Vă mai amintiți cum era liniștea pe holurile școlii când se suna de intare la clasa? Nu liniștea pustie de astăzi, ci acea liniște plină de respect care se așternea brusc, ca la un semn nevăzut.
Pe holul ce ducea la clasa mea, acest semn era apariția Domnului Profesor de limba romana . Când silueta lui dreaptă, mereu la costum sau la cămașă, impecabil călcat, cand apărea în dreptul ușii de la clasa, timpul părea să se oprească în loc.
Ne ridicam toți în picioare și salutam din tot sufletul.
Nu era frică. Nu. Era un respect cum nu cred că mai există astăzi. Un respect câștigat nu prin funcție, ci prin ținută, prin știință de carte și prin felul în care ne privea în ochi.
Domnul Profesor nu avea nevoie de circulare de la minister, de legi școlare stufoase sau de psihologi ca să țină clasa în frâu.
Când intra în clasă, mirosul de cretă udă și podele date cu motorină părea să încremenească. O singură privire, lansată pe deasupra ochelarilor săi cu ramă groasă, era de ajuns. În acea secundă, 27 de copii, unul și unul, încremeneau în bănci, cu mâinile la spate, așteptând să li se dea permisiunea să respire.
Îmi amintesc o zi din toamna anului 1990.
Aveam un coleg, Nicu, mai năzdrăvan din fire, copil de oameni gospodari, dar cu gura mare. Nu știu ce duh rău l-a împins în ziua aceea, dar la o observație a Domnului Profesor, Nicu a îndrăznit să răspundă obraznic. A mormăit ceva printre dinți, sfidător.
S-a făcut o liniște mormântală în clasă. Ne așteptam la tunete și fulgere. Ne așteptam la o palmă peste ceafă sau la o liniară peste palmă, cum se mai practica, uneori.
Dar Domnul Profesor nu a ridicat tonul. Nici măcar nu s-a încruntat.
S-a ridicat încet de la catedră, și-a scos ochelarii și i-a așezat cu grijă pe catalog. A venit încet printre bănci și s-a așezat pe marginea băncii lui Nicu. L-a privit lung, până când băiatul a lăsat ochii în pământ:
— Niculae, a început el cu o voce gravă, joasă, care răsuna mai tare decât orice țipăt în liniștea clasei. Tatăl tău, nea Stefan s-a trezit azi la 4 dimineața să meargă la muncă. Mama ta are mâinile crăpate de muncă ca să te trimită pe tine curat la școală, cu pachetul în ghiozdan.
Nicu începuse să tremure ușor.
— Ei muncesc din greu, Niculae, nu ca să aduni averi, ci ca să aduni cinste. Ca numele lor să fie respectat în oras. Și tu ce faci? Vrei să arunci cu noroi pe munca lor? Asta vrei să se audă despre tine? Că ești un necioplit care nu știe să respecte un om mai în vârstă?
Domnul Profesor a făcut o pauză lungă.
— Nu pe mine m-ai jignit, băiete. Ți-ai jignit părinții. Rușinea nu e a mea, e a ta și a casei tale.
Nicu a izbucnit în plâns. Nu un plâns de durere fizică, ci un plâns amar, zguduitor, de rușine. A plâns pentru că a simțit povara onoarei familiei lui pe umerii săi mici. Domnul profesor nu l-a pedepsit; l-a făcut să înțeleagă. Asta era lecția supremă.
Povestea nu s-a terminat acolo. Seara, după ce s-au întors oamenii de la muncă, ușa școlii, unde Domnul profesor încă mai corecta caiete s-a deschis încet.
In prag stătea nea Ștefan, tatăl lui Nicu. Un om simplu și onest, cu mâinile bătătorite de munca, stătea cu căciula frământată în mâini, smerit în fața dascălului.
— Bună seara, Domnule profesor, a spus omul cu voce răgușită. Am auzit ce-a făcut al meu azi. Îmi crapă obrazul de rușine.
Domnul profesor s-a ridicat și i-a întins mâna.
— Bună seara, nea Stefane. Stai jos.
— Nu stau, Domnule profesor. Am venit doar să vă spun atât. V-am adus un copil la școală. V-am dat om, Domnule profesor, vă rog să mi-l faceți Om!
Așa se clădeau caracterele atunci. Așa se cimenta legătura sfântă dintre Școală și Familie. Trăgeau amândouă la aceeași căruță, în aceeași direcție, fără orgolii inutile.
Astăzi... privesc în jur și mă doare sufletul. Azi, profesorii se tem să ia măsuri in privința elevilor de teama reclamațiilor făcute de părinți .
Azi, părinții vin la școală nu cu căciula în mână, ci cu avocatul, căutând scuze copiilor înainte ca aceștia să fi învățat ce e responsabilitatea.
Am pierdut măsura respectului. Și mă tem că, odată cu ea, am pierdut ceva esențial din esența noastră ca neam.
Mă bucur, dacă ați citit până la final!
Nu e niciodată târziu să îndreptam ce considerăm că ar trebui îndreptat.De noi depinde totul.Noi putem lua decizii, care să schimbe situația creată în școli!
Seară frumoasă, tuturor!
