miercuri, 18 noiembrie 2026

CUM ÎȘI PIERDE UN ȘEF CEI MAI BUNI ANGAJAȚI, FĂRĂ SĂ-ȘI DEA SEAMA❓❓❓



Există o greșeală pe care unii șefi o fac ani la rând: îi tratează cel mai rău tocmai pe oamenii care țin compania în picioare. Iar într-o zi, când acești oameni pleacă sau nu mai dau randamentul de altădată, conducerea se întreabă surprinsă: „Ce s-a întâmplat? De ce nu mai găsim angajați buni?”

Adevărul este dureros: uneori, oamenii buni nu pleacă din cauza muncii. Pleacă din cauza felului în care sunt tratați.

 1. ÎI CONSIDERĂ DE NEÎNLOCUIT… ȘI APOI ÎI IAU DE BUNI

Angajatul conștiincios vine la timp, își face treaba, respectă regulile, rezolvă probleme și nu trebuie supravegheat la fiecare pas. Șeful se obișnuiește cu seriozitatea lui și ajunge să creadă că așa va fi mereu.

Îi oferă tot mai multe responsabilități, dar nu și mai mult respect. Îi cere să acopere lipsurile altora, însă rareori îi recunoaște efortul.

Și uită un lucru esențial: faptul că un om este responsabil nu înseamnă că trebuie să suporte orice.

2. ÎI PROMOVEAZĂ PE CEI CARE ȘTIU SĂ LINGUȘEASCĂ, NU PE CEI CARE ȘTIU SĂ MUNCEASCĂ

Într-un colectiv, există oameni care își fac treaba în liniște și oameni care știu să se facă remarcați în fața conducerii.

Problema apare atunci când șeful confundă loialitatea cu lingușirea, competența cu supunerea și sinceritatea cu lipsa de respect.

Angajatul care spune adevărul poate deveni incomod. Cel care aprobă orice poate părea extraordinar.

Dar o companie nu se construiește din complimente adresate șefului. Se construiește din profesionalism, responsabilitate, idei bune și oameni care își cunosc meseria.

Un conducător inteligent nu se înconjoară doar de persoane care îi dau dreptate. Se înconjoară de oameni care îl ajută să vadă și ceea ce nu observă singur.

3. ÎI UMILEȘTE ÎN LOC SĂ-I CORECTEZE

Un șef adevărat știe să facă diferența dintre corectare și umilire.
O greșeală se discută. O problemă se analizează. O soluție se caută.

Dar atunci când un angajat este ironizat în fața colegilor, criticat permanent sau făcut să se simtă incapabil, ceva se rupe în interiorul lui.

Poate că va continua să vină la serviciu. Poate că își va îndeplini în continuare sarcinile. Poate că va zâmbi și va spune că totul este în regulă.

Dar, în sufletul lui, respectul începe să dispară.

Iar când respectul dispare, niciun discurs motivațional și nicio petrecere organizată de companie nu pot repara automat ceea ce a fost distrus.

 4. ÎI PEDEPSEȘTE PENTRU CĂ AU CURAJUL SĂ SPUNĂ NU

Angajatul bun nu este un om fără limite.
Are dreptul să întrebe, să semnaleze o problemă, să ceară clarificări și să spună că o sarcină nu poate fi realizată în condițiile impuse.

Însă unii conducători interpretează orice dezacord drept o ofensă personală.

În loc să analizeze argumentele, caută să demonstreze cine deține puterea.

Dar autoritatea nu se dovedește prin intimidare. Se câștigă prin competență, consecvență și corectitudine.

Un angajat care gândește nu este un pericol pentru un șef bun. Este o resursă valoroasă.

5. CREDE CĂ SALARIUL ÎL OBLIGĂ PE OM SĂ ACCEPTE ORICE

Da, oamenii merg la muncă pentru a câștiga bani. Dar un contract de muncă nu înseamnă renunțarea la demnitate.

Oamenii au nevoie și de respect, predictibilitate, condiții corecte și sentimentul că munca lor contează.

Poți plăti un om pentru timpul și competența lui, dar nu poți cumpăra prin salariu entuziasmul, încrederea și loialitatea lui nelimitată.

Acestea se construiesc în timp, prin felul în care este tratat.

 6. ÎȘI DĂ SEAMA CÂT VALORA ANGAJATUL ABIA DUPĂ CE ÎL PIERDE

Aceasta este poate cea mai tristă parte.
Cât timp angajatul bun este acolo, efortul lui pare firesc. Problemele se rezolvă, comenzile sunt pregătite, greșelile sunt observate, colegii primesc ajutor.

Apoi omul pleacă.

Și abia atunci se observă câte lucruri știa, câte situații prevenea și cât de mult contribuia la funcționarea echipei......

Text preluat.

Opera „Elena”, inspirată de viața sopranei Elena Teodorini, în primă audiție absolută la Craiova

 Festivalul Internațional Elena Teodorini, ajuns la cea de-a XIX-a ediție, se încheie în această săptămână cu prezentarea în concert, în primă audiție absolută, a operei „Elena”. Compusă de Emanuele Stracchi, cu un libret de Michela Varvaro bazat peun subiect dramatic de aceeași autoare, lucrarea inspirată de viața marii soprane craiovene va fi prezentată joi, 19 noiembrie 2026, de la ora 19.00, pe scena Teatrului Național Marin Sorescu.



Creație dedicată memoriei unei personalități care a dus numele Craiovei pe marile scene ale lumii, lucrarea prezentată de Opera Română Craiova readuce în atenția publicului de astăzi, în anul în care se împlinesc 100 de ani de la dispariția celebrei soprane, povestea extraordinară a unei artiste de legendă.

Reprezentația, care îl va avea la conducerea muzicală pe dirijorul italian Fabio Serani, îi va reuni, alături de Orchestra și Corul Operei Române Craiova, pe Renata Vari (Elena giovane), Licia Toscano (Elena anziana), Mariana Bulicanu (Aura Teodorini), Ioan Cherata (Theodor), Andrei Manea (Antonio Sangiovani), Cristian Fofucă (George Enescu) și Corina Vlada (o elevă).


Biletele sunt disponibile online pe https://iticket.ro/event/elena și la Agenția de bilete a Operei Române Craiova de la Sala Polivalentă, Bulevardul Ilie Balaci nr. 6, telefon: 0351.442.471, e-mail: agentiadebilete@operacraiova.ro.

Desfășurată în perioada 27 septembrie – 19 noiembrie 2026, cea de-a XIX-a ediție a Festivalului Internațional Elena Teodorini a reunit, pe scenele craiovene, spectacole de operă, operetă și balet, concerte și manifestări muzicologice, cu participarea unor artiști și instituții culturale din țară și din străinătate.

Evenimentele Operei Române Craiova sunt realizate cu sprijinul Primăriei Craiova și al Consiliului Local al Municipiului Craiova.

ADIO, CFR MARFĂ!

ADIO, CFR MARFĂ! NU PLEC PENTRU CĂ AM VRUT, CI PENTRU CĂ POVESTEA SE ÎNCHEIE...
Sunt momente în viață în care trebuie să te oprești, să privești în urmă și să încerci să găsești cuvintele potrivite pentru a spune rămas-bun.
 Astăzi este unul dintre acele momente.
Cu multă tristețe și cu un regret greu de ascuns, am aflat că CFR Marfă, societatea care a făcut parte din viața mea profesională atâția ani, a fost declarată în faliment.
Nu este doar vestea dispariției unei societăți. Pentru mine, este vestea încheierii unei povești. O poveste în care am pus 38 de ani din viață, pasiune, muncă, suflet și o mulțime de amintiri.
Am 58 de ani și, dacă mă întreabă cineva unde a început povestea mea cu calea ferată, răspunsul este simplu: în copilărie.
M-am născut și am crescut într-o familie de ceferiști. Am copilărit în gară, printre trenuri, vagoane și locomotive. Calea ferată nu mi-a fost străină niciodată. Mi-a fost dragă înainte să-mi devină meserie.
În 1988 am intrat oficial în această lume, angajându-mă la CFR ca manevrant vagoane, la ceea ce noi numeam „ciuperca șinei”. Eram la început de drum, cu multe de învățat și cu dorința de a face parte din lumea care mă fascinase încă din copilărie.
Cu îndrumarea părinților și a colegilor mai în vârstă, am urmat școala de IDM, iar apoi m-am întors în gara mea de suflet. Acolo mi-am continuat drumul profesional și tot acolo viața mi-a oferit una dintre cele mai frumoase întâlniri: mi-am cunoscut soția, pe care am adus-o la gară, la propriu și la figurat. Am împărțit împreună 32 de ani în această lume feroviară. Din păcate, ea a plecat înaintea mea, într-o lume fără dor, unde îmi place să cred că manevrează macazuri fără griji și fără suferință. Mi-au rămas amintirile, dragostea și o parte din sufletul meu care va aparține mereu acelei povești.
Apoi a venit anul 1998, un alt moment important al vieții mele profesionale. Am fost preluat de CFR Marfă, în funcția de instructor de stație.
Aici a început un nou capitol. Un capitol în care am crescut, am învățat, am acumulat experiență și am avut șansa să evoluez profesional. Am avut colegi de la care am învățat și colegi cărora, la rândul meu, le-am împărtășit ceea ce știam.
Am avut privilegiul să ajung un profesionist respectat, să fiu omul la care alții veneau pentru un sfat, o îndrumare sau o lămurire. Unii m-au numit “profesor”. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate primi un om după ani de muncă: să știe că a lăsat ceva în urmă, că a transmis mai departe o meserie și că experiența lui a contat pentru ceilalți.
Am avut și onoarea de a lucra ca șef de stație, alături de un colectiv de oameni frumoși, muncitori și dedicați. Oameni cu care am împărțit responsabilități, emoții, probleme, reușite, zile grele și momente frumoase.
Am cunoscut oameni care mi-au devenit prieteni, colegi care mi-au devenit familie și momente care, sunt sigur, nu se vor șterge niciodată din memoria mea.
Și acum, când trag linie, mă întreb: cum au trecut anii?
Parcă ieri eram la început, încercând să înțeleg fiecare detaliu al acestei frumoase  meserii. Parcă ieri învățam de la cei mai în vârstă, iar astăzi realizez că am ajuns și eu unul dintre cei de la care alții au învățat.
Ce drum! Ce oameni! Câte întâmplări!
Am prins vremuri bune și vremuri grele. Am văzut schimbări, reorganizări, speranțe și dezamăgiri. Am văzut cum lumea feroviară s-a transformat, cum generații întregi au venit și au plecat. Dar, indiferent de vremuri, am rămas cu aceeași dragoste pentru calea ferată.
Astăzi însă, vestea falimentului CFR Marfă pune un punct dureros unei povești în care mulți dintre noi am investit nu doar ani de muncă, ci și o parte din viață.
Și mă doare, mă doare enorm de mult.
Mă doare pentru că în spatele numelui CFR Marfă nu au fost doar clădiri, locomotive, vagoane, cifre, rapoarte și bilanțuri. Au fost oameni! Au fost familii, destine, sacrificii, nopți nedormite, sărbători petrecute la serviciu, responsabilități și generații de ceferiști care au ținut această societate în mișcare.
Au fost oameni care și-au făcut meseria cu seriozitate și care au pus suflet în tot ceea ce au făcut.
Poate că societățile se înființează și se desființează, poate că numele lor dispar de pe porțile instituțiilor, dar munca și amintirile oamenilor nu pot fi șterse printr-o hotărâre.
CFR Marfă va rămâne pentru mine locul în care am devenit ceea ce sunt astăzi din punct de vedere profesional. Locul în care am învățat să fiu mai bun, să am răbdare, să-mi asum responsabilități și să transmit mai departe ceea ce am acumulat în ani de experiență.
Astăzi nu îmi iau încă rămas-bun de la meserie. Cât de curând  urmează să închei și eu oficial această lungă călătorie profesională, odată cu ieșirea la pensie.
Dar astăzi îmi iau rămas-bun de la CFR Marfă.
Și o fac cu regret, cu nostalgie și cu recunoștință pentru tot ceea ce mi-a oferit această societate.
Le mulțumesc tuturor colegilor alături de care am lucrat, celor care m-au învățat, celor care m-au sprijinit și celor cărora am avut ocazia să le fiu eu însumi îndrumător. Le mulțumesc oamenilor cu care am construit amintiri și celor care au făcut ca fiecare zi de muncă să însemne mai mult decât o simplă prezență la serviciu.
Poate că nu am fost întotdeauna de acord, poate că am avut zile grele, poate că ne-am mai supărat unii pe alții. Dar toate acestea fac parte dintr-o familie. Iar noi, cei care am trăit atâția ani în lumea CFR, știm bine ce înseamnă să fii parte din ea.
Astăzi trag linie și adun:
58 de ani de viață.
38 de ani de cale ferată.
28 de ani de CFR Marfă
O meserie iubită.
O soție care mi-a fost colegă și suflet pereche.
Oameni pe care nu-i voi uita.
Colegii care mi-au devenit prieteni.
Experiență transmisă mai departe.
Și o mulțime de amintiri pe care nu le poate șterge nimeni.
Dacă aș putea da timpul înapoi, aș alege din nou calea ferată. Aș alege din nou gara, trenurile, oamenii și, fără să clipesc, aș alege din nou CFR Marfă.
Pentru că unele locuri nu sunt doar locuri de muncă. Devin parte din tine. Iar atunci când dispar, simți că pierzi ceva din propria poveste.
Adio, CFR Marfă!
Nu știu dacă trenurile tale vor mai circula vreodată sub același nume, dar știu că în sufletele celor care au muncit aici vei continua să exiști.
Eu voi pleca din calea ferată  cu fruntea sus, cu respect pentru meseria pe care am practicat-o și cu recunoștință pentru oamenii alături de care am avut onoarea să lucrez și cărora le mulțumesc 
Firma  poate ajunge la final de drum, dar ce am construit noi, oamenii ei, nu intră în faliment.
Pentru că CFR Marfă nu a fost doar o societate. Pentru noi, a fost o parte din viață.
Iar eu voi rămâne, până la ultima mea zi, un om al căii ferate.
Un ceferist pentru o viață!

Preluat