Am găsit acest articol pe Fb și am vrut să îl postez pe blog pentru a nu se pierde.
"Puțini sunt cei care au adus valoare Craiovei, într-un domeniu sau altul, numele lor rămânând o marcă a cetății. Adesea fără să fie născuţi aici. S-au dăruit locului cu o fidelitate drapată în modestie. Este reconfortant când recunoștința nu se amână pentru posteritate și, în cazul de față, dragostea pentru Emil Boroghină se citește în pagini și în ochi.
„Nu știu alții cum sunt dar eu, când mă gândesc la locul nașterii” domnului Boroghină, îmi vine în minte alt nume celebru, fotbalistul Ion Oblemenco, originar tot din Corabia, la rândul său un om iubit care s-a dăruit Craiovei. Mai mult, gloria echipei de fotbal Universitatea a devenit legendă aidoma gloriei echipei teatrului craiovean, o adevărată echipă națională prin cooptarea altor mari actori din țară. Greu de găsit noi cuvinte de admirație și respect pentru constructorul și omul Boroghină.
Așa l-am cunoscut, în etape grizonante, din anii ‘80. Drept care cu inocență am tresărit când l-am zărit în filmul lui Geo Saizescu (1967) „Balul de sâmbătă seara” – fascinante îmi apar chipurile în glisarea pe axa timpului. Actorul văzut ca omul, o deprindere păguboasă de care nu mă dezbar, și rolul Chirică, din „Omul cu mârțoaga” (regia Nicolae Scarlat), mi-a rămas impregnat.
Un rol menit să îndulcească dorul de actorie, chiar dacă au fost puține reprezentații ale acestui spectacol. Și poate nu-i întâmplător că și-a ales „Jocul de-a vacanța” pentru examenul de regie. Bunul simț,
modestia, zâmbetul cald și replica spirituală.
Era în 1985, deschideam ochii spre construcția teatrală, când Patrel Berceanu, călăuza unora ce intram, deopotrivă şi în viața reală, ne-a adus în sală pentru acest spectacol. Cu flori pentru final. Le-am oferit lui Valer Dellakeza, pentru că eram mândru să avem în comun același personaj din „A treia țeapă”, dar privisem cu încântare și jocul celorlalți, de la Valeriu Dogaru (un Ștefan Valeriu ale cărui gesturi esențiale îmi sunt si azi în memorie) la Vladimir Juravle (un mare actor cu un melanj de nuanțe) ori Tamara Popescu (Corina și visul Civitei Vecchia), pe când Tudorel Petrescu era Jeff.
Pe Emil Boroghină l-am cunoscut, tot cam pe atunci, și în ipostaza artistului dispus să ofere o mână de ajutor amatorilor. Pe scena Casei de Cultură din Băilești venea zilnic pentru un spectacol din „Cântarea României” cu toți cei care, cu un strop de talent, se lăsau modelați după un tipic al vremii. Actorul și regizorul craiovean era ca un magician
pentru tinerii care-și umflau piepturile recitând ca la televizor, pentru cel care, cu o voce minunată, încânta publicul cu muzica lui eliberată de constrângeri, pentru grupurile folclorice. Valențele de conducător al instituției craiovene diriguitoare a artei populare se arătau și în rearmonizarea unor versuri necesar folclorice.
Venind spre zilele noastre, nu pot uita silueta ubicuă a lui Emil Boroghină, înaintea unui spectacol din festivalul pe care l-a ctitorit în Craiova, cu un afiș la subraț, adăugându-l pe vreun panou. Era un timp al paralelismului cu Festivalul de la Sibiu, unde roiau voluntarii. Festivalul Shakespeare a crescut încet dar consistent, oferindu-ne o
șansă de neimaginat până atunci, cu mari spectacole ale lumii ce s-au derulat pe scena noastră.
Deschiderea spre colaboratori profesioniști a stabilizat strălucirea unui brand care înseamnă racordarea, minimală, dar o condiție necesară, pentru stabilirea acelor repere fundamentale în analiza teatrului actual.
Cu modestie, Emil Boroghină s-a lăsat pe sine la urmă. Iubirea dintâi, actoria, și-a primit tainul unui timp al reevaluării. Prin rețeta cunoscută a perseverenței, a pus bazele unui Teatru al Poeziei. Cu două puncte de sprijin, la Nottara și în Craiova, în ciuda pandemiei, s-a împlinit „pohta ce-am pohtit”.
În prealabil, un tur de forță cu câteva spectacole construite exclusiv din versuri. Ovidius, anonimii creatori populari, Eminescu ori atâția alți poeți clasici sau moderni, au ajuns în fața publicului craiovean sau din Capitală, din toată țara, în cele din urmă, grație înregistrării Televiziunii Române. Sub conducerea regizoarei Alina Hiristea, beneficiind de propunerea ei vizuală printr-o proiecție video, maestrul își poate permite acum o mai accentuată mobilitate pentru un racord dinamic cu publicul tânăr. Impresionante sunt monologurile din Shakespeare, mostre bine șlefuite ale unor secvențe celebre, de care se poate bucura nu doar un degustător de teatru la superlativ ci și un tânăr pornit pe drumul actoriei. Doar Ion Caramitru mai poate oferi asta. Asemenea rostiri, de replici bogate în sensuri, populând imaginate lumi, ori de versuri meșteșugite, au devenit rare și trebuie tezaurizate. Bijutierul Emil Boroghină, probând acum, pe lângă dragostea pentru această artă, îndelunga răbdare în a-și rostui cuvânt lângă cuvânt, este surprinzător pentru
noua generație. Îmi pare semnificativă uimirea unui realizator al unei emisiuni, la Radio Guerilla, care după șiruri de tineri actori invitați într-un format dedicat poeziei, a descoperit mobilitatea sprintenă a lui Emil Boroghină prin universul liric: totul din memorie! Această uimire a omului de radio spune multe despre o anume caracteristică a prezentului. Altfel, contemporani cu o legendă, putem lua aminte la silueta omului care iese pe poarta casei sale cu grădină, pornește cu pas chibzuit, cu capul ușor plecat, înspre teatru.
Totdeauna spre Teatru."
'SpectActor' nr.2/2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu