A impus regula spălării mâinilor

A observat că femeile mureau după naștere din cauza medicilor care nu se spălau.

A impus regula spălării mâinilor iar mortalitatea a scăzut cu 90%.

Colegi l-au numit „nebun”. A sfârșit într-un azil, iar azi e numit „salvatorul mamelor”.

Viena, anul 1847. Într-un spital universitar elegant, medicii vin și pleacă în halate albe de pânză, țin conferințe, operează și… fără să știe, duc moartea cu ei de la o sală la alta.

Ignaz Semmelweis, un tânăr medic maghiar, abia trecut de 30 de ani, observă ceva straniu: femeile care nășteau în secția condusă de medici mureau de febră de aproape cinci ori mai des decât cele care nășteau în secția moașelor.

Nimeni nu înțelegea de ce. Se vorbea despre „aerul rău” din saloane, despre superstiții sau ghinion.

Dar Semmelweis nu credea în coincidențe.

A început să noteze tot: ce doctor era de gardă, câte paciente erau internate, cât timp stăteau. Și atunci a văzut tiparul: medicii mergeau direct de la autopsii la sala de nașteri, fără să se spele pe mâini.

Într-o zi, un prieten de-al său, medic, moare după ce s-a tăiat accidental în timpul unei autopsii. Simptomele erau aceleași ca ale femeilor care mureau după naștere.

Ignaz are revelația: „noi suntem de vină!”

A propus ca toți medicii să își spele mâinile într-o soluție de clorură de var înainte de a atinge o pacientă.

Rezultatul a fost miraculos: în câteva luni, rata mortalității a scăzut de la 18% la sub 2%.

Dar colegii lui nu au fost impresionați, ci s-au simțit jigniți.

„Insinuezi că noi suntem vinovați?!”

„E o insultă la adresa profesiei!”

Mulți au refuzat să-l creadă. Alții au spus că „mirosul de clor” e neplăcut și nedemn pentru un doctor.

Semmelweis a fost ridiculizat, concediat și exclus din comunitatea medicală.

S-a întors la Budapesta, unde a continuat să aplice metoda sa, salvând mii de femei.

Dar depresia și frustrarea l-au copleșit. Scrisorile sale către universități erau tot mai disperate:

„Vă implor! Spălați-vă mâinile! Fiecare mamă care se prăpădește e o pierdere care poate fi evitată.”

Nimeni nu l-a ascultat.

A sfârșit internat într-un azil, la 47 de ani, batjocorit și uitat.

Cauza morții sale a fost o infecție provocată de o rană, exact boala împotriva căreia luptase.

Abia după decenii, odată cu descoperirile lui Pasteur și Lister despre bacterii, lumea a înțeles că Semmelweis avusese dreptate.

Numele lui e rostit în toate facultățile de medicină.

Iar fiecare spălare de mâini, înainte de o operație, e un omagiu tăcut adus omului care a salvat milioane de vieți, dar n-a putut salva propria reputație.