Să-i spui unui om care se confruntă cu durerea pierderii unei persoane apropiate că "așa a vrut Dumnezeu", pentru că ,,există un scop și un sens" ascuns al pierderii și al suferinței pe care o trăiește, este echivalentul emoțional al aruncatului cu sare într-o rană deschisă.
Societatea are des tendința de a-și înveli neputința în expresii bine ambalate: „Acum este într-o lume mai bună”, „Trebuie sa fii puternic, trebuie să treci peste asta", „Acum ai un înger care să te protejeze". Ah, mai sunt și cuvintele acelea, rostite în general automat, aproape ca niște incantații - "Dumnezeu să-l ierte!" Mai ales atunci când pierderea este a unui copil, aceste formule pot răni și mai tare. Pentru ce, pentru ce trebuie iertat un suflet care abia începuse să vadă lumea?
Realitatea este că mai toate formulările de acest tip nu oferă, de cele mai multe ori, alinare. Nu oferă înțelegere și cu siguranță nu oferă vreo rază de lumină prin întunericul doliului. Sunt doar refugii în clișee care nu fac decât să adâncească durerea, să o invalideze și să o izoleze.
Doliul nu este un puzzle cosmic, așteptând să fie rezolvat. Este o experiență umană profundă, crudă, care nu trece și nu își găsește consolarea în platitudini.
Doliul nu este contagios, nu "se ia" prin apropiere sau prin atingerea umărului cuiva într-un gest de consolare. Cei care suferă nu sunt niște entități fragile, gata să se spargă la cea mai mică adiere de vânt. Evitarea lor, cu gândul că îi protejăm așa, ascunzându-ne, e de multe ori și o reflecție a propriului nostru disconfort, a neputinței noastre de a sta față în față cu durerea lor. Poate și cu durerile noastre, în același timp.
Suntem, de multe ori, neîndemânatici în fața doliului. Ne agățăm de clișee pentru că ne temem de măreția tăcerii, de imensitatea spațiului în care cuvintele par să nu poată pătrunde. Poate că ar trebui să îmbrățișăm această teamă, totuși. Să recunoaștem că nu există formule magice care să șteargă suferința. Că uneori cel mai important lucru pe care îl putem face este să stăm alături de cineva în tăcere.
Cea mai bună formă de sprijin poate să fie, de cele mai multe ori, simpla prezență. Nu trebuie să spui nimic revoluționar sau filosofic. Poți alege să fii acolo doar, cu sufletul deschis. Să fii prezent și să oferi un spațiu în care durerea poate exista, fără să fie grăbită, închisă în tipare, forțată să se manifeste într-un anumit mod sau și mai rău, obligată să se ascundă.
Psihologia ne vorbește despre niște etape ale doliului - negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Acestea pot oferi un cadru, un punct de referință, dar adevărul este că doliul nu este liniar. Nu este un traseu cu etape clar marcate, ci mai degrabă un teren neregulat, cu suișuri și coborâșuri, cu lumină și întuneric. Mult, mult întuneric…
Reducerea acestei suferințe la niște etape bine delimitate, cu perioade „rezonabile” pentru fiecare fază, se poate dovedi doar o încercare de a împacheta furtuna emoțională devastatoare a doliului într-o cutie frumos etichetată. O cutie care, odată livrată celor spulberați de suferință, ar trebui să rezolve tot, în situația în care toată lumea urmează pașii stabiliți.
Adevărul este că doliul nu dă doi bani pe etapele astea clar definite. Furia nu așteaptă cuminte, să-i vină și să îi treacă răndul. Furia în doliu este sălbatică, puternică, devastatoare. Poate apărea în cele mai neașteptate momente și poate părea lipsită de orice logică. Furia că planeta continuă să se învârtă, în timp ce viața ta s-a oprit brusc. Furia că alții râd și se bucură de viață, în timp ce tu te simți prins într-un coșmar fără sfârșit. Și da, uneori furia pe care o simți se îndreaptă chiar și spre cel drag pe care l-ai pierdut, pentru că te-a lăsat singur prin tot acest haos, singur în mijlocul mulțimii care nu te înțelege.
În timp ce tu te lupti să găsești un motiv să te ridici din pat, restul universului își vede de viață. Lumea întreagă are tupeul să funcționeze, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat - oamenii merg la muncă, magazinele sunt deschise, serialele continuă să fie difuzate. Muzica... muzica există și are capacitatea să îți sfâșie fiecare fărâmă din sufletul deja plin de răni, în timp ce aceleași melodii pentru alții nu înseamnă absolut nimic.
Pe lângă furie, în paralel, mai e gata să te sfâșie în fiecare clipă și vinovăția. Sapă și ea în tine, cu zeci de gânduri tăioase. Multe dintre ele încep cu „ce-ar fi fost dacă". Dacă, dacă, dacă... Vezi scenarii multiple, analizezi. O voce interioară îți repetă, fără pauze, până la epuizare, că ai fi putut face totul altfel, că ar fi trebuit să fii acolo mai mult, mai altfel, mai bine. Că ar fi trebuit să spui sau să nu spui anumite lucruri. Evident că știi bine, știi foarte bine, durererea nu te face tâmpit - vinovăția e inutilă, nu schimbă cu nimic trecutul. Știi, dar nu o poți opri. Iar asta îți otrăvește prezentul.
Nu ești slab pentru că simți toate astea și multe altele în plus. Nu ești nebun pentru că nu urmezi vreun ritual sau pentru că nu ai reacțiile pe care se așteaptă cei din jur să le ai. Ești doar om, unul care suferă. Iar umanitatea însemnă uneori și să te confrunți cu demoni interior. Să simți furie, să te sufoce vinovăția. Să te copleșească nenumărate alte emoții, unele care nu se potrivesc cu etapele despre care au citit, cutreierând internetul, cei care îți transmit deseori, direct sau indirect, cam cum ar trebui să suferi. Unde, cum, cât și cand ar trebui să manifești această suferință și mai ales cam cât ar trebui să dureze până „treci peste”. Cât e rezonabil să suferi, înainte să ți se repare inima.
Când sufletul ți-e tăiat în bucăți cu coasa morții iar tu ești obligat să te miști printre cei vii, când un dor care nu seamănă cu nici un alt dor te sufocă încet, ultimul lucru de care ai nevoie este să ți se spună cum să simți. Sau să ți se ofere bilete la niște conferințe filosofice la care nu ai ales tu să participi, dezbateri despre sensurile ascunse ale pierderii tale. Sensuri pe care doar tu nu le poți vedea, pentru că restul lumii pare să știe tot despre Dincolo, Rai, Îngeri, Voința Divină. Știu ei că e mai bine pentru sufletul pe care îl iubești, e mai bine așa, „în loc luminat, în loc de verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toata durerea, întristarea și suspinarea”. Asta în timp ce pentru tine iadul și-a deschis porțile chiar aici, pe pământ și a revărsat asupra ta fix toata durerea, întristarea și suspinarea lumii.
Doliul este un proces de devenire. Ne dezbracă de vechiul eu, forțându-ne să ne redefinim, în absența celor plecați. E un soi de sculptor nemilos, care taie în noi și ne transformă. Doliul nu urmează o rețetă universală. Nu există un cronometru care să măsoare când se vindecă inima. Unii găsesc alinare în tăcere, alții în strigăt, unii în singurătate, iar alții în mijlocul mulțimii. Nimeni nu întelege suferința asta în totalitate, nici cei foarte apropiați, nici cei care au trăit dureri similare. Suferința noastră este la fel de individuală ca amprentele noastre.
Fiecare persoană pe care o iubim lasă în noi o parte din lumina ei. Continuăm să trăim - nu doar pentru noi, ci și pentru cei plecați. Ei trăiesc în noi, în poveștile pe care le spunem, în iubirea pe care continuăm să o dăruim. Ei trăiesc în micile lucruri care ne fac să zâmbim, în amintirile pe care le păstrăm, în dragostea pe care am împărtășit-o. A păstra aceste amintiri vii nu este o negare a realității, ci o declarație de dragoste și de recunoștință pentru timpul petrecut împreună.
Uneori puterea nu înseamnă să căutăm răspunsuri, ci să îmbrățișăm întrebările. Să acceptăm, când și cât putem, că sunt goluri care nu pot fi umplute vreodată și răni care nu se vindecă – putem doar învăța cum se trăiește așa, cu un dor tot mai mare. Să înțelegem că durerea asta, în toată cruzimea ei, este și o formă de iubire – o formă de iubire peste timp, peste spațiu, dincolo de granițele vieții și ale morții.
Este un act de curaj să poți continua să iubești, să poți continua să trăiești, purtând o astfel de durere. Dorul tău e doar al tău, durerea ta e doar a ta. Singura persoană care poate dicta cum să trăiești suferința asta ești tu! În suferința doliului fiecare pas, fie și unul mic sau ezitant, e un pas înainte. Nu lăsa presiunile externe să îți grăbească procesul sau să te facă să simți că modul tău de a suferi nu este corect! Sunt momente în care singurul lucru pe care îl poți face este să respiri. Și „doar” respiratul este, pentru cât timp ai nevoie, suficient.
