Nu cu zgomot. Nu cu revoltă. Ci aproape pe tăcute, ca o ușă închisă încet, să nu deranjeze.
Filarmonica Muntenia din Târgoviște a fost desființată cândva, iar ceea ce a mai rămas din orchestră a fost lipit artificial de un „nou centru cultural județean”. Un nume frumos pentru un gol. Rezultatul? Praful. Tăcere. Județul Dâmbovița abia mai respiră cultural, ca un pacient ținut pe aparate, fără speranță de recuperare.
Filarmonica Marea Neagră a dispărut și ea. Iar teatrul de la malul mării — născut parcă dintr-o ultimă încercare de a salva ceva — se zbate acum la limita supraviețuirii. Muzicieni, tehnicieni, oameni care și-au pus viața în slujba artei, ținuți în viață de promisiuni vagi și bugete amputate.
De fiecare dată când dispare o instituție de cultură, nu se pierde doar o clădire, nu dispar doar niște posturi. Se stinge o lumină. Se rupe o legătură între oameni și sens. Ușor, ușor, se așterne liniștea. Dar nu liniștea care vindecă — ci aceea grea, apăsătoare, în care nu mai auzi nimic pentru că nu mai e nimic de spus.
O filarmonică nu este un lux. Este o școală a sensibilității. Este locul unde un copil poate descoperi că lumea nu înseamnă doar grabă și supraviețuire. Unde un adult obosit își amintește că încă mai poate simți. Când o desființezi, nu economisești bani — economisești suflete.
Și rămâne întrebarea, una care ar trebui să ardă: ce anume îi posedă pe cei care iau asemenea decizii să le facă înaintea sărbătorilor creștine?
Înainte de Crăciun. Înainte de Paști. Înainte de momentele care vorbesc despre lumină, naștere, speranță, sacrificiu. Ce fel de gol interior te face să tai cultura exact atunci când oamenii ar avea cea mai mare nevoie de ea? Ce fel de liniște cauți, când alegi să reduci la tăcere muzica?
O societate fără filarmonici, fără teatre, fără artă vie, nu devine mai eficientă. Devine mai săracă. Mai crudă. Și, în cele din urmă, mai singură.
Iar liniștea care rămâne după ce cultura e alungată…
nu e pace.
E abandon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu