Cazul lui Vasile Voiculescu rămâne, poate, cea mai strigătoare la cer dovadă a lipsei de umanitate a regimului comunist. Dacă în alte cazuri Securitatea a invocat activitatea politică sau armată, în cazul lui Vasile Voiculescu, „crima” a fost exclusiv una spirituală. Medic de profesie, un om de o bunătate legendară care a tratat gratuit mii de țărani săraci (fiind supranumit „medicul fără de arginți”), și un scriitor de o sensibilitate rară, Voiculescu a fost aruncat în infern la o vârstă la care orice societate civilizată își protejează bătrânii.
Drama sa a început în noaptea de 4 spre 5 august 1958. Avea 74 de ani. A fost arestat în celebrul lot „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, o grupare de intelectuali și monahi care căutau desăvârșirea prin rugăciune și cultură. Pentru mințile înguste ale anchetatorilor comuniști, discuțiile lor despre isihasm și mistică au fost interpretate drept „uneltire contra ordinii sociale”. Un bătrân blând, care scria „Sonetele închipuite ale lui Shakespeare”, a devenit brusc un inamic de stat care trebuia lichidat.
Ceea ce a urmat în închisorile Jilava și Aiud depășește orice imaginație. Vasile Voiculescu a fost supus unui regim de exterminare fizică. Din cauza frigului cumplit din celule și a lipsei de haine groase, s-a îmbolnăvit de TBC la coloana vertebrală (Morbul lui Pott). Trupul său, slăbit de vârstă și de foame, s-a curbat sub povara bolii, ajungând să meargă aproape în patru labe. Cu toate acestea, gardienii nu au avut milă. Mărturiile colegilor de celulă sunt cutremurătoare: poetul era batjocorit, pus să care tinete grele, privat de medicamente.
Totuși, în mijlocul acestui iad, Vasile Voiculescu a rămas medic și preot al cuvântului. Se spune că își împărțea puțină mâncare cu cei mai tineri, îi încuraja șoptindu-le versuri și refuza să-și blesteme torționarii. Într-o scenă antologică povestită de memorialiști, un ofițer l-a întrebat batjocoritor: „Unde este Dumnezeul tău acum, bătrâne?”. Voiculescu, ridicând cu greu privirea, i-a răspuns cu o seninătate dezarmantă: „Este aici, cu mine. Dar mă rog să fie și cu dumneavoastră”.
A fost eliberat în anul 1962, dar nu pentru a trăi, ci pentru a muri acasă. Când a ieșit pe poarta închisorii, familia abia l-a recunoscut. Era un schelet acoperit de o piele diafană, cu coloana frântă, incapabil să mai meargă. A mai trăit chinuit încă un an, imobilizat la pat, în dureri atroce, dar lucid până în ultima clipă. A murit în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, lăsând în urmă o operă literară fabuloasă (povestiri fantastice, teatru, poezie), care a fost ascunsă de familie în poduri și biblioteci false pentru a nu fi confiscată de Securitate.
Destinul său postum este însă o victorie absolută. Dacă torționarii săi au rămas anonimi sau disprețuiți, Vasile Voiculescu este astăzi considerat unul dintre cei mai mari scriitori mistici ai secolului 20. „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare”, scrise mental în anii de tăcere și așternute pe hârtie mai târziu, sunt dovada că spiritul poate crea frumusețe chiar și atunci când trupul este zdrobit de cizme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu