MISTREȚUL CU COLȚI DE ARGINT
✍️Stefan Augustin Doinaș
(26 aprilie 1922 - 25 mai 2002)
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:
- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...
- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...
- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...
- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...
- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...
- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.
---
În literatura română a secolului XX, puțini poeți au reușit să îmbine cu atâta finețe erudiția, mitul și tensiunea dramatică precum Ștefan Augustin Doinaș. Format în spiritul Cercului Literar de la Sibiu, el a cultivat o poezie a ideilor, a simbolurilor și a formelor perfecte, în care rigoarea intelectuală se întâlnește cu o imaginație de o forță neobișnuită. Opera sa, de o eleganță severă, rămâne una dintre cele mai solide punți între tradiția clasică și sensibilitatea modernă.
„Mistrețul cu colți de argint” este, poate, cea mai cunoscută creație a sa - o baladă modernă în care fabulosul se împletește cu destinul, iar aventura vânătorii devine o meditație asupra obsesiei și a limitelor percepției umane. Prințul care străbate pădurea, însoțit de servitorii sceptici, urmărește în animalul fantastic o proiecție a propriei dorințe, un ideal care se sustrage mereu realității. În fiecare reflex de apă, în fiecare foșnet de iarbă, în fiecare licăr de lună, el vede semnul unei prezențe pe care ceilalți nu o pot recunoaște. Astfel, poezia transformă pădurea într-un spațiu al iluziilor, iar căutarea într-un ritual al autoînșelării.
Finalul, de o intensitate tragică, răstoarnă întreaga perspectivă: ceea ce era căutat devine amenințare, iar ceea ce părea o vânătoare se dovedește a fi o confruntare cu propriul destin. Prințul nu este înfrânt doar de mistrețul fabulos, fiind în același timp prizonierul orbirii interioare care l-a împins să confunde semnele lumii cu propriile himere.
În această baladă modernă, Doinaș ne oferă o lecție subtilă, dar profundă: cel mai mare pericol nu vine din afară, ci din felul în care alegem să interpretăm realitatea. Uneori, ceea ce dorim cu ardoare ne poate întuneca privirea, iar idealurile urmărite fără măsură se pot transforma în capcane. Iar în clipa în care ne lăsăm conduși doar de propriile fantasme, riscăm să nu mai auzim nici măcar cornul care ne-ar putea salva.
Mihaela ILIE
