Despre revoluția în etape și pizdificarea premiilor Eminescu!

Despre revoluția în etape și pizdificarea premiilor Eminescu!

După lovitura de stat din 30 decembrie 1947 și prăbușirea Monarhiei, românii au trăit orbirea unei prelungi „revoluții permanente”. „Revoluția științifică și culturală” pe care-o trăim din Decembrie 1989 și până în prezent se deosebește de cea marxist-leninistă doar prin faptul că partidele post-decembriste românești, în totalitatea lor, la care se adaugă minoritățile naționale și formațiunea etnică extremistă, UDMR, ne-au adus, împreună și pe rând, în hăul social, politic și cultural în care ne bălăcim azi... Fără a mă plasa, cumva, doamne-ferește, de partea PSD ori, și mai grav, de partea acestei născociri securistoide – AUR, îmi iau îngăduința să critic fără menajamente, guvernul prăpăstios de azi, cel în care liberalismul și reformarea societății românești abia se întrezăresc în atmosfera cețoasă a negocierilor ciolanului între cele trei formațiuni: USR PLUS - UDMR  și PNL. Intenționat am pus PNL pe ultimul loc, deoarece acest partid istoric a cedat foarte mult în fața unei creațiuni neomarxiste și a unei grupări etnice, care, în cârdășie cu PSD-ul lui Dragnea, a călcat totul în picioare.

O învățătură înțeleaptă spune că „Politicianul este ceea ce face și intelectualul – ceea ce citește!” La noi, la români, politicianul este exact ceea ce nu face, iar intelectualul taman ceea ce nu citește. 

 

Am analizat, recent, două mari perso-nulități, aferente triadei politice care alcătuiește Guvernul Câțu... Pe fanfaronul ministru al Sănătății, care cu greu a reușit să rostească două vorbe privind 

iadul de la Spitalul „Balș”și pe chelnerița-inginer de la Iași, care „încerca, pe limba ei, să deschidă calculatorul, apăsând cu degetul pe ecran, ca pe casele de marcat.” Vorba ceea: „ Cât ai degete și limbă, legea țării nu se schimbă!” 

Diferența dintre ea și ministrul Sănătății este că el, brav urmaș de „sticlete” cu ochi albaștri, are în spate serviciile secrete, iar chelnerița-inginer, cu masterul în gură, se bazează pe un auto-denumit „animal politic”, prieten la cataramă cu fostul ministru de tablă al mediului, „liberalizdul” Costel Alexe.

      Dogma asta, așa-zis europenistă, care e, de fapt, bolșevic-dâmbovițeană, și care vine din 1989 încoace, prin care toți politrucii, indiferent de culoarea lor politică, au acreditat ideea că au răspunsuri la toate, că au soluții la orice și că orice rău se sfârșește cu bine, ne-a otrăvit definitiv viața. Fie că a venit din partea așa-zisei stângi politice, fie din partea celor se autoproclamă ca fiind de dreapta, fără niciun argument... Exemple de bufoni, lichele, impostori și analfabeți care au invadat cancelariile acestui ciudat guvern de strânsură, oricând inflamabil, precum spitalele noastre de toate zilele și nopțile, pot fi date fără număr...

      Ca jurnalist care se ocupă, în ultimul timp, mai mult de cultură, m-aș limita să revin la actualul ministru al Culturii. Care există fără a fi! Nicio ascensiune în spirit, nicio stare de grație, nicio „armonie a sferelor”... Nimic integrator, unificator, salvator... Nicio „fericire a spiritului”, nicio „aripă cu care [să] suim spre cer”. Doar zgomotul și spectacolul măreției deșarte... Nimicologia culturii românești post-decembriste! Hei-rup! 

     Păi, într-un dialog la Strasbourg, cu Rareș Bogdan, acesta îmi spunea că onor cultura stă la baza unei societăți moderne și democratice. Și îmi dădea exemple cu ghiotura... de-mi era mai mare dragul. Păi, acum îl întreb eu: cum rămâne, bătrâne, cu măreața cultură românească pe care liberalii o „consideră ca pe o fântână arteziană a spiritului acestui popor?”  Cu Gheorghiu faceți voi cultură? Poate ai văzut și tu cum s-au „pizdificat” pe timpul vostru Premiile Eminescu, iar marile jurii stau cu pizda în gură (Să mă iertați!), fără ca mărețul vostru culturnic să schițeze măcar o poziție publică? De înalt demnitar cultural al statului... Iar fetele acelea cu mitra-n buzunarul de la geantă, premiantele Eminescu, reformând, până la exasperare, cuvântul de mai sus și având tupeul să spună: „Avem multă treabă, fetelor, trebuie să revoluționăm nu doar poezia, ci un întreg limbaj”.  Mai mult, un „genial” critic literar, aflat și el în călduri, lasă posterității următoarea definiție a organului genital feminin: „Sincer, dacă există un organ liric prin excelență, acel organ este pizdă.  Fluidă, flexibilă, doldora de terminații nervoase și intensități surpriză.” 

  Personal, fiind primitiv și nefiind educat la această scoală literară a neorealismului magic, științific și estetic, situat de la buric în jos (de unde „se vede Târgu-Frumos”, cum ar spune plutonierul de jandarmi, Eugen Barbu), închei cu un citat rostit la Sorbona de un mare cărturar și filosof din perioada interbelică, fost ministru al Educației, îngenuncheat, ulterior, de comuniști, anume Ion Petrovici:

 „Am cerut permisiunea să răspund, mulțumind pentru onoarea făcută mie de a fi chemat să oficiez la Marea Catedră a Sorbonii și am adăugat că, în această cinstire, am văzut un omagiu care se aducea țării mele, sora Franței, România, și am rugat să mi se îngăduie a parodia celebrul vers al lui Rostand din Cyrano de Bergerac.

     Era vorba de versul prin care poetul definea sărutul astfel:

„Un point rose qu'on met sur l'i du verbe aimer”*,

Și, sub inspirația acestei imagini, am cerut voie să spun și eu că, prin chemarea mea,

   „Vous aves mis un point rose sur l'i du mot Roumanie!*”

Desigur, acesta a fost și rămâne un „dușman al poporului!”*

   

.........................................................................................................................................

*„Un punct roz pe care l-am pus pe i-ul verbului a iubi”

*„Ați pus un punct roz pe i-ul cuvântului România!”

*(Ion Petrovici – „De-a lungul unei vieți - Amintiri”, Editura Pentru Literatură, București, 1966)

De Mitif