În memoria filozofului Petre Țuțea

Singura nădejde este că, om cum sunt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…

Murea, acum 29 de ani, Petre Țuțea, marele gânditor român creștin, de o erudiție strivitoare și un extraordinar talent oratoric. Eu sunt de profesie român!

Dar, decât să vă spuna ei, mai bine să vă spun eu cine sunt: sunt român, naţionalist, creştin, ortodox şi militarist.” (Petre Ţuţea – Cugetări memorabile)

Într-un interviu din ”Memoria” nr. 3 (1991) au apărut declaraţiile sale despre acest aspect: „Nu-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest. N-am nimic comun cu mine în trecut. Ştiţi când începe viaţa mea? Acum, când vorbesc cu dumneavoastră… Trăiesc ca să scap de amintirile greţoase care punctează existenţa mea… Ca să scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustător pe anumite laturi… şi neomenesc - mă situez în principiul actualităţii.”  

Începând cu 1935, Petre Ţuţea fusese atras de Mişcarea Legionară. În vara lui 1935, îl întâlneşte pe Corneliu Zelea Codreanu în tabăra de la Carmen Sylva. 

După instaurarea guvernării legionare la 6 septembrie 1940 Petre Ţuţea a devenit membru cu drepturi depline: „adevărul este că, oficial, am devenit membru al organizaţiei legionare imediat după 6 septembrie 1940”, spunea Ţuţea în 25 mai 1957. 

În scurt timp, a fost numit, în mod excepţional, şef de cuib:

„Am participat la şedinţele de cuib, pe care le-am condus conform instrucţiunilor din Cărticica şefului de cuib. „În calitatea mea de şef de cuib, am făcut un plan de activitate a cuibului în care prevedeam activitatea educativă a membrilor legionari din cuibul meu şi care consta în lectura în cadrul cuibului a Bibliei şi a întregii literaturi legionare, marşuri.”

Colaborează la diverse publicații naționaliste, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu și mulți alți intelectuali care făceau parte din generația anilor 1930, unde publică numeroase articole, studii de economie și politică. 

După invazia comunistă din România, Petre Țuțea este arestat și condamnat de noul regim mai întâi la 5 ani de închisoare, apoi la 18 ani de muncă silnică, din care a executat 8 ani, în diferite penitenciare. Este eliberat în 1964, cu sănătatea zdruncinată din cauza repetatelor torturi la care fusese supus.

Nici după eliberare, șicanele Securității nu au încetat, numeroasele descinderi în locuința sa modestă ducând la confiscarea a multe materiale la care Petre Țuțea lucra.

Despre anii de detenţie, Ţuţea spunea: „Nu pot să vă povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi“. Nu vreau să umilesc, jelindu-mă, poporul român.“ 

Întrebat în continuare despre viitorul poporului român, Petre Ţuţea răspunde: „Cred în viitorul lui, de aia a şi suferit. Uite, acum dacă mă puneţi la zid pentru poporul român, aş striga: «Excelsior»“. Şi totuşi: „Am dorit dintotdeauna sa fac o teză de doctorat cu tema „Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.”

„Eram un prost – avea să declare Ţuţea la bătrâneţe – la vârsta la care Eminescu scria «Luceafărul», eu jucam ţurca marxistă”. Petre Ţuţea a fost un tânăr de stânga. Preluase o butadă a unui filozof francez: “Cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela este imbecil!”. 

A făcut 13 ani de închisoare pentru trecerea lui la legionarism şi în final, Ţuţea a murit ca liberal. 

„Dacă prin absurd mi s-ar fi dat mie puterea [la 20 mai 1990 – n. n.], prima hotărâre pe care aş fi luat-o ar fi fost privatizarea, însemnând reconstrucţia celor două comune: comuna rurală, agrară, întemeiată pe gospodarul dibaci şi priceput, şi comuna urbană, industrială, guvernată de întreprinderi, de aceşti giganţi ai lumii moderne. Asta era privatizarea şi în imaginea României Mari” 

Din cauza interdicţiei de a publica, ca şi persecuţiilor de după 1989, nu a apucat să-şi vadă numele pe coperta unei cărţi în timpul vieţii. Ulterior însă, scrierile şi interviurile sale au început să fie difuzate prin toate mediile.

După şapte ani de la moartea sa, statul român a realizat o primă măsură reparatorie faţă de memoria marelui gânditor: prin Decizia nr. 4/19 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare împotriva sentinţei nr. 179 din 29 septembrie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, Colegiul de Fond şi a deciziei penale nr. 540 din 21 noiembrie 1959 a tribunalului suprem – Colegiul Militar, prin care Ţuţea era condamnat la 18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică.

Singurele sale repere de neclintit au fost Dumnezeu şi poporul român. Demersul său intelectual a fost întru totul integrat Ortodoxiei. În ultimii ani ai vieţii, marele gânditor a scris o antropologie creştină în şase capitole. Pretutindeni a ţinut să sublinieze că „fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri“.

Împăcat cu Dumnezeu, cu poporul său şi cu sine, Petre Ţuţea va trece la cele veşnice declarând că dacă ar da timpul înapoi nu ar schimba nimic, că ar vrea ca viaţa lui „să fie exact aşa cum a fost“.

„Mulţi râdeau de el când afirmase în închisoare că poporul român este „marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”. Deşi, uneori, după ani şi ani, mai mult sau mai puţin bolnav fiind, se căina cumplit c-a suferit treisprezece ani de temniţă pentru ”un popor de idioţi”. La ananghie, câte nu-i scapă omului! 

Şi nea Petrică Ţuţea nu se excludea din categoria de om. 

Dar cum îşi revenea, îşi aducea aminte că fără un Ştefan cel Mare sau un Vlad Ţepeş, România, în istoria ei, n-ar fi fost decât ”o pajişte cu miei cuminţi”. (Marcel Petrişor)

În „Ultima scrisoare către prieteni”, Petre Ţuţea mărturisea: „Am fost totdeauna neliniştit, în lumea fenomenală în care am trăit, de întrebarea: De ce există această lume?[…]Mă opresc din avalanşa de gânduri la formula: a şti, la scară umană, poate fi folositor, dar în nici un caz mântuitor. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”. „Singura nădejde este că, om cum sunt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…”

Petre Ţuţea s-a stins din viaţă lucid, în ziua de 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului “Christiana” din Bucureşti pe când era intervievat de un grup de reporteri. 

Întrebat: “Ce înseamnă un om de dreapta?”, câteva clipe înainte de trecerea sa dincolo, Petre Ţuţea a răspuns simplu: 

“Român absolut, asta înseamnă!” 

Cele din urmă cuvinte ale sale au fost însă:  „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!” 

____

"Eu sunt român de meserie! Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. N-avem un Goethe, dar avem un Eminescu”

Petre Țuțea

• Petre Țuțea.

3 decembrie 1991 - 6 octombrie 1902