Scrisoare pentru bunica

Bunica mea,

îți scriu câteva versuri despre lume,

despre progresul nostru iminent,

nu am să-ți spun prea multe lucruri bune,

el a venit, cum ne-am dorit, din Occident.

Tu știi?

Azi lumea noastră a progresat,

lucrăm cu cele mai moderne utilaje

și anotimpurile toate, s-au schimbat,

se-ntrezăresc discret prin camuflaje.

Noi zicem c-am evoluat!

Așa o fi! Acum avem din toate,

Democrație, visuri, libertate,

Avem și straie multe...și bucate,

Dar toate astea-s...semipreparate!

Ah, să nu uit!

N-am mai văzut peronul de la gară

și nici cu trenul n-am prea mai umblat,

acum avem cam toți...mașini la scară,

căci, vezi tu...ne-am emancipat!

Trec printre pomi,

bunico...mă străpunge dorul tare,

suntem așa moderni că ne-am pierdut,

se rupe sufletul în piept...și doare,

de-atâta modernism ce-am cunoscut!

De fapt...

eu vreau să te întreb cum trăiai tu,

în timpurile alea așa precare?!

Că nouă nu ne mai ajunge acu' nici timpu'

și-avem de toate, dar nu avem răbdare!

Ciudat...

mașinile fac munca pentru noi,

aceea pentru care osteneai odinioară,

dar suntem obosiți, ca din război,

și nici nu mai simțim cum timpul zboară!

Avem din toate...

Și pare că-i mai bine,

dar ne ascundem fețele ca monștrii,

azi nu mai e în calendar, e numai mâine,

și ne ferim de toți, chiar și de-ai noștri!

Așa-i bunico...

lumea s-a schimbat!

Asta-i menirea ei, să progreseze!

Acum are din tot ce a visat,

păcat că n-a știut ce să viseze!

Și doare...

Știi ce-i mai dureros?

Îți spun: Se frâng stejarii-nalți câte un pic,

și ne-am emacipat fără folos,

avem de toate...dar nu avem nimic!

Nimic!

Mă înțelegi ce spun?

Nimic din tot seninul de-altădată,

oricât aș încerca să o transpun,

e prinsă-n întuneric...viața toată!

Suntem bolnavi!

De răutate, nepăsare și mândrie.

Invidia?! Asta ne definește!

Suntem avuți cu-o viață-așa pustie,

căci cugetul la tot mai mult râvnește!

Dar ne-am emancipat!

Acum la modă-i stresul!

I-un fapt bizar ce erodează-n suflet,

Vezi ce-a adus progresul?!

Se-năbușe în noi...sinistru urlet!

Măicuță dragă...

ar fi un leac pentru poporul ăsta trist,

care nu-și simte nici măcar tristețea,

iar pentru toate astea, eu insist:

cerului să-i privească frumusețea!

O splendoare!!!

E dansul astrelor pe cerul lin,

stă Soarele ne-nduplecat în rând cu ele,

s-asculte glasul Lunii cristalin,

a lui domniță, între miile de stele!

Sunt aici!

Mă găsești printre stele!

Din când în când mă mai ascund de lume.

E liniște...sunt numai eu și ele,

vorbim de ale noastre...nimic anume!

Auzi?

E răcnetul ce strigă după ajutor,

că-n lumea asta plină cu de toate,

au ramas trupurile fară suflete...și mor,

că-s numai forme goale...da-s emancipate!

Aș vrea să cred...

că ne va fi mai bine,

și vom avea răbdare, mai mult timp...

dar azi, cu siguranță nu, poate că mâine,

sau poate...în următorul anotimp!

Bunico...mi se face frig!

De ce pământu'-ngheață dacă-i soare?

Ce-or căuta toți oamenii în asfințit?!

Se rup mănunchiuri mari de spice-n zare,

Răpuse la pământ...au obosit!

Cristina Teodora Panduru, vol. "Paradisul nu-i pentru muritori", editura ePublishers, București, 2021

Despre pericolul pe care îl reprezinta virtualul

Astăzi o prietenă din lista mea de Fb a scris despre depresie. Depresie care a dus la sinucidere, persoana în cauza aruncându-se de la etaj. 

În privat, cineva care a ținut să rămână anonim mi-a trimis un mesaj în care îmi spunea că și ea/el suferă de depresie, cauza fiind social media, după cum avea să descopere după câteva luni de terapie intensă. 

Și am stat să mă gândesc încă o dată la pericolul imens pe care îl reprezintă virtualul, mai ales pentru persoane care au deja un istoric de anxietate și depresie. Inclusiv eu. 

Am să las aici câteva gânduri, care au dus la reguli în ce mă privește, pe FB și IG. Regulile sunt inspirate din viața reală, pentru că viața reală este cea în care trăim și în care resimțim depresia și anxietatea, realitate de care uităm de multe ori și care ar trebui să ne seteze mereu principiile. 

1. Dă BLOCK. Dă block fără jenă persoanelor care te agresează, cu care nu rezonezi, celor pasiv agresive, celor pe care pur și simplu le antipatizezi, celor care postează conținut pe care îl consideri toxic. Nu, nu este nicio rușine că vor spune mulți “pfff, pr00stul/pr00asta aia mi-a dat bock că nu suporta <adevărul>”. Cum în viața reală nu simți să relaționezi decât cu cei asemeni ție, cum în viața reală nu ești ipocrit(ă) de ce să suporți <adevărul> altora expus agresiv? Dacă în viața reală nu i-ai chema la tine în sufragerie, de ce să îi accepți pe FB sau IG?  Dezbate “adevărul” doar dacă dorești și doar dacă de partea cealaltă există respect. Și, încă o dată, doar dacă simți. 

2. Restricționează-ți comentariile sau profilul și postează doar când poți monitoriza comentariile. Dacă în viața reală preferi discuțiile unde participi, la fel procedează și pe FB sau IG. 

3. Dacă simți că e copleșitor ce se întâmplă pe FB sau IG, ia o pauză. În virtual nimeni nu o să se topească de dorul tău, crede-mă, iar ăia care se topesc, vor găsi o cale să te întrebe “ce mai faci?”.  Oamenii care te iubesc și care țin la tine sunt în viața reală. Nu uita asta. 

4. Nu îți crea conturi false, ca să vezi ce a mai zis X și Y pe care îi detești. Nu faci decât să îți hrănești anxietatea. Cum în viața reală nu stai la pândă în fața geamului lui X sau Y ca să-l urmărești pe străzi, nu o face nici în social media. Nu contează ce zice X sau Y. 

5. CERE AJUTOR! Dacă simți că soarele răsare degeaba, dacă simți că nu te mai poți dezlipi de contentul cuiva care îți face rău, dacă simți că dezvolți obsesii, dacă ai atacuri de panică doar când dai click pe iconițele de FB sau IG, CERE AJUTOR! Sună un prieten, povestește-i ce simți, caută un terapeut, mergi să te plimbi, povestește-le membrilor familiei despre stările tale. Aruncă telefonul, dă-l dreaq, concentrează-te pe ce ai de făcut, spală vase, joacă-te cu copilul, răsfoiește paginile unei cărți. Focusează-te pe viața reală, acolo unde e viața. 

Mi-au trebuit ani de zile în care să mă accept și pe mine și greșelile mele dar mai ales ani de zile în care să învăț să spun “NU” oamenilor și situațiilor care îmi fac rău. 

Nu uita, doar tu contezi la sfârșitul zilei, nu ce postează X sau Y în social media. 

Și nu uita: problemele și durerile se rezolvă. Trebuie doar să ceri/ cauți ajutor.

Semnat: un om care a făcut 10 ani de terapie ca să fie OM.

(preluare de pe Fb) 

De reținut!

"La 80 de ani, cum nu mă pregătesc de grădiniţă, am tras şi aceste concluzii despre lumea-n care trăim.

Pământul, socot, este ori un loc de ispăşire ori o colonie penitenciară a altei lumi, iar noi, orişicum, cobaii. Cu aceste vederi, am zis că, dacă tot mi s-a dat viaţă, atunci s-o trăiesc.

Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrînsă. Oricum, altă viaţă nu mi-aş dori. Scriu fiindcă am vrut să comunic în felul ăsta cu semenii mei.

Am trăit pînă la 15 ani în regim monarhic, pe urmă în comunism şi, din 1990, în regimul succesor acestuia, în care s-au ilustrat o mulţime de nepoţei ai Kominternului. Bine, un bine pentru toată lumea, n-a fost niciodată-n România şi nicăieri pe Pămînt. Nu mi-a fost drag internaţionalismul comunist, nu mi-e drag nici internaţionalismul capitalist. Mă doare să văd că patriotismul este asimilat sifilisului şi blenoragiei. Mă-ntristează să văd că, în comparaţie cu politica,  bordelul este o mănăstire. Că învăţămîntul este o parodie, că-n spitale trebuie să-ţi aduci şi tifon de-acasă. 

La acest ultim capitol am bătut de departe comunismul.

Cultura a ajuns o aventură individuală, iar limba română din mass-media, o păsărească de rîs şi de plîns.

Ce fac eu ? Mă uit cum fuge timpul. Viaţa m-a-nvăţat să rîd cu măsură şi să-mi economisesc lacrimile.

Dacă într-un viitor neprecizat cineva m-ar mai citi şi m-ar comenta, aş dori să se refere doar la ceea ce-am scris.

N-am nimic de ascuns autobiografic, dar îmi consider viaţa cît se poate de banală, deşi n-am trăit-o-n dorul lelii.

La 80 de ani, le urez tuturor (şi mai ales celor tineri) să-şi întărească vîrtos cocoaşa, să-şi poarte cu demnitate crucea şi să se bucure de fiecare clipă ca şi cînd ar fi ultima." 

Ileana Vulpescu (1932-2021)

Fostă declaraţie de dragoste

Îmi erai, Doamne, atât de frumos. 

Atât de drag, atât de important. 

Atât de total.

Atât de parţial.

De imparţial. 

De atemporal şi aspaţial.

Îmi erai atât de de-ajuns.

Chiar în plus.

Abundai, te revărsai.

Îmi erai atât de sus.

Îmi erai atât de al meu.

Îmi erai un zeu.

Îmi erai eu. 

Dar acum

Mă întreb cum

Cum îmi ești atât de indiferent

Cum devii din atât de prezent

Așa de absent?

Cum devii din atât de mare, așa de mic

Până-mi devii nimic?

de Marilena Dumitrescu 

BINE DE ȘTIUT

·

(1) Stomacul se teme atunci când nu mănânci micul dejun

.(2) Rinichii se tem când nu bei 10 pahare de apă în 24 de ore.

(3) Vezica biliară se sperie când nu dormi până la ora 23 și nu te trezești la răsărit

(4) Intestinul subțire se sperie când mănânci alimente reci, expirate.

(5) Intestinul gros se sperie când mănânci mai multă mâncare prăjită și picantă.

(6) Plămânii se sperie când inhalezi fum, murdărie și mediul poluat de la țigări 

(7) Ficatul se sperie când mănânci mâncare prăjită grea și fast food.

 (8) Inima se teme când mănânci cu mai multă sare și colesterol.

(9) Pancreasul se teme când mănânci mai mult zahăr din cauza gustului 

.(10) Ochii se sperie când lucrezi în lumina ecranului mobil și computerul pe întuneric și la televizor  .

(11) Creierul se sperie când începi să ai gânduri negative.

Ai grija de diferitele parti ale corpului tau si nu le speria.

Chat

Când ea ridică ochii din telefon, fiu-său tocmai dăduse bac-ul. Nu doar că-l dăduse, dar îl şi luase. Aflase de pe Facebook. Ea se bucură un pic. Nu e uşor să iei bac-ul în zilele noastre. Ia uite, Dorule, îi spuse ea soţului, Bogdănel a luat bac-ul. Ştiu, am văzut şi eu, spuse bărbatu-său fără să ridice ochii din telefon. Şi mie de ce nu mi-ai spus? întrebă femeia. Să-ţi spun ce? De Bogdan, c-a luat examenul. Păi dacă nu m-ai întrebat?! mai zise el şi se cufundă în chat-ul său. Ea se întristă un pic, apoi se bucură de întristarea ei. Mai am totuşi sentimente omeneşti, îşi zise ea. Ce sensibilă sunt! Nu ca... Ridică ochii spre bărbatul său. Nu îl recunoscu. Vai, dar ăsta nu-i bărbatul meu, îşi zise ea. Eu m-am măritat cu un tânăr brunet cu ochii verzi. Ăsta-i un moş cărunt cu ochii în telefon. Tu cine eşti? îl întrebă ea. Cum, dragă, cine sunt? Sunt Doru. Adineauri mi-ai zis pe nume. Da, el e. Îl recunoscu după voce. Bine, dar când ai albit aşa? întrebă ea. Am albit? Pe bune? Nici nu mi-am dat seama. Deschise camera telefonului pe funcţia Autoportret şi se privi atent. Chiar că am albit, mai zise el. Cred că îmbătrâneşti, spuse ea, oftând. Doamne, dacă îmbătrânesc şi eu? se întrebă ea, apoi alungă acest gând supărător cu un like. Te-am văzut de dimineaţă într-un selfie, arătai mult mai tânăr, zise ea. Chiar eram mai tânăr, am găsit poza pe Facebook, la amintiri, răspunse Doru. E de acum 4 ani. Oftară amândoi deodată, apoi îşi puseră telefoanele la încărcat. Avea fiecare încărcătorul său.

(Marilena Dumitrescu)

Nu esti roman adevarat dacă...

Nu esti roman adevarat daca - la orice discutie cu cineva - nu folosesti:

Hai sa fim seriosi

Atât s-a putut

Ti-am zis eu?

Se poate si mai rau

Sa nu incep sa vorbesc eu...ca daca vorbesc...

Parerea mea este...

Stii ce zic?

Lasa ca stim noi mai bine

Sunt interese mari la mijloc

N-ai cu cine, știi cum zic?

Hai ma...nu are cum.

Nu-mi spune tu mie.

Gresit. Hai ca iti spun eu.

Vai…mor

Merge și așa!

Nu ne mai facem bine…

Ai inteles?

N-ai cu cine..

Mi-a spus mie cineva

Nu zic ca as avea ceva impotriva

Cu tot dragul iti zic

E greu, dat nu imposibil

Despre ce vorbim?

Au furat și ceilalți, dar nu ca ăștia.

Mai deschideti ochii

Noaptea minții.

Rasu, plansu

Sincer?

Cine v-a lucrat aicea?

Asta e Romanica

Au furat dar au si facut

Nu se vrea...

Degeaba votezi că nu se schimbă nimic...

Timpul le rezolvă pe toate

Urmăresc cu atenție și îngrijorare.

Autoritatile au fost luate prin surprindere

Urgia iernii

Tragedie fara margini

A pierdut lupta cu boala

Politia a intocmit un cerc de suspecti

Iadul alb s-a dezlantuit

Așa suntem noi...nu ai ce să-i faci

Mai sunt? 

Despre mare

*sunt o femeie privind marea cu ochi obosiți.

*marea mă privește cu sute de mii de ochi albaștri sau verzi sau galbeni sau roșii sau albi sau morți.

*în dimineața asta, de la fereastră, ziua părea albă și simplă ca o margaretă.

* după-amiază în mare s-au înecat cinci nori. i-am numărat. s-a înecat și un copil. a urmat un prelung și melancolic apus violet.

*în horoscopul mării sunt un pescăruș. știu că nu îți plac pescărușii. nici mie, deseori.

*azi am adunat din nisip case de melci. goale.  cu bucuria unui copil.  se spune că le bântuie, uneori, în nopțile cu lună plină, fantomele melcilor, ale copiilor înecați și valurile.

*ești un bărbat privind marea.

*măcar privim aceeași mare. 

*poveștile de dragoste de la mare sunt albastre și nedefinite.

*am pierdut cuvintele în nisip noaptea trecută, nu am știut să îți spun te iubesc.

*poate și tu le-ai pierdut. nu ai știu niciodată să.

*poate e mai bine să tac, să taci în fața unei mări.

*ieri pe plajă m-am întâlnit cu o pisică albă cu un ochi galben și un ochi albastru, a apărut așa, de nu știu unde,  din senin sau din spuma valurilor sau din nisip sau din capul meu. avea o frumusețe de margaretă.

*am stat de vorbă. am vorbit  nimicuri. nimicurile au, totuși, farmecul lor.

*mi-ai spus și ceva important. pisica-margaretă era un spirit al locului, li se arată disperaților, neliniștiților, anxioșilor, poeților. o văzuseși și tu de câteva ori. 

*azi, la un moment dat, pe plajă, se plimbau niște oameni minunați și fericiți. am vrut să  plec, nu eram nici minunată, nici fericită, nici nu voiam să fiu, dar am mai stat un timp, treceau pe lângă mine fără să mă vadă,  le-am admirat minunăția și fericirea strălucitoare și nepăsătoare și i-am compătimit puțin.  ochii lichizi ai mării erau triști. ce sinucidere poate fi fericirea!,  parcă așa zicea Kafka, nu?

* tot azi,  o fetiță și un bunic ridicau un castel de nisip.  ea i-a spus că îl iubește ca pe o margaretă, cum spun copiii cele mai sincere și neobișnuite lucruri de pe lume, apoi a început să cânte podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat, vom face altul… după ce castelul a fost gata, l-a dărâmat. ca să nu îl ia apa? nu au mai făcut altul mai trainic și mai frumos, cum continua cântecelul pentru copii, au plecat ținându-se de mână, se făcuse ora la care bunicul-margaretă trebuia să ia medicamentele.

* noaptea trecută, cerul era năpădit de stele-de-mare, luna se prăbușise în mare, razele ei se ondulau odată cu valurile sau se încâlceau în alge.

POVESTEA LITEREI „P"

– Cum te numești, domnule?

– Petre

– Și ce lucrezi?

– Prepar pește prăjit pentru pescari.

– Bine, și ce anume faci?

– Pun peștele pe plăci, pisez piper, presar piper peste pești, potrivesc plăcile pe plită; pentru peștele prăjit pregătesc piure; pun peștele pe platouri; pentru placul pescarilor pun pahare pentru palincă.

– Dar de ce vorbești numai cu „P”?

– Poftim?

– De ce vorbești numai cu „P”?

– Pot pronunța pe P perfect perceptibil.

– Ei, asta e acum! Pun rămășag că la întrebările mele vei greși.

– Primesc provocarea.

– Pe cât?

– Pun pariu pe patru poli!

– S-a făcut!

– Spune-mi, ce-ți place să mănânci?

– Pastramă, papricaș, pârjoale, pui pane, porumbei, piftie piperată, pește, plachie, prefer păstrăvi, potârnichi, papanaș, papară.

– Și ce îți place să bei?

– Palincă, pinot, pelin, porto.

– Și la desert?

– Plăcinte, prăjituri, pișcoturi, pepene, prune, pere, portocale, piersici, papanași.

– Dar înghețată obișnuiești?

– Puțin; profiterol, parfait.

– Spune-mi, cum îți petreci timpul liber?

– Primăvara prefer plimbări prin parcuri, pe poteci, prin pădure, prin poienițe.

– Dar vara?

– Plajă, pescuiesc.

– Și iarna?

– Prefer patinajul.

– Te pomenești că poți să-mi spui și o poezie numai cu litera „P”?

– Pot.

– Asta nu o mai cred. Spune-o!

-Poezia poetului Petru Popescu :

„Prin păduri, peste poiene,

Prin pustiuri, peste pietre

Păsări, pâlcuri pribegesc

Părăsindu-și puii proprii

Pe pământul părintesc

Prima pasăre, pilotul,

Plescăind puternic pliscul,

Plutea privind pământul

Pajiștea, pădurea, piscul.”

– Off... Văd că am pierdut...Pa! 

– Pardon, pentru pariul pierdut plătești patru poli!

– OK.. Plătesc.

– Pune paralele pe portofel. 

Despre populația actuală

România se duce la vale pe un tobogan demografic abrupt.

Potrivit estimărilor făcute în urma Recensământului care tocmai s-a încheiat, mai avem o populație rezidentă de aproximativ 18,2 milioane de locuitori.

În 1989, în țara noastră erau 23,16 milioane de oameni.

Asta înseamnă că în 32 de ani, am pierdut, pe timp de pace, un număr uriaș de români: 4,96 de milioane.

Prin comparație, Siria a pierdut în 11 ani de război numai 3 milioane de locuitori.

Datele, deocamdată, cum spuneam, sunt estimative, însă oricât de optimist ar fi scenariul, nu trebuie să uităm de fenomenul scăderii dramatice a natalității.

Anul trecut, numărul de nou-născuți a fost cel mai mic, din întreaga istorie a țării noastre. 

S-au născut sub 180.000 de copii.

Vladimir Alexandrescu, purtătorul de cuvânt al Institutului Național de Statistică spune că o cifră atât de mică nici măcar înainte de 1900, când România era redusă la două provincii, Țara Românească și Moldova, nu a fost înregistrată.

"