De ani buni privesc cum Craiova mea dragă se zbate între iubirea de artă și birocrația care o sufocă.
Am vorbit cu artiști, iar toți mi-au spus același lucru: s-a pierdut sufletul instituțiilor culturale.
Nu din lipsă de talent, ci din cauza unui sistem care a înlocuit inspirația cu raportul și emoția cu protocolul.
Cei care conduc astăzi cultura craioveană gândesc mai mult în cifre decât în emoții.
Un spectacol e considerat reușit dacă dă bine pe afiș, nu dacă atinge inimile.
Artiștii sunt tratați ca „resurse”, nu ca oameni care țin vie flacăra orașului.
Nu talentul, ci relațiile deschid ușile.
Adevărații artiști bat la porți închise, iar veteranii sunt invitați doar pentru decor.
Între generații s-a ridicat un zid nevăzut, care rupe continuitatea culturală a Craiovei.
Fiecare manager vine cu propriul „stil”, fără legătură cu identitatea orașului.
" Sorescu", Opera, "Colibri", Filarmonica , Muzeul Olteniei și celelalte instituții de cultură merg fiecare pe drumul lui, fără o strategie care să le unească.
Cultura s-a transformat într-o serie de afișe, nu într-o poveste coerentă
Cenzura tăcută este ridicată la rang de artă.
Mulți artiști aleg tăcerea.
Nu pentru că n-ar avea ceva de spus, ci pentru că un cuvânt sincer poate costa un proiect, o colaborare.
E o formă de autocenzură care ucide curajul și sinceritatea actului artistic.
Clar,conducătorii sunt fără vocație.Prea mulți decidenți în cultură nu provin din rândurilor artiștilor adevărați, dedicați artei.
Nu știu ce înseamnă cu adevărat emoția unei premiere sau bucuria unui public în picioare.
Gestionează artiștii ca pe dosare și proiectele ca pe sume, ucigând încet entuziasmul.
Politizarea culturii nu mai este o noutate de mult timp.
Arta a devenit unealtă politică, cu prețul libertății.
Se promovează evenimente „de imagine”, nu creație autentică.
Mulți artiști sunt ignorați doar pentru că nu vin pe linie oficială.Și așa am ajuns la pierderea legaturii cu publicul.Instituțiile s-au închis în ele însele.Publicul nu mai găsește emoție, ci solemnitate rece.
Altădată, Craiova trăia din solidaritatea artiștilor !! (voi ăia "vechi" știți ce spun)
Astăzi, frica și individualismul au luat locul prieteniei și nobleței de odinioară.
Spiritul artistic s-a fragmentat, iar orașul a pierdut ceva din sufletul său.
Încă există oameni de valoare, dar instituțiile au nevoie de artiști în frunte, nu de administratori.
Până atunci, vom avea o cultură de fațadă: frumos luminată, dar golită de emoție.
Iar fără emoție, cultura nu e viață — e doar un raport cu semnătură.
PS :
Scriu aceste rânduri nu din reproș, ci din dragoste.
Pentru Craiova, pentru artiștii ei, pentru scena lângă care am crescut.
Poate e timpul ca birourile să tacă puțin — și să lase, din nou, scena să vorbească.
Pielea Mircea Cristian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu