Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu nu este doar o sculptură, ci o capodoperă de inginerie. Brâncuși a vrut ca ea să pară că țâșnește din pământ și se duce direct la cer, fără să fie susținută de nimic. Pentru a realiza acest echilibru, a colaborat cu inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan. Secretul stă în interior: un stâlp de oțel masiv, înfipt adânc într-o fundație de beton de 5 metri (ca un iceberg, o parte importantă e sub pământ). „Mărgelele” (modulele) din fontă sunt goale pe interior și au fost trase pe acest stâlp ca pe un fir de ață. În anii '50, comuniștii au încercat să o dărâme trăgând de ea cu lanțuri legate de tractoare. Coloana nu s-a clintit, tractoarele s-au ridicat de bot, demonstrând că ingineria din spatele artei era indestructibilă.
Denumirea originală gândită de sculptor a fost „Coloana recunoștinței fără sfârșit”. Lucrarea a fost comandată de Liga Națională a Femeilor Gorjene pentru a onora memoria soldaților români care au apărat linia Jiului în timpul Primului Război Mondial. Spre deosebire de monumentele clasice care înfățișau generali sau scene de luptă, Brâncuși a ales o formă abstractă, spirituală. El a descris-o ca fiind o scară către cer, un simbol al ascensiunii sufletelor celor căzuți la datorie, refuzând reprezentarea figurativă a războiului în favoarea unei geometrii pure.
Structura vizibilă a coloanei este compusă din 15 module întregi, octaedrice, plus două jumătăți de modul – una la bază și una la vârf. Această alegere nu a fost întâmplătoare; prezența jumătăților sugerează privitorului că sculptura nu are un început sau un sfârșit definit. Ele creează iluzia că stâlpul continuă infinit în adâncul pământului și în înălțimea cerului, limitat doar de percepția noastră umană. Înălțimea totală a monumentului este de 29,33 metri, fiind una dintre cele mai înalte sculpturi de artă modernă din lume la momentul inaugurării în 1938.
Fabricarea elementelor a avut loc la Atelierele Centrale din Petroșani, în septembrie 1937. Brâncuși a supravegheat personal turnarea fontei, fiind extrem de exigent cu calitatea suprafețelor. Deși era un artist consacrat la Paris, el a lucrat cot la cot cu muncitorii români, insistând asupra detaliilor tehnice. Greutatea totală a coloanei depășește 29 de tone, o masă imensă care trebuia distribuită perfect pentru a nu pune presiune inegală pe nucleul de oțel din interior.
Un aspect esențial al viziunii lui Brâncuși a fost culoarea și textura finală. Artistul nu a dorit ca fonta să rămână neagră și mată, ci a cerut ca aceasta să fie alămită. Procesul tehnic, numit metalizare, a implicat pulverizarea unei sârme de alamă topită direct pe suprafața modulelor de fontă. Rezultatul a fost o sculptură de un galben-auriu strălucitor, care își schimba aspectul în funcție de lumina soarelui, părând o plantă exotică sau un fascicul de lumină solidificat. În timp, din cauza poluării și a oxidării, această strălucire s-a estompat, revenind parțial doar după restaurări recente.
Coloana nu este un obiect izolat, ci face parte din Ansamblul Monumental „Calea Eroilor”, care străbate orașul Târgu Jiu pe o axă de la vest la est. Această linie imaginară leagă Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor și Poarta Sărutului (aflate în parcul de lângă râu) de Coloana Infinitului. Distanța și dispunerea lor au fost gândite pentru a crea un traseu inițiatic, o metaforă a vieții umane, de la naștere și tăcere, trecând prin iubire și unitate, până la sacrificiu și eternitate.
Inovația inginerească a lui Ștefan Georgescu-Gorjan a constat și în modularitate. Stâlpul central din oțel a fost asamblat din trei tronsoane sudate pe loc, o tehnică avansată pentru acea vreme. Modulele din fontă nu se sprijină unul pe celălalt, ca niște cărămizi, deoarece greutatea cumulată ar fi zdrobit elementele de la bază. Ele sunt susținute individual de nucleul interior, fiind „înșirate” pe acesta, existând spații milimetrice între ele care permit dilatația termică fără a fisura structura.
În perioada regimului totalitar, după tentativa eșuată de demolare fizică, monumentul a fost lăsat în paragină, fiind considerat un exemplu de „artă decadentă burgheză”. Lipsa întreținerii a dus la corodarea nucleului de oțel și la destabilizarea elementelor. Abia după 1990, valoarea inestimabilă a lucrării a fost recunoscută oficial, iar statul român, cu sprijin internațional, a demarat procese complexe de restaurare pentru a salva integritatea structurală a capodoperei.
Lipsa unui soclu este o altă ruptură radicală față de tradiția sculpturii clasice. Brâncuși a insistat ca lucrarea să pornească direct din iarbă, fără trepte sau piedestaluri care să o separe de privitor. El dorea ca arta să fie parte din natură, accesibilă și tangibilă. Această „răsărire” direct din sol amplifică senzația de creștere organică, transformând metalul rece într-o formă care pare vie, pulsând într-un ritm geometric constant.
Astăzi, Coloana Infinitului este considerată una dintre cele mai importante sculpturi în aer liber ale secolului XX. Criticii de artă o văd ca pe un punct de cotitură care a deschis drumul spre minimalismul american din anii '60. Simplitatea sa aparentă ascunde o complexitate filozofică și tehnică profundă, rămânând testamentul unui artist care a plecat pe jos din Hobița până la Paris, dar s-a întors acasă pentru a lăsa moștenire cea mai importantă lucrare a sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu