Dunărea a fost învinsă total de ger

Iarna anului 1880 rămâne în istorie ca momentul în care Dunărea a fost învinsă total de ger, fiind blocată de un pod de gheață timp de 101 zile consecutive. A fost un record absolut pentru acele vremuri, fluviul transformându-se într-un bulevard de cristal pe care oamenii treceau nu doar cu piciorul, ci și cu carele încărcate cu mărfuri grele sau cu sania, făcând legătura între maluri ca pe uscat.

Gheața era atât de groasă încât a devenit o șosea naturală între România și Bulgaria, iar la malurile orașelor dunărene navele au rămas prizoniere ca niște jucării uitate în ciment. Pentru oamenii din Deltă, această „moarte” temporară a fluviului a însemnat o izolare completă, dar și o oportunitate bizară de a merge la rudele din satele vecine direct pe apă, fără bărci, într-un peisaj de o liniște absolută și înfricoșătoare, descrisă mai târziu de istorici ca o „pustietate albă” unde singurul zgomot era scârțâitul zăpezii sub tălpile săniilor.

Fenomenul a fost cauzat de un val de aer polar extrem de persistent care a coborât temperaturile mult sub pragul de îngheț pentru o perioadă îndelungată, fără fluctuații care să permită topirea parțială. Cronicile vremii notează că gerul a fost atât de aspru încât păsările cădeau din zbor, iar copacii din luncile Dunării trosneau zgomotos din cauza contracției lemnului. Lipsa curentului apei la suprafață a favorizat consolidarea unui strat de gheață compact, care în unele locuri depășea jumătate de metru grosime.

Comerțul cu cereale, vital pentru economia Principatelor în acea perioadă, a fost paralizat total. Porturile Brăila și Galați, de obicei pline de activitate, au devenit locuri pustii, unde navele străine au rămas blocate până în primăvară. Magaziile și silozurile erau pline, dar imposibilitatea de a naviga a dus la pierderi financiare semnificative pentru negustori, demonstrând dependența totală a economiei de capriciile naturii în secolul al XIX-lea.

În lipsa podurilor de oțel, care aveau să fie construite mai târziu de ingineri precum Anghel Saligny, podul de gheață a servit drept singura cale de comunicație terestră între cele două maluri pe distanțe lungi. Sătenii organizau adevărate caravane pentru a transporta lemne, alimente și furaje, profitând de soliditatea gheții. Riscul era totuși prezent, deoarece existau zone unde curenții de adâncime subțiau gheața, formând capcane invizibile sub stratul de zăpadă.

Fauna sălbatică a fost și ea profund afectată de acest eveniment meteorologic extrem. Lupii, împinși de foame din pădurile Dobrogei sau ale Bărăganului, foloseau fluviul înghețat pentru a traversa în căutarea hranei, ajungând periculos de aproape de așezările umane. Pescarii, la rândul lor, se luptau să mențină deschise copci, nu doar pentru a prinde pește, ci pentru a oxigena apa și a preveni moartea stocurilor piscicole prin asfixiere.

Lipsa barajelor și a amenajărilor hidrotehnice, cum ar fi sistemul Porțile de Fier care nu exista la acea vreme, făcea ca regimul de curgere al Dunării să fie complet natural. Acest lucru a permis formarea unor zăpoare uriașe, aglomerări de gheață care blocau cursul apei în zonele de îngustare a albiei. Aceste baraje spontane ridicau nivelul apei în amonte, amenințând satele riverane cu inundații chiar în mijlocul iernii.

Topirea gheții, survenită târziu în primăvară, a fost un eveniment la fel de dramatic ca și înghețul. Când temperaturile au început să crească, liniștea a fost spartă de sunete puternice, asemănătoare tunetelor, produse de crăparea plăcilor gigantice. Fluviul s-a pus în mișcare cu o forță brută, sloiurile lovindu-se violent unele de altele și distrugând morile de apă, pontoanele și ambarcațiunile care nu fuseseră trase la loc sigur pe uscat.

Pentru inginerii și hidrologii acelei epoci, iarna din 1880 a oferit o lecție dură despre necesitatea modernizării infrastructurii și a protecției portuare. Evenimentul a impulsionat discuțiile despre construirea unor poduri permanente și a unor bazine de iernat mai sigure pentru flotă. A fost un moment de cotitură care a subliniat vulnerabilitatea omului în fața forțelor dezlănțuite ale naturii.

În memoria colectivă, acel an a rămas un reper absolut, „iarna mare”, folosită decenii la rând ca unitate de măsură pentru severitatea anotimpurilor reci. Poveștile despre carele care treceau Dunărea ca pe o simplă câmpie înzăpezită s-au transmis din generație în generație, ilustrând o perioadă în care clima dicta ritmul vieții, iar fluviul era, pe rând, sursă de viață, barieră de netrecut sau drum de gheață.

Craiova Blog Meet 14 cu vinuri de la Vânju Mare

    Iată că s-au împlinit deja 14 ani de bloggosferă cu foarte multe evenimente interesante şi unice, degustări de vinuri, participări la vernisaje, concerte, film şi excursii la crame sau muzee.

    Prima mea postare pe blog a fost în mai 2016 şi de atunci am scris constant despre evenimentele la care am participat alături de colegi sau cele la care am participat singur sau diverse lucruri care mi-au plăcut când le-am văzut şi despre care am citit.

    Degustarea de vinuri și brânzeturi este cel mai longeviv și iubit proiect al Asociației Bloggerilor Olteni – Brânzeturi cum se cuVin, care cu acest prilej a ajuns la numărul 71 (de degustări, evident).

    Gazdele întâlnirii au fost Daniel Botea, președintele ASBO, Aliona Ionescu șef laborator la Domeniile Vânju Mare, Lenu și Narcis Neagoe, absolvenți ai masterului de expertizare viniviticolă, ei însuși creatori de vinuri.

    Domeniile Vânju Mare au sediul central pe Str. Unirii nr. 2, Vânju Mare, jud. Mehedinţi, cod 225400, telefon 0252 350 547 adresa de mail: office@vvm.ro

    Suprafața totală cultivată este de 133 de hectare și include soiuri de struguri autohtoni și internaționali, destinați producerii de vinuri albe, roșii și rosé.

    S-au găsit dovezi arheologice despre cultivarea viţei de vie în zona cu 1000 de ani i.e.n.

    Crama are o capacitate de fermentare este de 900 de hectolitri pentru vinurile albe şi de 600 de hectolitri pentru vinurile roşii şi capacitatea maximă de prelucrare a cramei este de 35 de tone de struguri pe zi.

Degustarea a avut loc în Casa Romanescu, loc încărcat de istorie în care am mai organizat de-a lungul timpului diverse evenimente.

    Casa Romanescu (Casa Universitarilor) îşi are sediul în vechea casă a familiei lui Nicolae Romanescu, primar de elită al Craiovei – în anul 1898, apoi între 1901-1916 şi în anul 1929, de personalitatea căruia se leagă modernizarea şi dezvoltarea oraşului.

De la numele proprietarului a derivat şi denumirea de „Casa Romanescu”, care, după intrarea în patrimoniul Universităţii din Craiova, este cunoscută drept „Casa Universitarilor” (fiind situată pe Calea Unirii, nr. 57). Potrivit cercetărilor documentare, fosta proprietate a lui Nicolae Romanescu a primit titulatura de „Casa Universitarilor” în anul 1974, iar actul de intrare în posesia Universităţii din Craiova este datat 25 noiembrie 1985.

    De această dată colaboratorii noştri de la Crama Vânju Mare ne-au prezentat următoarele vinuri în asociere cu brânzeturile de la Delaco:

-Vinul Principelui Tămâioasa Românească şi Chardonnay sec + Aperifrais Ile de France

-Emissarius Chardonnay + Havarti Castello

-Vinul Principelui Roşe sec + Cheddar Delaco

-Vinul Principelui Feteasca Neagră + Caşcaval Sofia Delaco

-Emissarius Cabernet Sauvignon, Merlot şi Feteasca Neagră + Grana Padano Delaco

    Furnizorul de brânzeturi este Delaco – Fan Brânză. Delaco este unul din cei mai mari jucători de pe piaţa de brânzeturi din România, parte integrantă a grupului francez Savencia, unul dintre cei mai mari producători de pe piaţa de lactate la nivel mondial.

    Importator exclusiv al unor branduri renumite precum Bergader, Castello, Ile de France, Zott, Arla, Joya sau Milkana, Delaco oferă un portofoliu de produse foarte vast clienţilor de pe piaţa din România.

    Produsele sub brandul Delaco sunt atent selecţionate şi produse după rigori stricte pentru a oferi cea mai înaltă calitate.

    Chiar dacă am sosit cu întârziere la eveniment am apreciat toate vinurile prezentate însă în momentul respectiv cel mai potrivit pentru mine a fost vinul Rose sec care între noi fie vorba poate fi servit la orice eveniment şi în orice anotimp.

    În afară de brânzeturi am servit mixt grill cu cartofi aromatizaţi pregătiţi la cuptor iar la final un tort pregătit special pentru noi de mama colegului nostru Marian.

    A fost o seară minunată în care am schimbat păreri, am mâncat băut şi la final am dansat.

La mulţi ani bloggeri olteni!

Ce este această lumină și ce vrea de la mine?

Ce-ar fi dacă imaginea morții care liniștește cel mai mult, acel „luminiș” celebru de la capătul tunelului întunecat, ar fi, de fapt, o capcană pentru sufletul tău? Te-ai întrebat vreodată de ce milioane de oameni care au trecut prin moarte clinică descriu aceeași întâlnire, ca și cum li s-ar rula același film? Și de ce vechii lama tibetani, care și-au dedicat viața studierii morții, își implorau discipolii să nu meargă spre lumină atunci când vine vremea?

Am auzit cu toții povești despre moartea clinică, scrise parcă la indigo. În 1975, doctorul în filosofie și psihologie Raymond Moody a publicat bestsellerul „Viața după viață”. În cartea lui, a analizat 105–110 relatări ale unor oameni care au trecut pragul, dar s-au întors. Iar imaginea pe care a descris-o a devenit canon pentru cultura occidentală. Scenariul e aproape mereu același. Ieși din corp, simți o ușurare incredibilă. Plutești deasupra mesei de operație sau deasupra locului accidentului, apoi te miști cu viteză printr-un tunel întunecat și, la final, îl întâlnești. O lumină orbitoare, totală, care emană iubire necondiționată, acceptare și căldură. Sună ca alinarea supremă, ca un final fericit garantat pentru oricine.

Totuși, orice criminalist cu experiență ți-ar spune ceva simplu. Dacă mărturiile a sute de martori independenți coincid până la detalii fine, inclusiv la senzații și imagini, ai două variante. Ori spun adevărul curat, ori, și asta sperie mai tare, tuturor li s-a arătat aceeași punere în scenă, aceeași simulare.

Experții din thanatologie și cercetătorii stărilor modificate de conștiință pun tot mai des o întrebare incomodă. De ce e scenariul atât de universal? Nu depinde de religie, cultură sau vârstă. Ateul vede lumina. Creștinul vede lumina. Budistul vede lumina. Ca și cum cineva ar fi creat un „interfață” perfectă, ușor de înțeles de orice minte. Oamenii se întorc din experiența asta cu euforie. Nu vor înapoi în corpul greu, bolnav. Dar apare paradoxul. Dacă acolo, în lumină, e atât de bine, atât de divin și atât de „corect”, de ce lumina îi trimite înapoi? Cei mai mulți spun că lumina le-a spus, „nu ți-a venit timpul, ai de încheiat treburile”. Sună nobil. Dar privește dintr-un alt unghi. Imaginează-ți că ai scăpat dintr-o închisoare, ai inspirat aerul libertății, ai văzut soarele, iar directorul închisorii te prinde la poartă, te îmbrățișează blând și îți spune, „ce bine că ai venit, dar întoarce-te, te rog, încă 20 de ani, nu ți-ai terminat mănușile”.

Cercetătorii care susțin teoria „închisorii Samsarei” presupun că lumina nu e Dumnezeu și nu e Creatorul. Lumina ar fi un mecanism foarte avansat, o momeală, ca o lampă electrică pentru un fluture de noapte. Fluturele nu zboară spre lumină pentru că vrea să ardă, ci pentru că instinctele lui reacționează la o sursă artificială de orientare. Ce-ar fi dacă sufletul tău reacționează la fel? Tu vezi căldură și iubire, dar poate lumina doar îți scanează așteptările. Dacă lumina e capcana, tunelul nu e ieșirea spre „lumi înalte”, ci intrarea într-un sistem de procesare a sufletelor. Un fel de poartă, nu spre libertate, ci spre „secția de ștergere a memoriei” înainte de o nouă încărcare.

Partea cea mai neliniștitoare e că textele vechi avertizau despre asta de mii de ani. Noi am preferat să uităm instrucțiunile și le-am înlocuit cu povești liniștitoare despre paradis. Dar ce se întâmplă dacă tu refuzi scenariul? Ce se întâmplă dacă te oprești în tunel și întrebi, „cine ești și de ce luminezi?”

În Occident, textul acesta e cunoscut sub numele spectaculos „Cartea tibetană a morților”. Numele s-a impus datorită primului traducător, Walter Evans-Wentz, care a făcut analogie cu „Cartea egipteană a morților”. Titlul original e altul, „Bardo Thödol”. Tradus literal, înseamnă „Eliberare prin auzire în starea intermediară”. Gândește-te bine. Nu e religie în sensul obișnuit. Nu e o colecție de rugăciuni ca să îmbunezi zei. E o instrucțiune tehnică, o metodă, un manual uscat și înfricoșător de detaliat despre cum supraviețuiești într-un mediu agresiv.

Lama tibetani afirmă că moartea nu e final, nu e întuneric și nu e „rai instant”. Moartea e începutul unui quest periculos care durează 49 de zile. Perioada se numește Bardo. Iar sarcina principală e să nu cazi în capcană. Conform textului, imediat după ce conștiința părăsește corpul, intri într-o dezorientare totală. Imaginează-ți că te-ar arunca brusc în spațiul cosmic fără costum, dar nu mori. Continui să simți, să vezi și să auzi, de mii de ori mai intens decât în viață. Nu ai o „carcasă” fizică ce te protejează. Orice gând se transformă imediat în realitate în fața ta. Te gândești la frică, apar monștri. Te gândești la atașament, îți apare casa iubită.

„Bardo Thödol” a fost scris ca ghid pentru cei care traversează teritoriul ăsta. Lamei citeau textul lângă urechea muribundului sau chiar a celui deja mort, crezând că conștiința aude și după ce inima se oprește. Ei „navigau” sufletul. „Acum vei vedea asta, nu te teme. Apoi vei vedea cealaltă. Nu merge acolo, întoarce-te, evită lumina moale, caută strălucirea puternică.” De ce ai avea nevoie de asemenea instrucțiuni dacă moartea e naturală și „ușoară”? Pentru că, în budismul tibetan, drumul natural pentru o conștiință nepregătită duce la dezastru, la căderea înapoi în roata renașterilor, în samsara.

Occidentalul își imaginează îngeri cu harfe și un nor moale. Tibetanii spun altceva. Primul lucru pe care îl întâlnești te poate face să tremuri de groază primară. Iar groaza iese din propria ta minte. Universul te testează. Îți testează luciditatea și capacitatea de a separa iluzia de adevăr. Dacă pici examenul, iar textul spune că îl pică 99,9% dintre oameni, urmează ștergere de memorie și naștere într-un trup nou, ca să suferi, să îmbătrânești și să mori din nou. Cartea descrie un câmp minat. Fiecare pas greșit te duce la reîncarnare.

Mai interesant e că unele cercetări moderne despre experiențele din preajma morții încep să semene cu etapele descrise în carte, iar asta îi sperie pe mulți. Credeam că e mitologie, dar pare documentar, cel puțin ca structură.

Momentul critic apare imediat după oprirea respirației. „Bardo Thödol” îl descrie cu o precizie chirurgicală. Când respirația externă se oprește, iar „respirația internă”, energia, intră în canalul central, muribundul vede „lumina clară primordială”. Nu e lumina „de talk-show” de la capătul tunelului. E lumina realității pure, lumina golului, Dharmakaya. Textul o descrie ca insuportabil de puternică, ca o mie de sori aprinși deodată. Nu are culoare. E transparentă și pătrunzătoare. Învățătura spune că, dacă în clipa aceea omul își învinge frica și recunoaște în acea strălucire natura lui adevărată, se eliberează instant. Lanțul renașterilor se rupe.

Dar problema e simplă și crudă. Lumina e prea intensă pentru conștiința noastră obișnuită cu penumbrele. Te orbește. Îți pare că te distruge. Eul intră în panică. Îți pare că te dizolvi, că te rupi în atomi. Și atunci întorci capul, cum întorci capul de la un reflector care îți intră în ochi noaptea. Acolo se produce prima greșeală, cea mai fatală. Când te întorci de la lumina clară primordială, apare o altă lumină, mai blândă. Textul o numește „lumina moale” sau „lumina slabă”. Poate fi albă, galbenă, roșie sau verde, în funcție de lumea samsarei spre care te trage. Caracteristica ei e confortul. E plăcută, nu te sperie. Ea te cheamă cu promisiunea siguranței. Asta e lumina de la capătul tunelului, așa cum o descriu oamenii care au avut moarte clinică.

Tragismul e că ceea ce noi numim salvare și har, cartea numește „lumina care duce la rătăcire”. Tu alegi becul cald, nu strălucirea care te rupe de tine. Cauți adăpost, iar „sistemul” ți-l oferă. Dar adăpostul devine capcana. Mergând la lumina moale, accepți continuarea iluziilor. Schimbi libertatea pe confort. E ca un test, „vrei să fii creator sau vrei să rămâi o ființă care tremură?”. Iar frica împinge pe aproape toți spre varianta a doua.

Dacă ai trecut de primul nivel și te apropii de lumina moale, apare nivelul doi, mai personal. Apar cei în care ai încredere. Îți imaginezi, plutești speriat, dezorientat, iar în lumina blândă îi vezi. Bunica, tata, un animal iubit. Zâmbesc, întind mâinile, îți spun pe nume. Simți fericire, plângi de ușurare, „nu sunt singur”. Asta aud oamenii iar și iar. Materialiștii spun că e creierul muribund care rulează amintiri ca să reducă stresul, endorfine, hipoxie. Misticii și gnosticii merg mai departe. Ei numesc aceste ființe arhonți, gardieni, paraziți ai conștiinței. Conform acestei teorii, în Bardo nu vezi suflete reale ale rudelor, ci proiecții, holograme, create de un sistem care îți citește profilul mental. Cartea spune direct că tot ce vezi în Bardo e reflexia propriei minți. Dacă ești atașat de familie, sistemul îți arată familia. Dacă ești creștin fervent, îl vezi pe Iisus sau pe Fecioara Maria. Dacă ești krishnaist, îl vezi pe Krishna. Dacă ești ateu, poți vedea o „entitate iubitoare” sau alt simbol în care mintea ta poate avea încredere. O „mascare perfectă”. Ca să prinzi un șoarece, pui brânză. Ca să prinzi un suflet, pui iubire.

Dacă ar apărea un demon hidos, ai fugi. Ai opune rezistență. Dar dacă te cheamă mama, tu mergi singur, cu bucurie. Îți dai consimțământul. Aici se închide capcana. Te învăluie cu grijă, te liniștesc, îți spun că totul va fi bine, apoi te direcționează, blând dar insistent, spre „revizuirea vieții” și spre o nouă naștere. Cercetătorii numesc asta „bombardament de iubire”. Te inundă emoțional ca să îți oprească gândirea critică. Te întorc în starea de copil dus de mână.

Apoi vine etapa numită „life review”, una dintre cele mai documentate părți ale experienței de moarte clinică. Oamenii spun că văd un film panoramic, 360 de grade. Nu doar îți vezi faptele, le retrăiești. Fiecare cuvânt, gest, gând trece cu viteză, dar tu percepi fiecare detaliu. Există o diferență care schimbă totul. Simți și ce au simțit ceilalți din jurul tău. Dacă ai lovit pe cineva în clasa a cincea, simți durerea și rușinea victimei. Dacă ai trădat un partener, simți amărăciunea inimii lui. Simți și bucuria celor ajutați. Dar viața omului conține multe greșeli, minciuni mărunte, egoism, cuvinte aruncate. Iar revizuirea devine tortură de conștiință. Rușinea te dezbracă. Nu ai unde să te ascunzi. Exact acolo, în vulnerabilitatea maximă, ființele luminoase „lucrează”. Nu te condamnă brutal. Ele îți transmit telepatic ideea, „uite câtă durere ai făcut, ești imperfect, nu ți-ai învățat lecția, trebuie să te întorci”. Sună „just”, fiindcă ai crescut cu ideea de păcat și ispășire. Dar conspiraționiștii și cercetătorii gnosticismului văd aici o manipulare perfectă. Ei îți plantează vinovăția. Vinovăția devine cârligul suprem. Devine moneda cu care îți cumpără consimțământul. Ți se spune, „trebuie să te întorci, să repari, să plătești karma”. Iar tu, zdrobit, accepți. Semnezi contractul unei noi nașteri, crezând că e soluția „nobilă”.

Dar gândește ca un om lucid. Poți plăti un credit dacă dobânda crește mai repede decât câștigul tău? În scenariul acesta, karma nu educă, ci îngroapă. Te trimit să repari, dar îți șterg memoria despre ce ai de reparat. Faci alte greșeli, aduni altă „karma”. Cercul se închide.

Cartea descrie și un sistem de „lumini semnal”. Șase lumini ale celor șase lumi ale samsarei. Textul avertizează, ferește-te de luminile slabe. După lumina primordială apar culori. Lumina albă slabă duce în lumea zeilor, un rai temporar, o colivie aurită, după care cazi când se termină „meritele”. Lumina roșie slabă atrage spre lumea pretelor, spirite flămânde, chinuit de dorințe. Verdele slab duce spre lumea titanilor războinici. Albastrul slab e drumul înapoi în lumea oamenilor. Observă cuvântul „slab”. Pe lângă lumina realității pure, aceste lumini sunt plăcute, nu sperie, atrag tocmai prin confort.

Textul spune și ceva șocant. Dacă simți atracție pentru lumina albastră slabă, intri în pântecele unei noi mame. Devii embrion. Aici autorul face o legătură biologică. Ce vede un copil la naștere? Trece prin canalul de naștere, un tunel strâmt, iar la capăt vede lumina sălii de nașteri. Dacă „lumina de la capătul tunelului” pe care o vede muribundul e un fel de trailer al viitoarei nașteri? Tu crezi că mergi la Dumnezeu, iar în clipa următoare te lovește aerul rece și plângi într-un corp nou.

Textul intră apoi în teritoriu și mai întunecat. El leagă teoria „închisorii” de ideea unei „ferme energetice”. Aici apare Robert Monroe, cercetător al experiențelor extracorporale, care a fondat un institut pentru studierea conștiinței. El descrie conceptul numit „loosh”, o energie pe care entități nefizice ar colecta-o din vârfurile emoționale, mai ales din suferință, frică, ură, durere, dar și din pasiune extatică sau adorare. Textul pune argumentul așa. Istoria umană e lanț de războaie, epidemii, tragedii. Ca progres civilizațional, pare absurd. Ca „recoltă” emoțională, pare mecanism perfect. Acolo, ființele luminoase nu ar fi îngeri, ci „operatori” care te întorc în corp pentru a continua producția.

Urmează un argument care lovește. Amnezia completă la naștere. Dacă suntem aici ca să învățăm, ce fel de școală îți șterge memoria înainte de fiecare „clasă”? Înveți o limbă, apoi primești un șoc și uiți alfabetul, și o iei de la zero, de mii de ori. Asta nu e educație, e alergare pe loc. Grecii vorbeau despre râul Lethe, care șterge amintirea înainte de renaștere. Tibetanii vorbesc despre „vânturile karmei” care sting flacăra memoriei când intri în pântece. Întrebarea e simplă. Cui folosește?

Textul spune. Doar celui care vrea status quo. Dacă îți amintești că ai fost deja aici, că ai iubit, ai suferit, ai murit, ai fost rege și cerșetor, ucigaș și victimă, încetezi să mai joci. Înțelegi goana după material ca pe o glumă proastă. Devii greu de controlat. Vrei să ieși din joc. Ștergerea memoriei devine siguranța sistemului.

Apoi vine „planul B”. Dacă nu muști momeala iubirii, sistemul trece pe frică. Apar „divinitățile furioase”, descrise cu realism brutal. Trei ochi plini de sânge, colți, coliere de cranii și măruntaie, sânge băut din capete tăiate, dans în foc, zgomot ca o mie de tunete. Omul occidental crede imediat, „iadul, demoni”. Panica îl împinge să fugă, să se ascundă. Iar aici stă capcana, spune textul. Nu fugi. Nu te teme. Nu sunt demoni din afară. Sunt proiecția agresiunii tale, a fricii tale, a vinei tale, a umbrei tale. În Bardo, gândul devine realitate. Umbra ta capătă carne. Dacă recunoști, „e iluzia mea, nu mă poate răni”, monstrul se dizolvă. Dacă te sperii și fugi, fugi spre „întunericul confortabil”, iar întunericul acela devine pântecele, ascunzătoarea perfectă, reîncarnarea.

Textul face și un ocol prin neurobiologie. Materialiștii spun, „nu există suflet, e agonie neuronală”. În stres extrem și hipoxie, epifiza ar elibera DMT, un psihodelic puternic produs și natural în organism. Efectele DMT seamănă cu elemente din moartea clinică, tunel, ființe, eternitate. Se invocă și experimentele lui Rick Strassman cu DMT, în care participanți diferiți descriau întâlniri cu entități similare, iar Terence McKenna le numea „elfi mașinărie auto-transformatori”. Aici textul ridică întrebarea. Dacă halucinația e haotică, de ce are structură repetitivă? De ce apar arhetipuri identice la oameni diferiți?

De aici vine ipoteza alternativă. Creierul nu produce conștiința, ci o recepționează, ca un radio. DMT nu creează „desene animate”, ci schimbă frecvența. La moarte, „costumul biologic” se dereglează și vezi ce există pe altă bandă a realității. Entitățile ar fi reale, DMT doar trage perdeaua.

Textul mai face o observație bună, chiar și pentru un sceptic. Cei care s-au întors nu au murit ireversibil. În limbaj ocult, „firul de argint” nu s-a rupt. În știință există „biasul supraviețuitorului”. Judeci delfinii după cei pe care i-au împins spre mal, nu după cei pe care i-ar fi putut împinge spre larg, pe aceia nu îi mai întrebi. De aici ideea de „demo”. Un trailer emoțional, ca oamenii să nu se teamă de moarte și să se ducă docil spre ea. „Cea mai bună închisoare e aceea în care deținuții nu știu că sunt în închisoare și chiar visează să ajungă acolo.”

Apoi textul ajunge la partea practică. Tu mori. Ieși din corp. Vezi lumina. Auzi voci. Simți atracție. Ce faci? Sfaturile „cercetătorilor alternativi”, ale călătorilor astrali moderni și ale cărții tibetane converg într-un punct. Nu faci nimic. Rămâi rece. Calm absolut. Strategia se numește „izolare interioară”. Nu reacționa. Nu merge spre lumina orbitoare. Nu merge spre semiîntunericul plăcut. Nu răspunde bunicii. Nu te speria de demoni. Rămâi în centrul conștiinței tale. Autorul folosește imaginea stâncii în ocean. Valurile vin, unele blânde, altele ucigașe, stânca rămâne. Monroe ar spune, „întoarce-te de la imagine, declară mental, nu e al meu, nu îmi trebuie”. Tibetanii spun, „închide porțile simțurilor, nu lăsa emoția să te ia”.

Textul spune și de ce e greu. Atracția luminii e descrisă ca euforie enormă, de mii de ori mai tare decât orice plăcere. Să spui „nu” e ca și cum ai refuza un pahar cu apă rece când mori de sete. Ai nevoie de o voință uriașă ca să nu cumperi confortul.

Apoi vine strategia radicală. Lumina primordială, cea insuportabil de puternică, e ieșirea, nu capcana. Capcana e lumina moale, apărută după ce te sperii de prima. Instrucțiunea spune. Când vezi lumina primordială și simți că vrei să închizi ochii, nu întoarce capul. Aruncă-te în ea. Unește-te cu ea. Primește-o ca pe tine însuți. Aici apare tema grea. Pierderea „eu-lui”. Lumina e oceanul, sufletul e o picătură. Ca să fii liber, picătura se dizolvă în ocean. Asta înseamnă moartea ego-ului, moartea identității personale, a numelui, a pașaportului, a obiceiurilor, a poveștii. Pentru mulți, asta pare mai înspăimântător decât moartea fizică. Ei acceptă sclavia unei noi nașteri ca să păstreze iluzia de sine. Textul spune secretul. Lumina primordială nu e ceva din afară, e natura ta profundă. Dumnezeu nu e în exterior, e în interior. Dacă poți spune, „asta sunt eu”, samsara cade.

Textul pune și problema antrenamentului. Nu te pregătești de maraton stând pe canapea. Nu te baza că în momentul morții îți vei aminti instrucțiunile și vei acționa ca un maestru. Dacă trăiești pe pilot automat, mori pe pilot automat. De aceea tibetanii au „yoga somnului”, iar Occidentul are lucid dreaming, visarea lucidă. Somnul e o mică moarte. În vis, crezi în halucinații. Dacă te urmărește un tigru, fugi. Nu știi că e mintea ta. Dacă înveți să te trezești în vis, ai șanse să te „trezești” și după moarte. Exersezi gândirea critică în stări modificate. Spui, „stop, e vis, eu conduc”. Tigrul dispare, devine pisoi, zbori, controlezi. Asta devine antrenorul.

La final apare „cheat code”-ul, accesibil oricui, spune textul. Legea liberului arbitru. Mulți susținători ai teoriei „închisorii Pământului” spun că entitățile nu te pot forța direct. Sistemul funcționează pe consimțământ. Te pot ademeni, rușina, speria, seduce, dar au nevoie de „da”-ul tău, chiar dacă e smuls prin înșelăciune. Strategia finală devine un manifest de suveranitate. Îți formezi de acum o intenție tare. În fața oricărei entități, înger, zeu, rudă decedată, spui ferm, „nu îmi dau consimțământul, anulez orice contract, semnat conștient sau inconștient”. Nu vreau să mă întorc. Cer întoarcerea la Izvor. Sunt un suflet suveran și interzic orice manipulare a energiei mele. Sună ca o formulă juridică, iar textul sugerează că nu e întâmplător. Declarația, făcută cu puterea intenției, ar rupe iluzia. Paraziții s-ar retrage, tunelul s-ar dizolva, iar tu ai vedea „stelele adevărate”.

„Cartea tibetană a morților” nu ar fi, în viziunea acestui text, literatură frumoasă. Ar fi o hartă a câmpului minat pe care fiecare om îl traversează. Crezi sau nu, alegerea rămâne a ta. Poate totul e poveste, și te așteaptă un bunic blând pe un nor. Dar dacă, după prag, scenariul seamănă suspect de mult cu ce ai citit aici, textul îți cere un singur lucru. Să-ți amintești că ai alegere.

Textul îți spune că „lumina” din moartea clinică poate să nu fie eliberare, ci un mecanism care te atrage prin confort, iubire și vinovăție, ca să te întorci în același ciclu. El pune în centru o idee dură, supraviețuirea conștiinței, dacă există, nu vine din emoție, ci din luciditate rece și din refuzul de a reacționa automat la momeală sau la frică. Mesajul practic e simplu, tu îți pregătești acum mintea, îți antrenezi atenția, îți fixezi voința și îți amintești dreptul tău de a nu consimți, fiindcă acolo, în scenariul descris, consimțământul tău devine cheia tuturor ușilor.

După tot ce ai citit, după toate ipotezele, avertismentele și scenariile descrise, mai mergi liniștit spre lumina de la capătul tunelului?

Sau te vei opri o clipă, vei privi atent și îți vei pune întrebarea esențială, „ce este această lumină și ce vrea de la mine?” 

🤣🤣🤣

Anatol Basarab