Despre cor

​"În cor există cel puțin patru tipuri de voce: sopran, alto, tenor, bas. Câteodată, vocile pot avea divizii, astfel găsim sopran 1, sopran 2, alto 1, alto 2 etc. Mai există și denumiri diverse, cum ar fi: bariton, contratenor, contralto, mezzo-soprană, etc., dar acestea sunt folosite în general de oamenii care sunt soliști, oameni care fac parte dintr-un grup „hot” de acapella (se aplică mai ales contratenorilor) sau oameni care încearcă să își găsească scuze pentru faptul că vocile lor nu se încadrează în celelalte categorii obișnuite, așa că îi vom ignora pe aceștia, momentan.

​Fiecare tip de voce cântă pe diferite înălțimi și au câte o personalitate diferită. V-ați putea întreba: „De ce oameni care cântă note diferite au și personalități diferite?” și într-adevăr este o înrebare misterioasă care nu a fost studiată îndeajuns de către oamenii de știință. În orice caz, revenind la subiect; realitatea este că cele patru voci pot fi distinse cu ușurință și vă voi explica imediat cum:

​SOPRANELE sunt acelea care cântă cel mai sus, pentru că au impresia că ele conduc lumea. În general au părul mai lung și bijuterii la modă. Se consideră jignite dacă nu au de cântat măcar nota FA în fiecare frază din fiecare piesă pe care o primesc. Când ating o notă înaltă, acestea o vor ține cel puțin încă jumătate din valoarea scrisă de compozitor în partitură și/sau cerută de dirijor, apoi se plâng de faptul că le „omoară” gâtul, iar compozitorul și dirijorul sunt sadici. Sopranele consideră celelalte partide din cor, ca fiind inferioare. Partida de alto pentru soprane este ca vioara a 2-a pentru vioara 1 – drăguț de omogenizat cu ele, dar nu neapărat necesare. Toate sopranele cred în secret faptul că în cazul în care partida de alto nu ar mai cânta, partitura ar suna la fel și nu înțeleg oricum de ce cineva și-ar dori să cânte acele note – este plictisitor. Pe de altă parte, tenorii pot fi foarte buni de ținut prin preajmă; pe lângă posibilitățile de flirt (se știe că sopranele nu flirtează niciodată cu bașii), sopranelor le place să cânte în duet cu tenorii pentru că tot ceea ce fac tenorii este să se chinuie să cânte într-o zonă joasă spre medie a sopranelor, în timp ce acestea sunt acolo sus în stratosferă, fălindu-se. Pentru soprane, bașii sunt mizeria pământului – aceștia cântă mult prea tare și sunt nefolositori pentru a fi folosiți la omogenizare – și oricum trebuie să ai o problemă ca să cânți în cheia FA.

​ALTISTELE sunt „sarea în bucate” – cel puțin în opinia lor. Altistele sunt persoane nesuferite care ar purta și blugi pe scenă dacă ar avea voie. Acestea se află într-o poziție unică în cor, nefiind nevoite să cânte nici prea sus și nici prea jos, conștientizând faptul că celelalte voci cred despre ele că au cele mai ușoare părți. Dar altistele cred cu totul altceva. Ele știu că atunci când sopranele se forțează să cânte o nota LA mai lungă, ele au de „țesut” un pasaj foarte complicat plin de alterații și cu dificultăți ritmice, dar nimeni nu observă acest lucru pentru că sopranele cântă prea tare (și de obicei și bașii). Altistele au un secret ascuns, o plăcere din a conspira și a găsi metode de ale face pe soprane să cânte fals. Partida de alto are o neîncredere înnăscută în tenori, deoarece tenorii au un ambitus (de multe ori) asemănător cu al lor și au impresia despre ei că sună mult mai bine. Altistelor le plac bașii și le face plăcere să cânte alături de ei în duete – bașii oricum au un sunet bubuit, astfel poate fi singurul moment în care partida de alto să se facă auzită. Fetele din partida de alto se plâng mereu de faptul că sunt prea multe și astfel ele nu pot cânta niciodată tare.

​TENORII – răsfățații corului. Cam despre asta este. În orice caz, aceștia nu sunt niciodată destui, iar dirijorii preferă să își vândă sufletul decât să lase un tenor mediocru să plece din cor, în timp ce pot renunța ușor chiar și la cele mai bune altiste. În concluzie, dintr-un oarecare motiv, tenorii (care sunt foarte puțini) sunt foarte buni – este una dintre acele realități enervante ale vieții... Deci nu este de mirare că tenorii se umflă mereu în pene – până la urmă cine să le facă pe soprane să leșine? Singurul lucru care îi poate face pe tenori să fie nesiguri și iritați, este acuzația (care vine de obicei din partea bașilor) că o persoană care poate cânta atât de sus, nu are cum să fie un bărbat adevărat. În stilul lor ușor pervers, tenorii nu recunosc niciodată acest lucru, ci dau vina pe compozitor, acuzându-l pe acesta de sadism pentru faptul că îi pune să cânte atât de sus. Tenorii au o relație de dragoste și de ură cu dirijorul, deoarece acesta de fiecare dată îi pune să cânte mai tare (fiindcă sunt mereu prea puțini). Niciun dirijor în istoria cunoscută nu a cerut mai puțini tenori în ansamblu. Tenorii se simt amenințați într-un fel, de fiecare dintre celelalte partide – de soprane pentru că pot atinge acele note incredibil de înalte; de altiste pentru că nu au nicio problemă atunci când cântă note pe care ei se chinuie din răsputeri să le atingă; pe bași deoarece (chiar dacă nu pot cânta mai sus de MI) cântă îndeajuns de tare încăt să nu se mai audă partida de tenor. Desigur, un tenor mai degrabă ar muri decât să recunoască aceste lucruri. Se știe și faptul că tenorii își mișcă sprâncenele mai mult decât orice alt membru al corului.

​BAȘII cântă mai jos decât oricine. Sunt persoane de încredere și au părul facial mai mare decât oricine altcineva. Bașii se simt mereu neapreciați, dar au o convingere profundă că ei sunt cea mai importantă partidă dintr-un cor ( o viziune susținută de muzicologi, dar în niciun caz susținută de soprane și de tenori), în ciuda faptului că ei au partea cea mai plictisitoare și pot cânta aceeași notă în două pagini. Aceștia compensează, cântând cât de tare pot ei – majoritatea bașilor sunt cântăreți la tubă în inima lor. Partida de bas este singura partidă care se poate plânge regulat de cât de jos este scrisă partitura și fac niște fețe oribile atunci când încearcă să atingă notele în grav. Bașii sunt persoane caritabile, dar caritatea lor nu se extinde la fel de mult ca cea a tenorilor, pe care îi consideră niște „câini de vânătoare”. Aceștia urăsc să se acordeze cu tenorii, mai mult decât aproape orice altceva, dar le plac altistele – exceptând cazul în care trebuie să cânte în duet cu ele, iar altistele primesc partea mai interesantă. În ceea ce privește relația lor cu sopranele, ei le văd pe acestea într-un univers paralel pe care nu îl pot înțelege deloc. Nu pot înțelege de ce cineva și-ar dori să cânte atât de sus și să sune atât de prost atunci când greșește. Când un bas face o greșeală, celelalte partide îl vor acoperi și el poate continua pe drumul său vesel știind că la un moment dat, cumva, va ajunge pe nota fundamentala a acordului."

(preluat)