S-a însurat din interes, avea multe amante, iubea vinul şi viaţa de noapte, vâna ciori în curtea bisericii
Ion Creangă diaconul a fost răspopit de biserică
Ion Creangă, humuleşteanul genial care a reinventat cultura populară românească, a avut o viaţă zbuciumată, marcată de frustrări profesionale, dezamăgiri personale, sărăcie şi luptă pentru supravieţuire.
Unul dintre cele mai controversate momente ale vieţii sale a fost răspopirea din 1872, când a fost dat afară din sânul clerului, fiind numit „destrăbălat” şi „necuviincios”.
Ion Creangă apare în panteonul literaturii române ca cel mai bun scriitor de opere populare, dar şi ca un povestitor de geniu.
Pentru majoritatea contemporanilor săi, pentru oamenii de acum 150 de ani care băteau uliţele şi mahalalele Iaşiului,
Creangă era fie popa care trage după ciori de la Golia, fie dascălul din Sărărie, sau în cele din urmă „Răspopitul”.
Dacă opera lui Creangă este veselă, plină de spiritul mucalit al moldoveanului de la munte, viaţa lui Nică a lui Traian Apetrei, după ce a părăsit Humuleştiul natal, a fost o luptă, cu propriile patimi, cu mentalităţile şi cu sărăcie.
Devenit preot la dorinţa mamei, Creangă nu s-a adaptat misiunii apostolice, urând după cum au lăsat scris şi contemporanii lui, tagma din care făcea parte.
A încercat în mod utopic să revoluţioneze clerul şi a trăit viaţa din plin. Drept „răsplată“ a fost dat afară din sânul bisericii şi lăsat sărac şi pe drumuri. De vină, spun şi
specialiştii, dar şi contemporanii săi, a fost şi mentalitatea îngustă a clerului, dar şi viciile de care Creangă nu dorea să scape.
S-a făcut popă de gura mamii
Ion Ştefănescu, cum s-a numit de fapt Creangă în acte, s-a născut probabil la 10 iunie 1839, după cum arată mitrica bisericii în care a fost botezat. Cu toate acestea, mai există o dată a naşterii, Creangă mărturisind junimiştilor că s-ar fi născut la 1 martie 1837.
În orice caz, Ion Ştefănescu a văzut lumina zilei la Humuleşti, satul făcut celebru de viitorul Creangă în ”Amintiri din Copilărie”.
Petrece o copilărie idilică şi, din motive puţin cunoscute, renunţă la numele tatălui şi îl ia pe cel al mamei, devenind de la 15 ani Ion Creangă.
Începe şcoala în satul natal în 1847, după care este trimis de mama sa, cu bunicul matern, David Creangă, să continue şcoala la Broşteni.
În 1853, este elev la şcoala domnească de la Târgu Neamţ, ca mai apoi să aleagă să meargă pe calea preoţiei, plecând la Şcoala din Fălticeni, „fabrica de popi”, cum o numea Creangă, în ”Amintirile sale.
Pe Ion Creangă, după cum mărturisea chiar el, dar cum apare şi în opera lui George Călinescu ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, nu îl atrăgea preoţia. Provenea dintr-o familie, modestă din Humuleşti, unde într-o căsuţă de la ţară se înghesuiau opt copii. Mai mult decât atât, tatăl lui Creangă, Ştefan, moare în 1858 şi lasă întreaga familie într-o sărăcie lucie.
Visul mamei lui Creangă era ca micul Ion să nu calce pe urmele tatălui său şi să devină un simplu agricultor. Îşi dorea ca fiul favorit, cel aplecat către învăţătură şi cu o capacitate intelectuală deosebită, să devină preot.
Apropiat de mama sa, copilul Ion Creangă a făcut pe plac mamei şi, după desfinţarea şcolii de la Fălticeni, a ajuns la seminarul teologic de la Socola, din Iaşi, unde, din cauza problemelor materiale, poate urma doar cursul inferior şi într-un final primeşte atestatul. Cu toate acestea, cum George Călinescu precizează în ”Viaţa şi opera lui Creangă”, humuleşteanul nu se dădea în vânt după canoanele bisericeşti şi că mai mult gândul îi zbura la scăldătoare şi la fete.
De altfel, chiar şi Creangă, în ”Amintiri din copilărie”, recunoaşte că despărţirea de Humuleştiul natal a fost foarte greu. ”
Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire”, scria Creangă.
Cum ajunge preot Creangă
După ce termină şcoala la Socola, Ion Creangă nici nu se gândeşte să intre în rândul preoţimii, după cum spunea chiar povestitorul, tânjea după casă şi nici nu simţea vreo chemare apostolică. Lipsurile materiale, sărăcia de la
Humuleşti, lipsa de perspective îl fac pe Creangă să se întoarcă la Iaşi, unde caută să-şi găsească un rost cu şcoala pe care a terminat-o.
”Clericul Creangă se reîntorcea la Iaşi tocmai în clipa în care începea era profesorilor şi a noii burghezii liberale. Acum un ţăran ca el îşi găseşte semeni printre popi, învăţători, profesori şi sălile de curs deschise oricui ţin locul saloanelor în care n-ar fi putut intra. Înscrierile lui pe la felurite şcoli vin şi dintr-o plăcere de cetăţean de clasă nouă de a intra peste tot, de a se simţi om”, scria George Călinescu, despre reîntoarcerea lui Creangă la Iaşi.
Ion Creangă, după ce a fost răspopit
Vrea să ajungă diacon, nu este căsătorit, însă, şi nu are nici relaţii, deci nu putea fi hirotonit. În cele din urmă, recurge la o soluţie de compromis: se căsătoreşte din interes cu fata unui preot. Episodul este descris de George Călinescu,
Creangă hotărându-şi viitorul la un pahar de vin cu un preot.
”Anecdota spune că preotul Ivanciu, care-l cunoştea, întâlnindu-l într-o zi, i-ar fi zis: - Măi băiete, nu-i păcat de tinereţele tale să umbli aşa teleleu?...Mai bine te-ai însura şi-ai intra în rândul oamenilor”. Creangă, mărturisind că n-are bani, părintele Ivanciu îi puse un pitac de zece parale în palmă.
Jucând mai departe gluma preotului, clericul, şugubăţ, scuipă în monedă în chip de afacere bună, o puse în pungă şi zise hotărât: "Noroc să dea Dumnezeu părinte, de-acu mă însor!”, relata Călinescu, în cartea sa.
Preotul Ivanciu îl duce pe Creangă după aldămaşul sub forma unui pahar de vin băut la cramă şi îl prezintă preotului Grigoriu de la Biserica Patruzeci de Sfinţi. Acesta avea fată de măritat, o copilă de 14-15 ani pe care o chema Ileana.
Preotul Grigoriu, văduv, dorea să scape de ea şi a dat-o imediat lui Creangă. Călinescu scoate clar în evidenţă că din start Creangă nu şi-a plăcut mireasa, totul fiind din interes. ”Oricum din înclinaţie nu o lua, fiindcă motivul de căpetenie al căsătoriei era îndeplinirea formalităţii pregătitoarei hirotonisirii”, preciza George Călinescu. În aceste condiţii, după căsătoria ce a avut loc pe 23 august
1859, Ion Creangă îşi începe cariera clericală ca şi diacon, fiind hirotonisit. Se înscrie şi la facultatea de teologie.
De ce a fost răspopit preotul Ion Creangă
După 12 ani de slujit în rândul clerului, la 10 octombrie 1872, Ion Creangă este răspopit. Imediat este destituit de ministrul Educaţiei la acea vreme, Christian Tell, şi din funcţia de institutor. Practic, Ion Creangă era lăsat pe drumuri, fără nicio sursă de venit. De ce a fost luată drastica decizie? Răspunsul este, de fapt, un cumul complex de factori şi, în principal, incompatibilitatea dintre Creangă şi sistemul clerical din Moldova acelor vremuri. Motivele clare pentru care a fost răspopit Creangă au fost prezentate în 1872, printre acestea numărându-se faptul că şi-a părăsit nevasta, a tras cu puşca după ciori, a mers la teatru.
Ion Creangă, ţiitoarele şi amantul soţiei
Primul motiv al răspopirii a fost viaţa de familie dezastruoasă a lui Creangă. De altfel, a şi început cu stângul, luându-şi o nevastă despre care Călinescu spune că o dorea din interes, pentru a fi hirotonisit. Apoi, mutându-se în parohia şi în casa socrului, au început neînţelegerile dintre cei doi, Creangă şi părintele Grigoriu, tatăl soţiei sale.
Creangă se plângea deseori că soţia lui preferă luxul şi este obişnuită cu teatrul, saloanele, cochetăriile, eforturi financiare pe care cu un salariu de institutor şi de diacon nu le putea susţine. George Călinescu spune că Ion Creangă, pe cât de liberal era în viaţa publică, pe atât de conservator era în familie, era humuleşteanul clasic, venit din satul de munte.
„Judecând drept chiar fără a cunoaşte purtările Ilenei, este hotărât că Ion Creangă n-a fost iubit de nevastă, care, dacă l-a înşelat cumva, a făcut acesta cu cugetul cel mai onest. Fetiţa de 15 ani devenită femeia tânără de 22 de ani se găsi în faţa unui om vesel, slobod la gură şi la purtări, însă aprins la mânie, încăpăţânat în ideile lui, de mentalitate ţărănească, hotărât să pună rânduială în familie dăscăleşte, lovindu-şi copilul cu palma peste gură la vreo necuviinţă şi, prin urmare, cruţând tot mai puţin femeia, pe care n-o vedea superioară bărbatului”, spune George Călinescu, în ”Viaţa şi Opera lui Creangă”.
De altfel, s-a vehiculat zvonul că Ileana, soţia lui Creangă, avea un amant în persoana unui călugăr de la Golia, pentru care l-ar fi părăsit pe humuleştean.
Totodată, Călinescu scoate în evidenţă că nici Creangă nu era uşă de biserică, având mai multe ţiitoare prin Iaşi. Oricare ar fi fost adevărul, cert este că în 1867, deşi avea împreună un copil, pe Constantin, Ileana pleacă definitv şi nu vrea să mai audă de „diacul Creangă”, după cum scotea în evidenţă presa vremii.
De ce trăgea Creangă în ciori
Un alt motiv al răspopirii lui Creangă a fost trasul în ciori. George Călinescu spune că pentru scriitorul humuleştean ciorile erau simbolul clerului pe care nu îl suferea. Când trăgea cu puşca în ciori, parcă ar fi tras în popi. Culmea, pus de mama sa să devină preot, obligat de cirumstanţe să se hirotonisească, Călinescu arată că, de fapt, Creangă nu avea chemare şi era şi împotriva canoanelor şi ritualurilor pe care le considera inutile în Biserică. De altfel, a comis şi o nefăcută: în plin secol XIX şi-a tăiat pletele şi barba, fiind singurul diacon ortodox tuns şi bărbierit. Pentru Creangă, popa era ”cu patru ochi”, cu ”picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarţă şi pântece de iapă” dar şi spunea că ”Popa are mână de luat, nu de dat”.
Biserica Golia, unde a slujit Creangă
”Creangă venea de la Humuleşti cu un dispreţ de ţăran care munceşte faţă de preotul care strânge. Critica lui Creangă se îndreaptă numai asupra formelor care sunt deşarte, atunci când nu se ţin de bunul simţ. Întrucât lanţul de aur şi crucea scumpă sunt mai bine văzute de Dumnezeu decât crucea de lemn şi sfoara de cânepă a părintelui Duhu? Biserica s-a întepenit în forme goale”, prezenta George Călinescu părerile diaconului din Humuleşti, despre clerul moldovean. Mai mult decât atât, sunt cunoscute momentele de revoltă ale lui Creangă, atunci când ostentativ mânca pască şi cozonaci în Vinerea Mare şi fasole în ziua de Paşti. Şi trasul în ciori, spun contemporanii lui, a fost o formă de revoltă, camuflat de un scop practic: ciorile murdăreau turlele bisericii Golia.
Tot George Călinescu descrie acest episod, povestit de un contemporan al lui Creangă. ”Întunecat la suflet din cauza vremii, cu urechile iritate de croncănitul păsărilor ale căror pene negre îi deşteptau prin asociaţie stolul negru al călugărilor, lăsaţi asupra bisericii române, Creangă puse mâna plin de ciudă pe puşcă (de unde se crede că vâna haiduceşte pe la Humuleşti, când nu era în calea superiorilor), se repezi pe uşă afară şi o descărcă în pâcla cu ciori.
Tocmai atunci păşea în ograda bisericii protopopul, care descoperind în Nembrodul cu halat pe diacon, zise uimit:
”Dar bine, diacone, unde s-a mai văzut faţă bisericească umblând cu puşca? Creangă răspunse iar în stilul lui Nastratin: "D-apoi eu nu-s judan, cinstite părinte, să mă tem de puşcă”, arată George Călinescu în lucrarea sa despre Ion Creangă. ”Curierul de Iaşi” a făcut publică întâmplarea, iar mitropolitul Calinic a ordonat o anchetă.
Creangă şi ”păcatul” mersului la teatru
Al treilea şi ultimul motiv pentru care Ion Creangă a fost răspopit a fost pasiunea diaconului pentru teatru.
De altfel, specialiştii, au descoperit din mărturiile contemporanilor că humuleşteanul îşi descoperise pasiunea pentru cariera didactică şi îşi sfida superiorii, fără să-i fie teamă de consecinţe. Pasiunea pentru reprezentaţiile teatrale au atras oprobiul superiorilor clerici cu vederi ceva mai înguste, iar reprezentaţiile teatrale erau în epocă considerate imorale, instigatoare şi provocatoare de sminteală. Motivul scandalului a fost o participare a lui Ion Creangă, alături de alţi colegi în sutană, mediatizată în presa ieşeană.
Teatrul Naţional din Iaşi în perioada în care diaconul Creangă mergea la teatru
Mai precis, este vorba de spectacolele din ianuarie 1868, susţinute la Teatrul Naţional din Iaşi, ”Descoperirea Americii” şi ”Istoria fiilor lui Eduard”. Ziarul ”Conveţiunea” din februarie 1868 denunţă pe feţele bisericeşti, instigate de ”diacul” Creangă, într-un articol ”atingătoriu despre mergerea unor preoţi la theatru”. În aceste condiţii, consistoriul bisericesc ”se înfioră” de cele întâmplate, iar mitropolitul a cerut din nou explicaţii.
Creangă trimite răspuns mitropolitului contrazicându-l şi arătându-i că spectacolele de teatru nu au nimic imoral şi, mai mult decât atât, recunoaşte că frecventează teatrul.
Este o nouă răzvrătire a diaconului Creangă împotriva tagmei din care făcea parte. ”Luată ca expresie a libertăţii de gândire, ca moment în istoria stării de spirit a bisericii române, scrisoare este una dintre acele manifestări strălucite ale spiritelor răzvrătite, care determină cu sacrificiul persoanei lor urnirea formelor răzvrătite”, scria şi George Călinescu despre gestul lui Creangă.
Tunderea pletelor şi a bărbii, dar şi zvonurile despre distracţiile cu femei, băutură şi băi în pielea goală prin râuri a pus capac mitropolitului care a decis răspopirea lui Creangă. Fără remuşcări, diaconul humuleştean a trimis potcapul.
Răzbunarea lui Creangă
Sărac lipit, locuind în bojdeuca din Ţicău, Creangă a obţinut un nou post didactic şi s-a concentrat pe latura educativă, punându-şi în valoare talentul didactic, iar mai apoi, sub influenţa lui Eminescu, care a locuit cu el o perioadă în bojdeucă, şi talentul literar. Ca o dulce răzbunare, Creangă a închiriat un spaţiu lângă Golia şi vindea ţigări chiar lângă biserică, pentru a supravieţui.
