În anii cincizeci, când cultura românească era obligată să se închine „Marelui Frate de la Răsărit”, Mihail Jora a ales cea mai curajoasă formă de protest posibilă pentru un artist: a refuzat să își compromită partiturile. Prieten de o viață cu George Enescu și considerat părintele baletului românesc, Jora provenea dintr-o elită boierească (era nepotul lui Grigore Antipa) pe care comuniștii voiau să o stârpească.
Drama sa a început imediat după abdicarea Regelui. Noul regim i-a cerut să compună muzică „mobilizatoare”, cântece despre tractoare, uzine și Stalin. Jora, un spirit sarcastic și de o verticalitate absolută, a refuzat cu dispreț. Pentru această sfidare, a fost eliminat brutal de la catedra Conservatorului din București, instituție pe care o slujise decenii la rând. A devenit un „dușman al poporului”, un muzician suspect care trebuia supravegheat, izolat și redus la tăcere.
Timp de mai mulți ani, Jora a trăit într-o marginalizare dureroasă, dar demnă. În timp ce colegii săi mai oportuniști primeau premii de stat pentru imnuri proletare, el compunea în sertar, rafinând liedul românesc și punând pe muzică versurile unor poeți la fel de prigoniți ca el, precum Tudor Arghezi sau Lucian Blaga. Casa lui a devenit o insulă de rezistență culturală, unde se vorbea liber și se asculta muzică adevărată, ferită de urechile Securității.
Reabilitarea sa a venit târziu, în anii șaizeci, când regimul a încercat să își spele imaginea folosindu-se de numele marilor artiști. Deși a fost reprimit în viața publică și ales în Academia Română, Mihail Jora nu a uitat și nu a iertat niciodată umilințele îndurate. A murit în anul o mie nouă sute șaptezeci și unu, rămânând în istorie nu doar ca un geniu muzical, ci ca unul dintre puținii domni care au refuzat să devină tovarăși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu