Răzvan Gheorghe: Maior la acea vreme, Petrache Goiciu a fost comandantul Gherlei în perioada 1952-1959. Era notoriu pentru sadism, voi aminti doar că l-a zidit de viu – nu-i vreo metaforă, o exprimare literară, ci purul adevăr – pe locotenentul de artilerie Nicolae ”Nae” Cojocaru, într-un cotlon sufocant, unde l-a lăsat să putrezească timp de aproape 9 luni, în beznă și-n propriile fecale, fiind hrănit mizerabil printr-o mică spărtură. Deținutul va relata că unica ”dotare” a sicriului de ciment, în care fusese băgat cu lanțuri la picioare, era un piron zdravăn, întrucât Goiciu spera ca până la urmă să se spânzure cu fâșii de zeghe, mai devreme sau mai târziu, cuprins de disperare. Numai că Nae Cojocaru – unul dintre ofițerii luați prizonieri de ruși după 23 august 1944 și trecut, timp de 9 ani, prin lagărele siberiene – avea să-i strice socotelile și să reziste, dând dovadă de o tărie ieșită din comun. Cum vi-l amintiți pe Goiciu?
Nicolae Ciurică: Era o brută însetată de sânge, asta-i indiscutabil. Simțea nevoia să bată cu mâinile lui, i se vedea plăcerea pe față. Pe unde a fost trimis a presărat teroare și moarte. Astea erau specialitățile lui Goiciu. S-a făcut remarcat de cum am ajuns la Gherla, când toți noii veniți am fost încolonați în fața clădirii administrației ca să ne vorbească. Printre amenințări și înjurături, trosc!, mai lovea câte un deținut, deși omul abia-l vedea și nu-i greșise cu nimic. Ne-a zis că nu va tolera abaterile și ne-a încredințat că acolo ne vor putrezi ciolanele dacă nu vom respectăm întru totul regulamentul. Adevărul e că am stat mult la Neagra.
Printre cei mai apropiați colaboratori ai lui Goiciu se numărau locotenentul Aurel Mihalcea, care-i devenise ginere, frații Șomlea și locotenentul Constantin Istrate. Cu toții bestii între bestii, eu unul n-am văzut urme de umanitate la specimenele astea. Criminali fără scrupule. Nu de puține ori Goiciu își revărsa otrava și asupra subordonaților pe care-i înjura și-i umilea în văzul tuturor. Ăia acceptau să șteargă cu ei pe jos, doar erau lingăii lui.
În perioada lui Goiciu s-au înmulțit și diversificat spațiile destinate izolării. Te băgau la beci, în morgă sau în carcerele din Zarcă. Morga era o cameră friguroasă, lipsită de ferestre. Acolo te așteptau și câteva cadavre azvârlite de-a valma. La Gherla se murea pe capete, deseori aveau loc execuții. În beci era frigul de pe lume – săpat sub nivelul Someșului, apa se scurgea în permanență pe ziduri, deținuții fiind nevoiți să rămână ore-n șir cu picioarele în noroi, până la stingere, moment în care gardianul îți arunca două scânduri ca să te-ntinzi până a doua zi dimineață, când ți le lua. Umezeala aia intra în tine. Frigul era o constantă și în Zarcă, desigur, unde, deși am auzit de existența unor celule cu dușumea, n-am avut niciodată norocul să fiu băgat în ele, ci numai în carcere cu ciment pe jos.
De parcă toate hrubele astea n-ar fi fost suficiente, Goiciu ordonase construirea unor cuști din lemn cu înălțimea de 2 m și lățimea de numai 40-50 cm, în care deținuții erau forțați să rămână în poziție de drepți pe toată durata zilei. ”Carcerele Morții”, așa li se zicea. Mulți s-au prăpădit lăsați zile-n șir în sicriele alea. Goiciu a atins o culme a terorii în lunile de după revolta frontieriștilor. Setea de răzbunare i-a fost adâncită și de faptul că deținuții îl înjuraseră în gura mare de la ferestre, strigându-i în față adevărul, și anume că era un criminal odios.
Prostia lui Goiciu era la fel de mare ca sadismul. Avea un tic verbal – cum îi spunea cineva ceva, orice, s-apuca să zică ”Și eu, și eu!”, cu toate că nici nu-l asculta pe respectivul. Într-o zi, un deținut l-a abordat și i-a mărturisit:
– Domnu’ comandant, vedeți, eu sunt cam tembel din născare…
– Și eu, și eu!, l-a asigurat Goiciu.
Ne-a bufnit râsul pe toți, măi băiatule. Unii râdeam pe față, alții pe-nfundate, iar unii se întorseseră cu spatele și se țineau de gură. Bucuria că râdeam de el era mai mare decât frica de sancțiuni. Inevitabil, deținutul cu pricina a fost trimis la Neagra. Încă râdea când a plecat.
Autor:fostul partizan anticomunist Nicolae Ciurică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu