Îmi erai, Doamne, atât de frumos.
Atât de drag, atât de important.
Atât de total.
Atât de parţial.
De imparţial.
De atemporal şi aspaţial.
Îmi erai atât de de-ajuns.
Chiar în plus.
Abundai, te revărsai.
Îmi erai atât de sus.
Îmi erai atât de al meu.
Îmi erai un zeu.
Îmi erai eu.
Dar acum
Mă întreb cum
Cum îmi ești atât de indiferent
Cum devii din atât de prezent
Așa de absent?
Cum devii din atât de mare, așa de mic
Până-mi devii nimic?
de Marilena Dumitrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu