„Am numărat anii mei și am constatat că am mai puțin timp să trăiesc de aici înainte decât am experimentat până acum.
Mă simt ca acel copil care a câștigat un pachet de dulciuri: primele le mănâncă cu plăcere, dar când și-a dat seama că au mai rămas puține, a început să le guste intens.
Nu mai am timp pentru reuniuni interminabile în care sunt discutate statutele, regulile, procedurile și reglementările interne, știind că nimic nu va fi atins.
Nu mai am timp să sprijin persoane absurde care, în ciuda vârstei lor cronologice, nu au crescut.
Timpul meu este prea scurt: vreau esența, sufletul meu se grăbește.
Nu mai am multe dulciuri în pachet!
Vreau să trăiesc alături de oamenii umani, foarte umani, care știu să râdă de greșelile lor și care nu sunt umflați de triumfurile lor și care își asumă responsabilitatea pentru ei înșiși. În acest fel, demnitatea umană este apărată și ne îndreptăm spre adevăr și onestitate.
Este esențial faptul că face viața utilă.
Vreau să mă înconjor cu oameni care știu cum să atingă inimile, de oameni care au învățat greutățile mari ale vieții, cu atingeri dulci ale sufletului.
Da, mă grăbesc, mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care numai maturitatea o poate da!
Nu intenționez să pierd niciunul din celelalte deserturi. Sunt sigur că vor fi rafinate, cu mult mai mult decât cele mâncate până acum.
Scopul meu este să ajung la sfârșit, multumit și în pace cu cei dragi și cu conștiința mea!
Avem două vieți iar a doua începe când îți dai seama că ai doar una”!!!!
Un poem de Mario de Andrade (poet, prozator si eseist brazilian, San Paolo 1893-1945)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu