Bunica mea,
îți scriu câteva versuri despre lume,
despre progresul nostru iminent,
nu am să-ți spun prea multe lucruri bune,
el a venit, cum ne-am dorit, din Occident.
Tu știi?
Azi lumea noastră a progresat,
lucrăm cu cele mai moderne utilaje
și anotimpurile toate, s-au schimbat,
se-ntrezăresc discret prin camuflaje.
Noi zicem c-am evoluat!
Așa o fi! Acum avem din toate,
Democrație, visuri, libertate,
Avem și straie multe...și bucate,
Dar toate astea-s...semipreparate!
Ah, să nu uit!
N-am mai văzut peronul de la gară
și nici cu trenul n-am prea mai umblat,
acum avem cam toți...mașini la scară,
căci, vezi tu...ne-am emancipat!
Trec printre pomi,
bunico...mă străpunge dorul tare,
suntem așa moderni că ne-am pierdut,
se rupe sufletul în piept...și doare,
de-atâta modernism ce-am cunoscut!
De fapt...
eu vreau să te întreb cum trăiai tu,
în timpurile alea așa precare?!
Că nouă nu ne mai ajunge acu' nici timpu'
și-avem de toate, dar nu avem răbdare!
Ciudat...
mașinile fac munca pentru noi,
aceea pentru care osteneai odinioară,
dar suntem obosiți, ca din război,
și nici nu mai simțim cum timpul zboară!
Avem din toate...
Și pare că-i mai bine,
dar ne ascundem fețele ca monștrii,
azi nu mai e în calendar, e numai mâine,
și ne ferim de toți, chiar și de-ai noștri!
Așa-i bunico...
lumea s-a schimbat!
Asta-i menirea ei, să progreseze!
Acum are din tot ce a visat,
păcat că n-a știut ce să viseze!
Și doare...
Știi ce-i mai dureros?
Îți spun: Se frâng stejarii-nalți câte un pic,
și ne-am emacipat fără folos,
avem de toate...dar nu avem nimic!
Nimic!
Mă înțelegi ce spun?
Nimic din tot seninul de-altădată,
oricât aș încerca să o transpun,
e prinsă-n întuneric...viața toată!
Suntem bolnavi!
De răutate, nepăsare și mândrie.
Invidia?! Asta ne definește!
Suntem avuți cu-o viață-așa pustie,
căci cugetul la tot mai mult râvnește!
Dar ne-am emancipat!
Acum la modă-i stresul!
I-un fapt bizar ce erodează-n suflet,
Vezi ce-a adus progresul?!
Se-năbușe în noi...sinistru urlet!
Măicuță dragă...
ar fi un leac pentru poporul ăsta trist,
care nu-și simte nici măcar tristețea,
iar pentru toate astea, eu insist:
cerului să-i privească frumusețea!
O splendoare!!!
E dansul astrelor pe cerul lin,
stă Soarele ne-nduplecat în rând cu ele,
s-asculte glasul Lunii cristalin,
a lui domniță, între miile de stele!
Sunt aici!
Mă găsești printre stele!
Din când în când mă mai ascund de lume.
E liniște...sunt numai eu și ele,
vorbim de ale noastre...nimic anume!
Auzi?
E răcnetul ce strigă după ajutor,
că-n lumea asta plină cu de toate,
au ramas trupurile fară suflete...și mor,
că-s numai forme goale...da-s emancipate!
Aș vrea să cred...
că ne va fi mai bine,
și vom avea răbdare, mai mult timp...
dar azi, cu siguranță nu, poate că mâine,
sau poate...în următorul anotimp!
Bunico...mi se face frig!
De ce pământu'-ngheață dacă-i soare?
Ce-or căuta toți oamenii în asfințit?!
Se rup mănunchiuri mari de spice-n zare,
Răpuse la pământ...au obosit!
Cristina Teodora Panduru, vol. "Paradisul nu-i pentru muritori", editura ePublishers, București, 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu