ULTIMA PARADĂ DE 23 AUGUST ÎN 1989 SAU CUM AM “ÎNGROPAT-O” PE COANA LEANA.
Mi-aduc bine aminte povestea – parcă nu ar fi trecut 26 de ani de atunci. Eram arhitect la Institutul de Proiectare Judeţean (I.P.J.) Dolj de aproape 9 ani şi la începutul lunii august mi-am luat concediu de odihnă care mi-a fost aprobat doar cu condiţia ca pe 23 august la ora 7 dimineaţa să fiu prezent la tradiţionala defilare, organizată cu ocazia împlinirii a “45 de ani de la eliberarea de sub jugul…”
Aşa că pe la 6.30 am plecat cu Olcitul de acasă şi la 7 fără un sfert eram deja cu colegii în holul IPJ-ului la poveşti.
Sefa de sindicat şi organizator era Adriana C. - arhitectă şi prietenă- care mi-a repartizat o eşarfă roşie, pe care trebuia s-o flutur când treceam prin faţa tribunei oficiale, amplasată ca de obicei în fată primăriei.
Ne-am încolonat să pornim din faţa institutului şi atunci s-a produs mica agitaţie fatală. Tovarăşul director tehnic, Nicolae S. a numărat portretele cu Tovarăşa si Tovarăşul şi lipsea unul. S-a dovedit a fi un portret al Tovarşei, lăsat la poartă “că toată lumea avea deja materiale şi era în plus ”– a explicat Adriana.
“Nu se poate aşa ceva” a tunat tovarăşul director, care a pus ochii direct pe mine. “ Ciomu, lasă batista şi ia tu portretul ! “ In minutul următor coloana s-a pus în mişcare, iar eu o aveam în braţe pe Tovarăşa, academician, doctor, inginer … Glumele colegilor, şoptite din mers, curgeau valuri : “N-o ciupi, că ţipă “ …” Nu te uita sub fustă”… N-o balansa că ameţeşte …..Cred că aveam o faţă gravă şi din ce în ce mai sumbră in timp ce coloana trecea vioi pe la Piaţa Veche, pe lângă Liceul Fraţii Buzeşti, apoi pe Calea Unirii, dar la fosta uzina “7 Noiembrie “ s-a oprit. Am judecat repede şi am acţionat . Mă aflam foarte aproape de casa unde locuia familia arhitectului Viorel Voia, şeful meu de colectiv, pe Calea Unirii vis-à-vis de Gradina Cinematografului Patria, o vilă duplex P+1, situată la capătul unei alei interioare, foarte retrasă de la stradă. Am intrat fără probleme in curte şi m-am dus glonţ spre poata vilei din dreapta. Deşi tineam portretul înclinat în jos, foarte aproape de pământ am fost observat de vecinul din casa din stânga , care meşterea ceva la o maşină Dacia 1310 – probabil se pregătea de plecare la iarbă verde. “Salut domnul arhitect “ l-am recunoscut pe Ţugui –directorul de la T.C.I.N.D. -“ Vă salut domnu’ director ! Il caut şi eu pe domnul arhitect Voia ..” -“ Nu e acasă – a plecat la Oraviţa la părinţi pe la 6 dimineaţa “. Eu ştiam asta, dar am făcut pe prostul . “ O, a plecat deja, vroiam să-l iau la defilare. Nu-i nimic , las şi eu aici portretul ăsta că era pentru dânsul” şi repede am plantat portretul peste gardul viu, în curtea şefului meu, plecat la părinţi la Oraviţa, cu învoire specială de la conducerea IPJ pentru că muncise pe rupte o săptămână să deseneze “filmul coloanei judeţului Dolj “ pentru marea paradă de la Bucureşti unde veneau reprezentanţi din toată ţara .
“ Vă salut domnu’ Tugui, am plecat !” - “Să trăieşti domnu’ arhitect … Voia vine abia duminică “ Am uitat să vă spun că 23 august în 1989 a picat într-o miercuri şi cum 24 era liber, unii au făcut punte cu 2 zile libere sau invoiri pănă luni pe 28 . Pe vremea aceea nu exista decât o sâmbătă liberă pe lună care se lua în cea de-a treia săptămână , deci a fost o mică vacanţă în acel an pentru unii.
Când am reapărut în coloană, cu mâinile în buzunare, fluierând, supriza pentru colegii mei glumeţi a fost maximă. “Ce făcuşi, bă cu coana Leana ?” …- “ Am ingropat-o …! “ …am răspuns mândru şi enigmatic deşi simţeam că gluma e un pic cam “tare” . Coloana s-a pus în mişcare şi după parcurgerea traseului oficial a ajuns şi pe strada A.I. Cuza. In timp ce treceam prin faţă pe la Universitate, am observat că tovarăşul director Nicolae S. privea nedumerit şi uşor încruntat spre mine întrebându-se probabil ce s-o fi întâmplat cu portretul Tovarăsei pe care cu atâta amabilitate mi-l repartizase în grijă pentru plimbarea prin faţa tribunei oficiale, iar acum eu eram cu “măinile curate” . Dar nu a zis nici pâs . Cred că a crezut ca l-am dat altcuiva să-l ţină ori şi s-a abţinut să mai întrebe, iar ca să nu facă valuri a lăsat-o moartă. Oricum eram notat la poartă cu el aşa că după defilare trebuia sa-l predau acolo .
Am ajuns cu coloana şi în apropierea tribunei oficiale. Ni se ordona de pe margine să strigăm URAAAA! , dar am trecut prin faţa tribunei într-o tăcere deplină şi doar megafoanele de pe margine au făcut spectacolul sonor in locul nostru. Surpriza s-a produs cănd am ajuns în fata blocului Romarta, la 100 de metri după ce trecusem de tribuna oficială în tăcere şi cineva l-a observat la un balcon pe “nea Coco” – un personaj foarte cunoscut şi iubit în IPJ, care se ocupa cu aprovizionarea cu materiale de la Bucureşti şi brucsc toată turma de IPJ-işti, l-a aclamat cu toată puterea pe simpaticul “nea Coco” care ne facea cu măna de la balcon ca un adevărat “nea Nicu”. Am zărit cu coada ochiului cum grangurii de la tibuna oficială, rămasă în spate, au întors brusc capetele uimiţi de aceste urale ciudat de târzii. Ce or fi crezut nu mai stiu – poate că a fost un ecou ?!
După aceea am asteptat la IPJ să se termine parascovenia şi cănd s-a dat drumul la circulaţie m-am dus repede cu Oltcitul, am recuperat portretul şi l-am returnat la poartă unde am fost scăzut din lista cu materiale propagandistice. Nimeni nu m-a mai întrebat nimic niciodată şi eu am fost foarte mândru că am reuşit să scap de “ruşinea” de a purta tabloul Tovarăşei prin tot oraşul . Nu bănuiam că mai avea de trăit săraca doar patru luni şi eu am anticipat momentul într-o variantă puţin mai “blândă”.
Cam asta a fost. Sper că nu v-am plictisit ?
