Poveste de viață

 M a impresionat protund. Ca el sint 5 milioane  !Lucrez la casa de marcat numărul trei la supermarketul din cartier de șapte ani. La patruzeci și trei de ani, cu doi copii și o ipotecă, acest job nu e visul meu, dar îmi plătește facturile. Și în șapte ani, vezi mii de oameni, scanezi milioane de produse, dai rest automat fără să te mai gândești. Dar există clienți pe care nu-i poți uita. Gheorghe e unul dintre ei.Îl văd prima dată într-o zi de vineri, pe la ora cinci după-amiaza. Un bătrân subțire, în jur de șaptezeci și cinci de ani, cu o haină de stofă uzată dar curată, cu părul pieptănat cu grijă și cu ochii albaștri care îți spun că odată a fost un om mândru. În coșul lui sunt patru produse: o pâine albă de 2 lei, cea mai ieftină margarină, un pachet de paste și o cutie mică de conservă de pește - 5,50 lei."Vă rog frumos," îmi spune politicos, scoțând dintr-un portofel vechi banii în monede mici.Scanez produsele: 12,50 lei total. Văd cum numără monedele și îmi dau seama că nu are destul. Se oprește la 11 lei și ceva."Îmi pare rău," spune el, vocea tremurându-i ușor. "Se pare că am numărat greșit acasă. Las conserva."Ceva în mine se frânge. Uitându-mă în ochii lui, văd rușinea pe care încearcă s-o ascundă. E genul de rușine pe care o vezi doar la oameni care au avut altădată și acum trebuie să numere fiecare ban."Un moment," îi spun, și apeși pe butonul magic de la casă. "Avem o reducere pentru pensionari astăzi. Vine exact 11 lei."Nu există așa ceva. Dar văd cum îi luminează ochii de ușurare."Mulțumesc," spune el, luând punga cu grijă.De atunci, Gheorghe vine de două ori pe săptămână, întotdeauna marți și vineri, întotdeauna la ora cinci. Întotdeauna cu produsele cele mai ieftine din magazin. Și întotdeauna cu banii exact calculați, până la ultimul ban.Doar cei care au stat în fața cuiva ce nu are destui bani să-și cumpere pâine înțeleg că există momente când compasiunea e mai importantă decât orice regulament.După câteva săptămâni, învăț rutina lui. Marți - pâine, margarină, paste, conservă. Vineri - pâine, iaurt cel mai ieftin, ou, ceai ieftin. Cheltuie niciodată mai mult de 15 lei. Și de fiecare dată, când scanez produsele, reduc discret prețul - un leu aici, cincizeci de bani acolo. Îi spun despre "reduceri speciale", "promoții pentru pensionari", "produse cu termen aproape"."Ești norocos astăzi, domnule Gheorghe," îi spun de fiecare dată. "Pastele sunt la reducere."El zâmbește, mulțumește politicos și pleacă cu spatele drept, cu demnitatea intactă. Pentru că mi-am dat seama că asta e important - nu doar să-l ajut, ci să-l ajut fără să-i distrug respectul de sine."De ce-i dai reduceri doar lui?" mă întreabă colega mea, Ioana, după câteva luni. "Patronul ar înnebuni dacă ar afla.""Pentru că are nevoie," răspund simplu. "Și pentru că nimeni nu verifică.""Dar dacă te prind?""O să spun că am greșit la scanare. Ce pot să-mi facă, să mă concedieze pentru câțiva lei?"Adevărul e că riscurile și oamenii ca Gheorghe mă învață că există lucruri mai importante decât să respect toate regulile. Uneori, umanitatea înseamnă să rupi regulile pentru a face ce e corect.Într-o zi de marți, Gheorghe nu vine. Nici vineri. Prima săptămână gândesc că e bolnav. A doua săptămână încep să-mi fac griji. După trei săptămâni, întreb vecinii din cartier. Nimeni nu știe nimic despre un bătrân cu nume Gheorghe.În a patra săptămână, îl văd pe stradă lângă magazin, dar nu intră. Stă în fața vitrinei, privind înăuntru, apoi pleacă. Inima mi se strânge. Ies în pauză și-l găsesc pe bancă în parcul de alături."Domnule Gheorghe," îl salut. "Nu v-am mai văzut de mult."Se uită la mine și zâmbește trist. "Ah, domnișoară Elena. Mi-e rușine să vă spun, dar pensia mi-a întârziat două săptămâni. Abia ieri mi-a venit.""Dar de ce n-ați intrat? Știți că mereu sunt reduceri pentru dumneavoastră.""Nu pot să vin dacă nu am bani," spune el cu demnitate. "Nu sunt cerșetor."În acel moment înțeleg ceva profund despre el - că pentru oameni ca Gheorghe, demnitatea e mai importantă decât foamea. Că nu vine la magazin pentru milă, ci pentru a-și cumpăra ce are nevoie, ca orice om care își respectă."Domnule Gheorghe," îi spun cu grijă, "pot să vă spun ceva? De fiecare dată când veniți, eu vă reduc din preț. Nu pentru că sunteți sărac, ci pentru că sunteți un client fidel și pentru că magazinul nostru are politici de reducere pentru pensionari."Mă uit în ochii lui și spun minciuna asta albă cu toată convingerea."Nu știam," spune el încet."Așa că vă aștept mâine, marți, la ora cinci. Am niște paste foarte bune la reducere."A doua zi, Gheorghe vine exact la cinci. În coșul lui sunt produsele obișnuite. Când scanez, total e 13 lei. Apeși butonul și spun: "Cu reducerea pentru clienți fideli, 10 lei."El plătește și când ia punga, îmi spune încet: "Doamnișoară Elena, nu sunt prost. Știu ce faceți. Și vreau să știți că nu banii contează cel mai mult, ci faptul că mă tratați ca pe un om, nu ca pe un biet pensionar."Mă uit la el și văd lacrimi în ochii lui albaștri."Pentru mine sunteți domnul Gheorghe, clientul meu preferat," îi spun sincer.În săptămânile care urmează, continui să-i fac reduceri. Colega mea, Ioana, după ce aude discuția noastră, începe să facă la fel când Gheorghe ajunge la casa ei. Până și șeful de tură, când află povestea, închide ochii când vede bonurile.Într-o zi, Gheorghe vine cu un pachet mic. "Pentru dumneavoastră," îmi spune. "Am făcut niște dulceață de gutui. Știu că nu e mult, dar...""E perfect," îi spun, luând borcanul. "Mulțumesc."În acea seară, când deschid borcanul acasă, găsesc înăuntru, pe lângă dulceața aurie, un bilet scris cu mână tremurândă: "Mulțumesc că mi-ați păstrat demnitatea când viața mi-a luat totul. Gheorghe."Și plâng, pentru că înțeleg că cei mai săraci nu vor întotdeauna bani. Vor să fie văzuți, să fie tratați cu respect, să știe că mai contează pentru cineva în lumea asta.Pentru că uneori cel mai mare dar pe care îl poți oferi cuiva nu e să-i plătești facturile, ci să-i păstrezi demnitatea în timp ce îl ajuți. Să-l faci să simtă că e un client obișnuit cu reduceri norocoase, nu un sărac care primește pomană. Și să-i arăți că într-o lume plină de reguli și cifre, mai există oameni care văd oameni, nu doar numere pe bonuri fiscale.