Ma tem că n-am să mai fiu într-o zi
Și peste mine vor crește păduri,
Că n-am să mai știu nici cum e sa mai râzi,
Cănd timpul mă va-nchide între ziduri.
Mă tem că într-o zi va fi doar lună,
Iar razele mă vor preface-n scrum,
Că soarele mă va numi nebună
Și pașii-mi vor fi umbre reci de fum.
Mă tem că n-am să vă mai scriu poeme
Și marea mă va plânge într-un colț de lume,
Că rugăciunea se va transforma-n blesteme,
Când n-am să mai știu să vă strig pe nume.
Mă tem de zile fără dimineți
Și de scrisori ce nu mai au răspuns,
Dar până atunci, trăiesc și zece vieți,
Căci una nu îmi este de ajuns.
12 martie 2021
Ana Flavia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu