Nu cum o visau grecii, dar merge.

Anatol Basarab

Florian Pittiș

Anda Pittiș, soția lui Florian Pittiș, apariție rară la 19 ani de la moartea artistului. Puțini știu că este văduvă de două ori!

Frumoasă, blondă, cu breton des, cu cei mai blânzi ochi și cea mai melancolică privire, cu o ținută șic, vorbe calde și o voce ca o mângâiere, așa a apărut acum, în public, femeia pe care Florian Pittiș a adorat-o .

Anda Pittiș a fost invitată pe scena Teatrului Bulandra unde a depănat amintiri despre regretatul Florian Pittiș și a făcut mărturisiri pline de emoție de la începutul relației lor. 

Puțină lume știe cum o vedea Florian Pittiș pe femeia care a fost iubirea vieții lui și cum o numea adesea în intimitate!

Văduva marelui artist a fost susținută pe scenă de oameni care l-au apreciat și care l-au iubit pe Florian Pittiș. Alături de Anda, pe scena Bulandra, au fost Rodica Mandache, Oana Pellea, Emilia Popescu, Manuela Ciucur precum și Ștefan Bănică Jr.

Florian Pittiș, era urmărit adesea de fosta Securitate

Anda a memorat multe momente importante din viața fostului ei soț și a citit câteva pagini din dosarul lui de urmărire. În ochii autorităților comuniste de atunci, Florian Pittiș era „corupătorului tineretului comunist prin vestimentație necorespunzătoare și cântece în limba engleză”. Anda Pittiș a menționat că se gândește să scrie o carte despre Florian Pittiș, în care poate introduce și fragmente din dosarul pe care l- a avut acesta la Securitate.

Stârniți de Ciugulea Iuliana, colegii de scenă Rodica Mandache, Oana Pellea, Emilia Popescu, Manuela Ciucur și Stefan Banica Jr l-au evocat pe Florian Pittiș prin rememorarea momentelor care au marcat parcursul artistic al fiecăruia. Numitorul comun: spiritul viu și complex, dublat de rigoare, onestitate și generozitate prin care Moțu îi capacita maxim pe cei din jur.

Iar ca seara să fie și mai emoționantă, Niculina Anda Pittiș a citit câteva pagini din dosarul de urmărire întocmit de vigilentele organe ale securității statului „corupătorului tineretului comunist prin vestimentație necorespunzătoare și cântece în limba engleză”, a scris pe contul ei de facebook Dana Cristescu, o bună prietenă a Andei Niculina

Anda Pittiș este de două ori văduvă. Cu mult timp înainte de a-l cunoaște pe Florian Pittiș, ea s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu un alt cântăreț de folk, cu Nicu Vladimir, care a încetat din viață pe data de 10 octombrie 1995, în urma unor probleme cardiace. Nicu Vladimir s-a stins la numai 44 de ani. Era un bun prieten al lui Florian Pittiș. Se întâlneau adesea, frecventau aceleași cercuri de prieteni și Nicu a fost cel care i-a făcut cunoștință Andei cu Florian.

Pittiș nu a uitat niciodată momentul în care a văzut-o pentru prima dată, iar acel moment a fost chiar în casa lui. Anda și Nicu Vladimir erau musafiri la o petrecere între prieteni. Florian a fost impresionat din prima clipă de frumusețea și bunătatea Andei și l-a avertizat pe Vladimir că, dacă o părăsește vreodată, el va fi cel care va încerca să îi cucerească inima. Destinul a făcut ca dorința lui Pittiș să se îndeplinească la câțiva ani, după decesul lui Nicu Vladimir.

Florian Pittiș o adora pe Anda și de multe ori spunea că este un ”dar de la Dumnezeu”

Florian Pittiș s-a îndrăgostit la prima vedere de Anda Niculina, chiar dacă era căsătorită cu un bun prieten al lui. Pentru el, Anda era femeia pe care i-a adus-o destinul și care avea să fie marea lui dragoste.

Florian Pittiș s-a stins din viață la vârsta de 63 de ani, în urmă cu 19 ani, pe 5 august 2007. Cu câteva zile, înainte de a pleca dintre noi, după o luptă nedreaptă cu un cancer de prostată, el a postat un mesaj de adio către toți cei care l-au iubit:

„Vă salut! Mă numesc Florian Pittiș și vă anunţ că am cancer la prostată. Am 63 de ani, sunt director la un radio și de curând cea mai mare bucurie pe care am avut-o în viața mea a fost concertul Rolling Stones. Aş vrea să vă aduceți aminte de mine și tind să cred că pentru voi am însemnat ceva… să fredonăm împreună: Hei tramvai… și tras de cai… hei joben, cum veneai la Mon Jarden…”

(Sursa Revista Viva, Libertatea pentru femei)

Respect și admirație veșnică pentru Moțu, actorul cu voce inconfundabilă: Florian Pittiș.

Supraviețuire, solidaritate și rezistență.

În februarie 1985, trenul Accelerat 407 București-Suceava a stat blocat 18 ore în câmp, între două stații, în viscol - cei 340 de pasageri au supraviețuit încălzindu-se unul la altul în vagoane fără căldură.

Era 3 dimineața când trenul s-a oprit brusc undeva între Bacău și Roman. Afară, viscolul atingea rafale de 80 km/h. Zăpada se așternea pe șine cu 20 de centimetri pe oră. Locomotiva diesel nu mai putea avansa prin troiene.

Mecanicul a încercat să dea înapoi. Imposibil. Trenul era prins. În față, troiene de peste un metru. În spate, zăpada se așternuse deja pe șinele tocmai parcurse. Începuse așteptarea.

În 1985, trenurile nu aveau telefoane. Nu puteai suna să anunți că ești blocat. Mecanicul a trimis mesaj prin stația următoare când a realizat că nu poate continua. Dar echipele de intervenție erau ocupate cu alte trei trenuri blocate în aceeași noapte pe alte magistrale.

În vagoane erau 340 de oameni. Familii care se întorceau acasă, muncitori care plecau în delegație, studenți care mergeau la facultate. Toți îmbrăcați în haine groase de iarnă, cu bagaje, cu provizii pentru drum.

Primele ore au fost suportabile. Vagonul avea căldură reziduală de la București. Oamenii au stat liniștiți, așteptând să se rezolve. Dar după ora 6 dimineața, când soarele ar fi trebuit să răsară și trenul era încă blocat, panica a început să se instaleze.

Temperatura în vagoane a scăzut rapid. La ora 8, termometrele arătau +5 grade înăuntru. Afară erau -22. Ferestrele începuseră să înghețe pe dinăuntru. Oamenii și-au scos toate hainele din bagaje și s-au îmbrăcat în straturi.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să fii blocat 18 ore într-un tren fără căldură, fără comunicare, fără să știi dacă vine cineva după tine, cu provizii limitate și frig care se instalează treptat în oase.

La ora 10, conducătorul de tren a luat o decizie. A adunat toți pasagerii în doar trei vagoane, în mijlocul trenului. Celelalte șapte vagoane au fost abandonate. Concentrând oamenii, căldura corpurilor putea încălzi spațiul mai bine.

În cele trei vagoane, oamenii stăteau unii peste alții. Copiii în mijloc, bătrânii lângă fereastră pentru aer. Adulții stăteau în picioare sau se îngrămădeau pe scaune. Trupurile apropiate generau căldură. Temperatura a urcat la +12 grade.

Proviziile au fost împărțite. Fiecare pasager și-a scos ce avea: pâine, salam, brânză, mere. S-a făcut un inventar comun. Cinci femei au preluat rolul de a distribui mâncare. Câte o felie de pâine la două ore, câte o bucată de salam pe cap de om.

Te-ai întrebat vreodată ce faci când ești blocat într-un tren, în mijlocul câmpului, în viscol, fără să știi când vine salvarea? Pentru că în februarie 1985, 340 de oameni au învățat că supraviețuirea înseamnă să stai lipit de străini și să împarți ultima bucată de pâine.

După ora 12, au apărut primele cazuri de deshidratare. Apa se terminase. Câțiva bărbați au ieșit afară, au umplut găleți cu zăpadă, au adus-o în vagon. S-a topit zăpada la căldura corpurilor. Apa rezultată era împărțită cu paharul.

Un bătrân de 70 de ani a făcut criză de cord în jurul orei 14. O asistentă medicală care călătorea la Suceava l-a resuscitat cum a putut, fără echipament, fără medicamente. I-a făcut masaj cardiac 20 de minute până când inima a pornit înapoi. Bătrânul a supraviețuit.

Copiii plângeau de frig și foame. Mamele îi țineau lipiți de corp, sub haine, împărtășind căldura. Bebelușii erau înveliți în toate puloaverele disponibile. Un copil de 6 luni a fost salvat de căldura a șapte femei care l-au ținut pe rând la piept.

În jurul orei 16, când se întunecase deja, s-a auzit zgomotul unui motor diesel. Plug de zăpadă. Venea din direcția Bacău. Dar progresa încet, câte 100 de metri pe oră prin troienele de 1,5 metri.

Plugul a ajuns la tren la ora 21. Treisprezece ore după ce trenul se blocas. Dar nu putea trage garnitura. Era nevoie de locomotivă de rezervă. Aceasta a venit din Roman, din sens opus, ajungând în jurul orei 23.

La miezul nopții, după 21 de ore de blocare, trenul a pornit. Locomotiva de rezervă trăgea din spate, plugul deschidea drum în față. Viteza: 5 km/h. Până la Roman au mers două ore.

În gară, Crucea Roșie aștepta cu ceai fierbinte, pături, ambulanțe. Șaisprezece persoane au fost transportate la spital cu hipotermie. Bătrânul cu infarct a fost internat direct la terapie intensivă. Toți ceilalți au fost cazați la școala din Roman până dimineața când trenurile au reluat circulația.

Experiența trenurilor blocate în viscol era comună în anii '80. În iarna 1984-1985, peste 50 de trenuri au rămas blocate în troiene pe diverse magistrale. În 1987, un tren București-Constanța a stat 14 ore în câmp între Fetești și Cernavodă, cu 280 de pasageri înăuntru.

Procedura era simplă: te îmbulzeai cu ceilalți, împărțeai mâncarea, așteptai plugul. Nimeni nu intra în panică. Toată lumea știa că iarna în România înseamnă riscuri, iar trenurile blocate făceau parte din risc.

Astăzi, când vedem știri despre trenuri cu întârzieri de 2-3 ore și pasageri revoltați, e aproape imposibil să înțelegem cum 340 de oameni au stat 21 de ore blocați în frig, s-au încălzit unii pe alții, au împărțit ultima bucată de pâine și au supraviețuit fără să se plângă. Pentru că în 1985, asta însemna iarnă în România - supraviețuire, solidaritate și rezistență.

Sursa: Viață de Românaș