Nu s-a întâmplat odată cu venirea lui Trump, căci el e doar efectul unei infecții mult mai vechi.
Hai să ne întoarcem vreo patruzeci de ani în urmă.
Apare pe scenă un termen care sună mișto, deregularea. Ideea părea simplă, chiar atrăgătoare. Statul se bagă prea mult în economie. Hai să dăm drumul liber la afaceri. Să creștem economia!
Super!
Împreună cu asta vine teoria faimoasă a economiei picurătoare (trickle down economics). Era vândută frumos, ca o reclamă la hamburgeri unde toată lumea mușcă și intră în extaz. Stimulăm economia de sus. Dăm reduceri de taxe marilor companii și bogaților. Ei vor investi mai mult, vor crea locuri de muncă. Și banii vor picura către tine, omul obișnuit.
La începutul anilor ’90, Francis Fukuyama publica bestsellerul „Sfârșitul Istoriei”, unde neoliberalismul era rețeta finală a fericirii. Toată lumea urma să trăiască bine și conflictele aveau să dispară sub muntele de bunuri de consum.
Suna bine, nu?
Poate prea bine...
Pe vremea aia, când Reagan și Thatcher vindeau visul ăsta, existau economiști și sociologi care trăgeau semnale de alarmă. Spuneau că politicile astea vor duce la concentrarea extremă a bogăției. La distrugerea clasei de mijloc. La erodarea serviciilor publice. Erau luați peste picior. Li se zicea că sunt pesimiști. Nebuni. Comuniști.
Ghici ce. Au avut dreptate.
Până și Fukuyama a recunoscut recent că a subestimat cât de mult poate diviza societatea acest model. Odată cu deregularea a venit valul masiv de privatizări. Dar când privatizezi un serviciu esențial fără o reglementare de fier, nu creezi competiție, ci transformi un monopol de stat într-un monopol privat care răspunde doar în fața acționarilor.
În SUA, banii au început să curgă ca Niagara. Unii ar zice că fix asta a frânt URSS-ul. PIB-ul creștea. Bursa zbura.
Dar, în același timp, clasa de mijloc se ofilea. Lent, dar sigur.
Aceeași muncă era plătită din ce în ce mai prost. Serviciile esențiale, educația, sănătatea, locuința, deveneau din ce în ce mai scumpe. Casa pe care bunicul o cumpăra cu echivalentul a cinci ani de salariu cere azi două venituri și un credit pe treizeci de ani.
Sistemul feroviar național american (transport civil) e un exemplu foarte bun. A fost lăsat să moară pentru a face loc transportului individual. Ai devenit liber să fii clientul captiv al pompei de benzină și al leasingului auto, în timp ce infrastructura publică se dezintegra lent.
Democrat sau republican, nu a contat culoarea, căci toți au jucat aceeași melodie neoliberală până am ajuns în prezentul unde deregularea e pe steroizi (asta e imaginea cu Musk sau Milei fâlfâind drujba la cameră).
Europa a adoptat modelul mai temperat, încercând să păstreze un echilibru numit ordoliberalism, adică un neoliberalism cu lesă. Regulamentele UE, despre care mulți se vaită că sunt prea multe, ca de "dictatura UE", sunt de fapt plasele noastre de siguranță pentru consumatori și muncitori. Nu e un sistem perfect, dar e mult mai bine decât jungla totală.
În România am îmbrățișat acest spirit imediat după ’89, mai mult din inertie, dar l-am adaptat stilului nostru brutal, improvizat, provincial. Economia de mijloc a fost pusă pe butuci prin contracte clientelare. Banii din taxe au fost scurși sistematic în buzunarele unor companii private conectate politic. Rezultatul e același ca în Vest, doar că e mai transparent în corupție și mai puțin sofisticat în execuție.
Scandaluri precum cel de la Nordis sunt exemplul perfect de ce se întâmplă când agențiile de reglementare sunt capturate de interesele celor pe care ar trebui să-i monitorizeze. Si mai bine, cand pana si justitia le devine aservită.
Marile corporații au crescut atât de mult încât au anulat practic puterea statului de a le reglementa. Nu mai operează sub legea țării. Ele scriu legea țării. Prin lobbyiști. Prin donații politice masive. Prin capturarea agențiilor de reglementare.
Amazon nu plătește taxe. Facebook scrie propriile reguli despre ce e permis în spațiul public. Companiile farmaceutice stabilesc prețurile după bunul plac. Companiile de asigurări decid cine merită să trăiască sau să moară în funcție de ce acoperă polița.
Corporațiile au devenit statul.
Politologii au un termen pentru asta, corporatism.
Paradoxul e tragic, pentru că tehnologia avansează și productivitatea crește, dar omul de rând muncește mai mult pentru mai puțini bani și are tot mai puțin control asupra vieții lui.
La orizont se vede un Feudalism 2.0. Versiunea corporativă. Lorzii feudali sunt corporațiile și oligarhii. Iobagii suntem noi, lucrătorii. Nu mai esti cetatean, esti consumator. Nu mai deții nimic. Închiriezi casă. Închiriezi software. Închiriezi mașină. Munca pe contract temporar. Zero-ore. Freelancing fără beneficii. Pensia, o amintire de pe vremea bunicilor.
Reglementarea nu e inamicul prosperității. Dar mentalitatea indusă de neoliberalismul american face ca ea să pară dictatură pentru unii.
E garanția prosperității pe termen lung. Fără reguli mediul e distrus. Lucrătorii exploatați. Consumatorii înșelați. Vezi Dieselgate. Hexi Pharma. Carpatica Asig. Colectiv. Alimente contaminate. Medicamente periculoase. Economiile locale dispar. Amazon și platformele similare lichidează toate magazinele locale, și rămân singurii stăpâni ai comerțului.
Statele naționale fragmentate sunt mult mai ușor de presat sau sedus să privatizeze și să corporatizeze segmente întregi ale societății. Activele publice și economiile locale trebuie transformate în entități mari, standardizate și „scalabile”, pentru a putea fi listate, tranzacționate și cumpărate pe piețele financiare globale.
Economia de mijloc, formată din mii de companii mici și independente, nu se pretează acestui model. Nu poate fi ușor concentrată, controlată sau monetizată. De aceea este tratată ca un obstacol și împinsă sistematic spre dispariție.
Asa, curentul suveranist și naționalist anti-UE care crește în Europa vine ca pe tavă pentru sistemul corporatist. Sună contrar, nu? Dar e logic. Coincidenta? Da, sigur..
State naționale fragmentate, înarmate cu retorica anti-UE, sunt mult mai slabe în fața marilor corporații decât un bloc unitar cu reguli comune. Un stat mic, singur, nu poate reglementa Amazon sau Google. UE, ca piață de sute de milioane de consumatori, poate.
De aceea vedem capital masiv direcționat către mișcări care promit „suveranitate”, dar care, în practică, fragmentează puterea politică și slăbesc capacitatea de reglementare. Nu este întâmplător că cel mai bogat om din lume a cumpărat o platformă globală de comunicare, X, și a transformat-o într-un megafon pentru astfel de discursuri.
Platformele cu audiență uriașă nu sunt simple spații neutre, ele pot amplifica anumite mesaje, normaliza radicalizarea și delegitima instituțiile colective.
Faptul că personaje precum Elon Musk au susținut public și repetat grupări politice „suveraniste” și anti-UE în Europa nu mai lasă mult loc de interpretări. Iar în momentul în care administrația Trump a ajuns să sancționeze oficiali europeni implicați în reglementarea protecției datelor și a marilor platforme tehnologice, etichetând aceste măsuri drept „cenzură”, mecanismul devine limpede, orice încercare de control democratic asupra capitalului digital este prezentată ca o amenințare la „libertate”... adică libertatea marilor corporații tehnologice de a acționa fără reguli și fără consecințe.
În contrapondere, UE investește sistematic în economia de mijloc și în reglementarea platformelor digitale, nu din dragoste, n-o fac din ideologie, o fac din pur pragmatism, tocmai pentru a menține diversitatea economică, autonomia politică și o formă reală de suveranitate, nu una livrată prin sloganuri.
Diversitatea economică înseamnă că economia poate supraviețui șocurilor. Dacă pică un gigant, nu pică tot. Micile afaceri distribuie banii local. Marea corporație îi trimite la acționari în altă țară. O clasă de mijloc sănătoasă e garanția stabilității sociale. Fără ea ai doar bogați și săraci. Și asta duce la conflict.
Suntem la o răscruce.
Vedem în timp real cum modelul neoliberal a dus la o concentrare extremă a bogăției. La instabilitate politică. La deteriorare democratică. La criză climatică. La fragilitate sistemică.
Dar recunoașterea problemei e primul pas. Nu e vorba de capitalism versus comunism. De stânga versus dreapta. E vorba de capitalism reglementat și echitabil versus corporatism feudal.
Banii n-au picurat niciodată în jos. Au țâșnit în sus și s-au blocat acolo. În paradisuri fiscale. În conturi offshore. Visul prosperității pentru toți prin mână liberă a pieței s-a dovedit exact ce avertizau disidenții, o cale spre concentrarea obscenă a puterii și distrugerea societății de mijloc.
Putem alege altfel. Putem cere reglementare. Echitate. Echilibru.
Sau putem continua să ne uităm cum ultimele resturi ale clasei de mijloc sunt înghițite de corporațiile care au devenit noul stat feudal.
Alegerea e a noastră. Dar timpul nu stă pe loc."
George Roman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu