Mă gândesc uneori la tatăl meu. Îmi vin în minte tot felul de amintiri. Mă gândesc uneori la o vizită la bunica. Nu era bunica aceea la care abia aştepţi să te duci. Ne vedeam rar. Ea locuia acum în acelaşi oraş, la fiica ei, adică sora tatei. Se mutaseră din nou în Călăraşi, după ce locuiseră mulţi ani în diverse localităţi pe malul Dunării şi chiar pe Dunăre, pe o barjă, după cum auzisem întâmplător. Ani de zile nu comunicaseră deloc, cred că nici nu se ştia pe unde e bunica şi dacă mai trăieşte. La un moment dat, am primit totuşi o telegramă din Cernavodă cum că a murit bunicul. Mama şi tata au fost la înmormântare. Apoi, după ce sora tatei s-a căsătorit – s-a recăsătorit după ce a divorţat de turcul acela care o bătea – s-a mutat în Călăraşi şi a luat-o şi pe bunica. S-a căsătorit e un pic exagerat, trăia în concubinaj cu un bărbat căsătorit din Medgidia care avea doi copii. A durat ani de zile până când el a divorţat şi s-a căsătorit cu mătuşa. Aveau o situaţie materială bună. De fapt oscilantă. Era mandatar, dacă mai ştiţi ce însemna. Era un fel de liberă iniţiativă pentru şefii de restaurante. Uneori se îmbogăţea, alteori dădea faliment. Cum s-a întâmplat cu restaurantul din Brăila, după inundaţiile din 1970. S-au mutat la Călăraşi pentru că au luat în locaţie restaurantul din Chiciu, la traversarea cu bacul spre Dobrogea şi Bulgaria. Tot pe malul Dunării. Am cam deviat de la subiect, dar am vrut să vă introduc în context. Eu eram în ultimii ani de liceu. Într-o zi, tata a vrut să o viziteze pe bunica şi m-a luat şi pe mine. Nu ştiu ce îl apucase. M-am dus. Bunica ne-a invitat să luăm loc. S-a aşezat şi ea şi am început să ne uităm unul la altul. Eu nu ştiam ce să zic. Tata la fel. Nici bunica. Aşa că stăteam şi ne uitam unul la altul într.o tensiune de nedescris. Pentru că, acolo unde nu sunt vorbe, sunt gânduri. Şi acestea plutesc prin aer. Devin cumva materiale, Te strâng, te sufocă. Ca să spargă cumva această tăcere sufocantă, bunica îl întreabă pe tata: Vrei un rom? Tata vroia. Vrei şi tu? Mă întreabă bunica. Şi eu vroiam, dar mi-a fost ruşine să-i spun. Un pahar cu apă, îi spun eu bunicii. Mi se cam uscase gâtul de la aceste tăceri. Apă?! se niră bunica.N-am mai băut apă din 1927. Totuşi, mi-a adus un pahar cu apă. Ei s-au apucat să-şi bea romul. Eu beam apă şi mă uitam în jur la casa de o curăţenie şi o ordine enervante. De ce o fi aşa de curat? Mă întrebam în gând. Probabil pentru că nu sunt copii. Poate de aia mă feream să vin. Îmi era groază că aş putea deranja, că aş putea murdări ceva. Noroc că apa nu pătează. Şi ne-am pus din nou pe tăcut. Încă mai tăcem.
(Marilena Dumitrescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu