E iarnă...
Și dacă bate vântul, printre copacii goi,
A înghețat pământul, și iarnă e în noi,
Iar crengile uscate, troznind, se rup și cad,
Izvoarele-s secate, pădurea e un iad.
Când noaptea se-nnegrește, ca praful de cărbuni
Și vântul se-ntețește și vâjâie-n goruni
În satul de la poale, când lămpile s-au stins,
Pe ulițele goale și crivățul s-a-ntins.
În seara ce trecuse a înghețat pe drum,
Și toată noaptea ninse, și totu-i alb acum.
Din ceruri iarna cerne perdea de fulgi pufoși,
Și albul se așterne, plutind din norii groși.
În zorii dimineții pădurea s-a-mbrăcat
Cum o descriu poeții, în alb imaculat.
S-a-nseninat, și salbe de raze scânteind,
Peste hlamide albe, mii de steluțe-aprind.
Decorul e feeric și-n vale și pe deal,
Ca într-un basm eteric, tot albu-i ireal,
Pădurea îmbrăcată ți-e drag s-o tot privești,
Iar satul nins arată, ca satul din povești...!
Albul iernii
Pământ îndoliat în pragul iernii
De frunze veștejite la-ntâmplare,
Așteaptă-n timpul sacrelor vecernii
O albă și romantică ninsoare.
Ca fluturii ce zboară spre o floare
Plutesc în aer fulgi ca de poveste,
Pe unde vor ei pot să se strecoare,
Dar cată-ntâi sălaș doar sus pe creste.
Îmbrac-apoi cu rochie de mireasă
Câmpii și văi, umbritele coline,
Atât de pură, albă și pufoasă,
O iarnă e-n puterile depline.
Se-apropie de burgul nostru, iată,
Îl înveșmântă-n alba-i strălucire,
O lume prea grăbită, zbuciumată,
Îi cere parcă tihnă, izbăvire.
Dar ea-și vede de treabă, ninge-alene,
Se-așterne strat pe străzi și peste case,
Pe-alocuri se înalță mici troiene,
Ar vrea ca toți în pace să o lase.
Doar eu încerc s-o rog să-și facă vreme,
Să spele ochiul țării suferinde,
Din fulgii albi doresc să fac poeme
Și-n taina serii să îi cânt colinde.
În prag de iarnã
În drum stă inima plăpândă,
Cu cei săraci, în frig și ger,
N- a vrut măririi să se vândă,
El, Fiul pogorât din cer.
În noaptea tainicã şi sfântã
Născutu-s- a în paie reci...
Și astăzi îngerii mai cântă
Slăvind venirea Lui, în veci.
Păstorii simpli se închină
Săraci, în casele din munți,
Când cerul picură lumină
În noaptea sfântă peste frunți,
Când încă se aud colinde
Și cântă îngeri lerui ler...
Bogat e cel ce nu se vinde,
Sărac temutul temnicer...
.................................................
Pe drum de piatră, fără urme,
Când Iosif blând mergea pe jos
O stea se aprinsese -anume
Vestind venirea lui Hristos!
La uși pecetluite încă
Bătând ș- atunci, prin frig și ger,
Găsea doar suflete de stâncă,
El, fiul pogorât din cer.
I- a dat Mariei găzduire
Un staul mic, sărăcăcios...
Căzu din ceruri strălucire
În casa omului milos.
Pe aripi albe de ninsoare
Se auzi în zări venind,
Vestind o zi de sărbătoare
Al îngerilor blând colind.
O stea ardea fără oprire
Pe cerul parcă înghețat,
Veneau la Domnul cu iubire
Trei magi cu sufletul curat,
Cu aur ca la un împărat
Pentru cei mulți, pentru cei goi...
Din palme smirnă au vărsat
Vestind jertfirea- i pentru noi,
Păcatul să ni- l poată duce...
Tămâie pentru pruncul blând
Ce suferiv- a mult pe cruce,
Precum un simplu om de rând!
..............................................
În frig și ger, în sărăcie,
Venind din timp se naște iar...
Nu e avid de bogăție,
Nu cere jertfe mari în dar!
În inimi numai azi găsește
El albul iernii pur, curat...
Când tu ești cel ce dăruiește
Poți fi un cerșetor bogat
Sau asuprind pe cel ce n- are
Doar un tiran strângând averi...
Fălindu- te în gura mare
Nu va veni Isus, de- l ceri.
În casa ta, colindătorii
Din frig și ger primește- i azi,
Când pruncul sfânt vestesc păstorii
Și neaua cade peste brazi.
Iarna copilăriei
Norii-n fluturi se destramă într-o albă feerie
Și în zborul lor ne cheamă să visăm copilărie,
Să ne-ntoarcem iar privirea în trecutu-ndepărtat
Unde troienea iubirea albul clipelor curat,
Unde albul pur s-a scurs și pe câmpuri s-a topit
Dar revine-n orice iarnă să vedem cât am iubit!
O cădere-n plină stradă, o bătaie cu zăpadă,
Sania și îngerașii, omulețul din ogradã
Cu nas lung și ochi cărbune, mâna lui de mătură,
Rotunjit cu mâini micuțe, învelit în pătură
Să trăiască cât e lumea... pân' la prima primăvară
Când povestea cu crăiasa se ascunde-n alb de cearã!
Anotimpul care-albește zarea-ntreagă, plumburie
Se strecoară-n inimi calde să aducă armonie,
Ninge și zăpada moale se așterne în poveste
Răscolind copilăria, amintirea se răcește
Și revine-n geam uitarea timpului de altădată
Iar privirea se destramă pe câmpia nepătată.
Depărtarea nori ascunde și-i ridică-n gânduri grei
Și de-acolo ninge, ninge peste timp prin anii mei!
Într-o verde primăvară m-aş întoarce să visez
Cum visam copilărie... toamna vieții s-o trișez.
Iarna doar sã bată-n geamuri, la picioare s-o aștern
Și s-alunec prin zăpada timpului cu pas etern.
Iarna de poveste
E-atâta alb pe strãzile tãcute,
A amuțit lumina-n felinare...
Fire subțiri de pânzã descuscute
Sclipesc timid prin ramurile goale.
Tãcerea lor e stranie, ciudatã,
De parcã iarna țese-o colivie
Şi ram de ram se-agațã deodatã
Şi se-nvãşmântã-n vraja aurie!
Culori ce pier în iarna de poveste,
Timpul ce trece, urme de zãpadã,
Pãduri purtând a îngerilor zestre
Ce se revarsã-n zãri ca o cascadã!
Ninge încet, îmi simt copilãria
În albul cel mai pur înveşmântatã!
Focul din sobã mãturã urgia
Frigului crud ce s-a lãsat deodatã.
Simt anii mei sclipind în depãrtare,
Strâng amintiri în colțuri de idee...
Pe albul pur, o patã de culoare
E viața mea ce pare o scânteie.
A fost cândva, parfumul mã inundã
Şi simt pe chipul mamei o luminã...
Un sentiment în piept ca o secundã,
O lacrimã-n privire îmi aninã
Şi când privesc câmpia amorțitã
Şi aura pãdurii fermecatã,
Îmi spun în gând cã iarna-i fericitã
Şi n-o sã vrea sã plece niciodatã!
O lacrimã-n privire îmi aninã
Un sentiment în piept ca o secundã
Şi simt pe chipul mamei o luminã...
A fost cândva, parfumul mã inundã.
Poezia nr 1- Alexandru Popa(E iarnã)
Poezi nr2- Violeta Buzarin (Albul iernii)
Poezia nr3- Doraby Dora(În prag de iarnã)
Poezia nr4- Gheorghe Dragomir (Iarna copilariei)
Poezia nr5- Gabriela Ryelle Panait (Iarnã de poveste)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu