Într-o zi, la Corint, Alexandru cel Mare a dorit să-l întâlnească pe Diogene din Sinope, faimosul filozof cinic care trăia fără avere, fără casă, fără ierarhii.
Regele lumii, curios de omul care sfida toate regulile, s-a apropiat de el în timp ce acesta stătea la soare.
„Eu sunt Alexandru cel Mare.”
„Și eu sunt Diogene, câinele.”
„Ce pot face pentru tine?”
„Dă-te puțin mai într-o parte. Îmi iei soarele.”
În jur, curtenii au încremenit. Dar Alexandru a zâmbit și a spus:
„Dacă n-aș fi fost Alexandru, mi-ar fi plăcut să fiu Diogene.”
A fost o frază care a trecut prin istorie ca o lecție de modestie, dar în realitate a fost o fisură.
Nu vorbea despre admirație, ci despre epuizare.
Un om care avea totul în afară de libertatea de a nu fi nimic.
Fiecare cucerire îl făcea mai puternic, dar și mai dependent de imaginea puterii.
Diogene, în schimb, nu avea niciun rol de apărat, nicio lume de justificat.
Nu-l putea pierde pe sine, pentru că nu se mai poseda.
Și poate tocmai de aceea, în ochii lui Alexandru, era liber într-un mod pe care niciun rege nu putea fi.
Când Alexandru a spus acea frază, a vorbit fără să știe că se confesează:
nu invidia liniștea, ci lipsa obligației de a exista pentru ceva.
El conducea lumea.
Diogene nu trebuia să o conducă.
Și în acel echilibru tăcut dintre doi oameni complet opuși, s-a văzut cel mai clar ce înseamnă prizonieria succesului.
Dacă ai putea alege, ai vrea să cucerești lumea sau să fii liber de ea?
Preluat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu