miercuri, 31 decembrie 2025

Îmbătrânirea este un examen pe care nimeni nu îl poate susține în locul tău

„Când am împlinit 70 de ani, m-am așezat în fotoliul meu preferat, am privit înapoi la viața mea și mi-am șoptit:
„Deci... acesta este începutul ultimei etape.”  
Și, încet, adevărurile pe care le evitasem toată viața au început să iasă la suprafață.
Copiii? Sunt ocupați să-și scrie propria poveste.
Sănătatea? Se scurge mai repede decât nisipul printre degete.
Guvernul? Doar titluri, promisiuni și cifre care nu schimbă niciodată realitatea ta de zi cu zi.
Îmbătrânirea nu îți afectează mai întâi corpul — 
îți afectează iluziile.
Așa că m-am așezat și am scos la iveală o serie de adevăruri amare, dar necesare.
Copiii nu te salvează de singurătate
Copiii cresc, viața îi trage în toate direcțiile, iar tu devii o amintire pe care o vizitează când le permite timpul.
Zâmbești... și totuși ceva în interiorul tău rămâne ciudat de gol.
Copiii aduc bucurie — dar nu sunt un scut împotriva singurătății.
Sănătatea nu este veșnică
Într-o zi, ieșirile în care te aruncai odată cu entuziasm par un maraton.
Îți dai seama că sănătatea nu a fost niciodată un personaj secundar —
a fost pilonul principal care ți-a ținut viața stabilă.
Pensia și banii
Pensia nu este o recompensă — este o confruntare cu realitatea.
A depinde de sistem este ca și cum ai sta pe gheață subțire.
Facturile cresc, nevoile cresc, prețurile cresc... dar sprijinul nu crește. 
Așa că mi-am reconstruit viața după noi reguli — reguli oneste, clare, practice, pentru a trăi cu demnitate.
Regula 1: Banii sunt mai de încredere decât orice altceva. 
Iubește-ți copiii, prețuiește-i —
dar nu-i transforma în planul tău de pensie.
Economisește pentru tine.
Chiar și economiile mici creează o mare libertate.
Independența financiară înseamnă demnitate.
Regula 2:  Sănătatea ta este adevărata ta meserie
Nimic altceva nu contează dacă corpul tău refuză să coopereze.
Mișcă-te. Plimbă-te. Fă stretching.
Păzește-ți somnul ca pe un tezaur.
Mănâncă mai sănătos. Reduce otrava deghizată în zahăr și sare.
Boala nu face discriminări,
dar îi respectă pe cei care își asumă responsabilitatea pentru ei înșiși.
Regula 3: Creează-ți propria bucurie
Așteptarea ca alții să te facă fericit este cea mai rapidă cale către suferință.
Așa că învață să te bucuri de lucrurile mărunte —
un mic dejun liniștit, o carte bună, muzică care îți încălzește sufletul.
Când știi cum să te faci fericit, singurătatea își pierde puterea.
Regula 4: Îmbătrânirea nu este o scuză pentru a deveni neajutorat
Unii oameni transformă îmbătrânirea într-un spectacol de plângeri.
Și, încet, chiar și cei care îi iubesc încep să se îndepărteze.
Puterea este atractivă.
Rezistența este magnetică.
Oamenii îi respectă pe cei care rămân capabili, nu pe cei care se predau.
Regula 5: Lasă trecutul în urmă*
Vremurile bune de odinioară erau frumoase — Da.
Dar au trecut și nu mai există bilet de întoarcere.
A te agăța de trecut îți fură prezentul.
Viața de astăzi poate părea diferită, dar încă mai are momente care merită trăite.
Regula 6: Protejează-ți pacea ca și cum ar fi proprietatea ta
Nu fiecare ceartă are nevoie de vocea ta.
Nu fiecare insultă are nevoie de răspunsul tău.
Nu toate rudele merită să aibă acces la emoțiile tale.
Pacea este scumpă.
Protejeaz-o de dramă, negativitate și oameni epuizanti — chiar dacă sunt apropiații tăi. 
Regula 7: Continuă să înveți ceva — orice
Ziua în care încetezi să înveți este ziua în care începi să îmbătrânești.
O rețetă nouă, un cuvânt nou, o aplicație nouă, un hobby nou —
creierul tău are nevoie de mișcare la fel ca și corpul tău.
Învățarea te menține tânăr.
Stagnarea te îmbătrânește.
Puterea și libertatea îți aparțin în continuare
Îmbătrânirea este un examen pe care nimeni nu îl poate susține în locul tău.

luni, 29 decembrie 2025

Oamenii te vor judeca

Îți voi spune ceva, cu liniștea celui care a înțeles asta din proprie experiență: orice vei face și orice ți se va întâmpla, oamenii te vor judeca. Nu pentru că ai greșit, nu pentru că ai ales prost, ci pentru că judecata a devenit, pentru mulți, o formă comodă de a-și explica propriile frustrări și de a-și valida propriile alegeri.
Dacă vei divorța, te vor judeca că n-ai știut să ții o familie. Dacă vei rămâne singur, te vor judeca pentru că „sigur e ceva în neregulă cu tine”. Dacă vei avea o relație cu cineva care nu se potrivește gusturilor sau standardelor lor, te vor judeca pentru că „puteai mai mult” sau „nu e ce trebuie”. 
Dacă vei lua în greutate, te vor judeca pentru delăsare și lipsă de voință. Nu vor lua în calcul boala, stresul, pierderile sau faptul că uneori corpul reacționează la viață, nu la mâncare. Vor reduce totul la „putea mai mult” sau „nu se respectă”, ca și cum voința ar fi singura măsură a valorii unui om. 
Dacă vei slăbi, te vor judeca pentru metoda aleasă. Vor comenta dacă ai cerut ajutor spunând că „ai fi putut și singur”. 
Te vor judeca pentru felul în care arăți, pentru ceea ce mănânci, pentru cum îți crești copiii, pentru ce carieră alegi, pentru că muncești prea mult sau pentru că nu muncești destul. Te vor judeca dacă taci și te vor judeca dacă vorbești. Dacă ești discret, ești suspect. Dacă ești deschis, ești prea mult. Dacă ești blând, ești slab. Dacă ești ferm, ești rece. Orice formă ai lua, va exista cineva care să o considere greșită.
Dar adevărul este acesta: cei care te judecă nu știu prin ce treci. Nu cunosc luptele tale zilnice, compromisurile pe care le faci, durerile pe care le duci în tăcere. Nu știu ce ai pierdut, ce ai salvat, ce ai îndurat ca să ajungi unde ești. Și, de cele mai multe ori, nici nu îi interesează să știe. Judecata lor nu vine dintr-o dorință de a înțelege, ci din nevoia de a se simți mai buni, mai drepți, mai siguri pe propriile alegeri.
Mai mult decât atât, oamenii te judecă adesea pentru lucruri pe care ei înșiși nu ar avea curajul să le facă. Te judecă pentru că ai plecat dintr-o relație care te distrugea, pentru că ai schimbat un drum care nu te mai reprezenta, pentru că ai ales altfel decât au ales ei. Curajul tău îi incomodează, pentru că le amintește de propriile renunțări, de propriile frici.
Dintre toți acești oameni, poate vei întâlni câțiva, dar  foarte puțini, care să se bucure sincer pentru tine. Oameni care să nu te privească prin prisma succeselor sau eșecurilor tale, ci prin ceea ce ești. Care să rămână lângă tine indiferent cum se schimbă viața ta, înfățișarea ta, drumul tău. Care să nu-ți ceară explicații și să nu-ți ofere verdicte. Aceștia sunt cei care contează. Și sunt rari. Și prețioși.
Pentru ceilalți, nicio alegere de-a ta nu va fi vreodată suficient de bună, pentru că problema nu e alegerea, ci nevoia lor de a judeca. Și atunci, poate cea mai mare libertate este să înțelegi că nu ești dator nimănui cu justificări pentru viața ta. Să încetezi să trăiești în așteptarea aprobării. Să alegi pentru tine, chiar dacă asta înseamnă să fii neînțeles.
Pentru că, la final, nu vei trăi cu judecata lor, ci cu alegerile tale. Iar liniștea de a fi fidel ție însuți valorează mai mult decât orice validare venită din afară. - Irina Binder

marți, 23 decembrie 2025

Se desființează Filarmonica din Râmnicu Vâlcea.


   Nu cu zgomot. Nu cu revoltă. Ci aproape pe tăcute, ca o ușă închisă încet, să nu deranjeze. 
   Filarmonica Muntenia din Târgoviște a fost desființată cândva, iar ceea ce a mai rămas din orchestră a fost lipit artificial de un „nou centru cultural județean”. Un nume frumos pentru un gol. Rezultatul? Praful. Tăcere. Județul Dâmbovița abia mai respiră cultural, ca un pacient ținut pe aparate, fără speranță de recuperare.
   Filarmonica Marea Neagră a dispărut și ea. Iar teatrul de la malul mării — născut parcă dintr-o ultimă încercare de a salva ceva — se zbate acum la limita supraviețuirii. Muzicieni, tehnicieni, oameni care și-au pus viața în slujba artei, ținuți în viață de promisiuni vagi și bugete amputate.
   De fiecare dată când dispare o instituție de cultură, nu se pierde doar o clădire, nu dispar doar niște posturi. Se stinge o lumină. Se rupe o legătură între oameni și sens. Ușor, ușor, se așterne liniștea. Dar nu liniștea care vindecă — ci aceea grea, apăsătoare, în care nu mai auzi nimic pentru că nu mai e nimic de spus.
   O filarmonică nu este un lux. Este o școală a sensibilității. Este locul unde un copil poate descoperi că lumea nu înseamnă doar grabă și supraviețuire. Unde un adult obosit își amintește că încă mai poate simți. Când o desființezi, nu economisești bani — economisești suflete.
   Și rămâne întrebarea, una care ar trebui să ardă: ce anume îi posedă pe cei care iau asemenea decizii să le facă înaintea sărbătorilor creștine?
   Înainte de Crăciun. Înainte de Paști. Înainte de momentele care vorbesc despre lumină, naștere, speranță, sacrificiu. Ce fel de gol interior te face să tai cultura exact atunci când oamenii ar avea cea mai mare nevoie de ea? Ce fel de liniște cauți, când alegi să reduci la tăcere muzica?
    O societate fără filarmonici, fără teatre, fără artă vie, nu devine mai eficientă. Devine mai săracă. Mai crudă. Și, în cele din urmă, mai singură.

Iar liniștea care rămâne după ce cultura e alungată…
nu e pace.
E abandon.

Cum îți trădează fotografiile din rețelele sociale stima de sine

Cum îți trădează fotografiile din rețelele sociale stima de sine
o analiză psihologică, nu o judecată morală
Pentru a afla informații despre o persoană – despre interesele, stilul de viață, valorile și mecanismele ei de adaptare – este suficient, de multe ori, să îi analizăm pagina de pe rețelele sociale. Spațiul digital a devenit o extensie a identității personale, un loc în care oamenii își construiesc și își reglează imaginea de sine.
Deși majoritatea utilizatorilor publică fotografii cu intenția de a arăta doar aspectele pozitive ale vieții – reușite, experiențe plăcute, momente de succes – psihologia arată că nu conținutul izolat este relevant, ci tiparul, repetitivitatea și rigiditatea mesajului transmis. Tocmai aici apar informații pe care, de multe ori, nici autorul paginii nu le conștientizează.
Este important de precizat de la început că nu este vorba despre judecăți morale, că nu orice fotografie indică o problemă și că nu există concluzii absolute despre un individ pe baza unei singure imagini. Psihologia lucrează cu corelații, frecvențe și tipare, nu cu excepții.
Un concept-cheie pentru înțelegerea comportamentului online este diferența dintre validarea internă și validarea externă. Validarea internă reprezintă un sentiment relativ stabil al propriei valori, care nu depinde constant de reacțiile celorlalți. Validarea externă reprezintă nevoia repetată de confirmare din partea mediului, prin aprecieri, like-uri, comentarii sau atenție. Cu cât stima de sine este mai solidă intern, cu atât expunerea demonstrativă scade. Cu cât este mai fragilă, cu atât nevoia de expunere și confirmare crește.
Ce pot indica anumite tipare de fotografii
Fotografiile frecvente din sala de fitness. O fotografie ocazională din sala de sport este un fapt banal. Însă atunci când pagina este dominată de postări repetate cu antrenamente, corp și progres fizic, apare un tipar clar. Din perspectivă psihologică, acest comportament poate indica o dependență crescută de validare externă, nevoia de recunoaștere și apreciere și o stimă de sine construită predominant pe imaginea corporală. Nu sportul este problema, ci nevoia de a-l expune constant ca dovadă de valoare personală.
Fotografiile excesive cu partenerul de cuplu. A publica imagini cu persoana iubită este firesc. Totuși, atunci când pagina este saturată de astfel de fotografii, cu un mesaj constant de fericire și unitate, apare un alt nivel de interpretare. În multe cazuri, acest tipar indică anxietate relațională, nevoia de a demonstra stabilitatea cuplului, neîncredere latentă în partener sau o stimă de sine dependentă de statutul relațional. Adesea, mesajul nu este adresat publicului, ci propriului sine, ca o formă de autoasigurare.
Fotografiile care ascund fața sau identitatea. Persoanele care evită constant expunerea feței, pozând din spate, din profil sau cu fața parțial acoperită, pot manifesta complexe legate de imagine, anxietate socială sau frică de evaluare și respingere. Există, desigur, și motive estetice sau artistice. Diferența o face consistența și rigiditatea acestui comportament.
Pentru o analiză completă, trebuie luate în considerare și alte tipare frecvente. Selfie-urile excesive pot indica narcisism defensiv sau insecuritate mascată. Fotografierea constantă a bunurilor de lux este adesea asociată cu nevoia de statut și recunoaștere. Mesajele motivaționale postate obsesiv pot semnala încercarea persoanei de a se convinge pe sine. Afișarea permanentă a fericirii poate ascunde negare emoțională, iar absența totală a fotografiilor personale poate indica evitare, retragere sau teamă de expunere.
Majoritatea oamenilor nu postează conștient pentru a impresiona, ci pentru a-și regla starea internă. Rețelele sociale funcționează adesea ca un mecanism de autoreglare emoțională. Omul se expune pentru a se liniști, pentru a simți că există, că este văzut și că are valoare.
Fotografiile din rețelele sociale nu arată cine suntem în esență. Ele arată ce avem nevoie să confirmăm, ce încercăm să stabilizăm sau ce ne lipsește într-un anumit moment al vieții. Nu pozele sunt problema, ci nevoia psihologică din spatele lor.
Un om echilibrat poate posta mult sau puțin. Diferența nu este cantitatea, ci dependența. Acolo unde stima de sine este solidă, expunerea este opțională. Acolo unde este fragilă, expunerea devine necesară.

Anatol Basarab.

Moartea poate fi anulată printr-un cuvânt

Acest om a demonstrat că moartea poate fi anulată printr-un cuvânt. Cu o lună înainte de Premiul Nobel, el este mort. Coincidență?
De ce oamenii care mănâncă „corect”, fac sport și iau vitamine tot îmbătrânesc, fac cancer, diabet și mor în chinuri? De ce medicii sunt neputincioși, iar pastilele nu funcționează?
Piotr Goriaev, doctor în științe biologice, nominalizat la Premiul Nobel, a dezvăluit taina: moartea este o eroare în program — un program pe care îl creezi tu însuți, cu fiecare cuvânt pe care îl rostești.
Cum e posibil așa ceva? Ce a aflat? Cui i-a fost convenabil să ascundă asta?
Chiar acum vei afla cinci descoperiri șocante ale lui Piotr Goriaev. A cincea îți va răsturna tot ce credeai despre viață, moarte și natura realității.
Piotr Goriaev s-a născut în 1942, într-o familie sovietică obișnuită. Nimeni nu putea bănui că acest băiat va ajunge să provoace întreaga medicină a lumii. A devenit doctor în științe biologice, academician al Academiei Ruse de Științe ale Naturii. Dar drumul spre recunoaștere a fost plin de spini.
Știința oficială i-a declarat lucrările „pseudostiință”. Colegii râdeau. Presa îl acuza de șarlatanie.
În 1985, Goriaev a început experimente care aveau să schimbe totul. El a studiat ADN-ul nu ca pe o formulă chimică moartă, ci ca pe un sistem viu, capabil să primească și să transmită informație. În timp ce alți oameni de știință tăiau moleculele cu bisturiul, Goriaev le asculta muzica.
A descoperit că ADN-ul emite unde asemănătoare semnalelor radio. Aceste unde poartă informație despre sănătate, boală și chiar despre durata vieții.
În anii 2000 a avut loc o străpungere. Goriaev a demonstrat că ADN-ul reacționează la vorbirea umană la fel de puternic ca la radiații sau substanțe chimice. A fost un șoc pentru lumea științifică. Reprezentanții medicinei tradiționale refuzau să-i publice articolele. Spuneau: „E imposibil, contrazice legile fizicii.”
Dar rezultatele experimentelor nu puteau fi infirmate.
În 2020 s-a întâmplat ceva incredibil. Goriaev a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină. Informația circula în cercuri științifice înguste. Confirmare oficială nu exista, dar susținătorii savantului se pregăteau de triumf.
Pe 17 noiembrie 2020, Piotr Goriaev moare. Brusc. La vârsta de 78 de ani, fiind — cu o săptămână înainte — „în deplină sănătate”. Rudele vorbesc despre infarct. Medicii confirmă. Dar întrebările rămân.
Cum moare atât de neașteptat un om care a studiat natura vieții și a morții timp de 40 de ani? De ce exact cu o lună înainte de cea mai mare recompensă? Cui i-a fost convenabil să-l reducă la tăcere? Ce anume a descoperit, încât amenința afacerea de trilioane a corporațiilor farmaceutice?
Înainte să moară, Goriaev a reușit să transmită discipolilor săi ceva important — informația despre cele cinci descoperiri principale. O informație care poate schimba viața oricui o aude.
Astăzi vei afla aceste secrete. Dar mai întâi — un fapt care îți ridică părul în cap. Și totuși, cel mai șocant nu e acesta. Urmează descoperiri pe care știința modernă încă nu le poate explica.
Prima descoperire a lui Goriaev este legată de un experiment care sună ca science-fiction.
Savantul a luat un eșantion de ADN uman și l-a pus într-o cameră ermetică. Aparatura specială înregistra o emisie electromagnetică foarte slabă, provenită de la moleculă. Era normal: orice țesut viu emite energie. Până aici totul corespundea legilor fizicii.
Apoi Goriaev a scos complet ADN-ul din cameră. A curățat până la ultima moleculă. A verificat de zece ori. Conform tuturor legilor naturii, emisia ar fi trebuit să se oprească instantaneu. Sursa dispăruse. Semnalul trebuia să dispară. Logică de fier.
Dar natura a râs de logică.
Aparatele continuau să înregistreze emisia. O zi, două. Trei. O săptămână. O lună. Patruzeci de zile la rând, detectorii prindeau unde dintr-o cameră goală.
Goriaev a numit fenomenul „fantoma ADN-ului”. Urmă, amprentă, hologramă în spațiu. Moleculele dispăruseră, dar informația rămăsese.
Ca muzica ce continuă să sune în cap după ce ai oprit radioul.
Savantul a repetat experimentul de sute de ori. A schimbat echipamentul, a invitat experți independenți. Rezultatul nu s-a schimbat. Fantoma exista. Informația s-a dovedit mai puternică decât materia.
A fost o lovitură în plin pentru știința materialistă. Dacă urma rămâne după distrugerea purtătorului, înseamnă că informația există independent de lumea fizică.
Goriaev a tras o concluzie revoluționară: celulele tale lasă o amprentă ondulatorie în spațiu. Fiecare moleculă de ADN creează o copie invizibilă a ei însăși. Iar această copie trăiește propria viață chiar și după moartea celulei.
Imaginează-ți: când mori, corpul se descompune, dar copia ondulatorie rămâne. Ea continuă să existe în spațiu, ca o undă radio — nu o vezi, dar o poți prinde cu un receptor.
Savantul și-a pus întrebarea: dacă celulele lasă o fantomă, ce se întâmplă cu conștiința? cu gândurile, amintirile, personalitatea? Oare și ele lasă urme după moartea corpului?
Această întrebare l-a dus pe Goriaev la a doua descoperire. Și aici începe adevăratul „detectiv”.
Asta a fost doar prima descoperire, dar deja îți explodează mintea. Mai departe e și mai puternic: urmează cum cuvintele tale ucid sau vindecă la nivel molecular.
A doua descoperire a lui Goriaev a fost o bombă chiar și pentru susținătorii lui.
Savantul a făcut o serie de experimente care dovedeau ceva incredibil: ADN-ul înțelege vorbirea umană. Nu doar reacționează la sunet — ci înțelege sensul cuvintelor. Așa cum un computer înțelege comenzile programatorului.
Goriaev a luat mostre de ADN uman sănătos, le-a pus sub microscop și a început să le influențeze cu unde sonore. A folosit un laser special, modulat de vorbire umană. Fasciculul laser transporta informația sonoră direct în structura moleculară.
Primul test: înjurătura și blestemul.
Goriaev rostea cele mai grosolane, cele mai rele cuvinte pe care le știa. Sub microscop se vedea o imagine înfricoșătoare: cromozomii începeau să se deformeze, să se răsucească, să se rupă. Deteriorările creșteau cu fiecare secundă.
Savantul a oprit experimentul și a măsurat. Rezultatul a fost năucitor.
Deteriorarea ADN-ului corespundea expunerii la o radiație de 30.000 de roentgen. Ca comparație, doza letală pentru om este de 400 roentgen.
Un singur blestem provoca un rău de 75 de ori mai mare decât o iradiere mortală.
Nu e metaforă. Este o realitate fizică măsurată cu aparate.
Apoi Goriaev a făcut experimentul invers.
A luat mostrele deteriorate — acelea pe care le „distrusese” prin blesteme — și a început să le influențeze cu rugăciuni și cuvinte bune.
Citea rugăciuni ortodoxe, mantre budiste, rostea urări de bine. Spunea cuvintele sincer, cu sentiment adânc.
Și s-a întâmplat „minunea”: cromozomii rupți au început să se lipească. Zonele deteriorate se refăceau. Procesul se vedea cu ochiul liber.
Cu cât încărcătura emoțională era mai puternică, cu atât vindecarea era mai rapidă. Rugăciunea sinceră funcționa mai repede decât repetarea mecanică. Iubirea vindeca mai eficient decât indiferența.
Goriaev a înțeles: fiecare cuvânt îți programează corpul.
Nu e psihologie. Nu e autosugestie. Nu e efect placebo. Este acțiunea directă a undei sonore asupra structurii moleculare.
Când o mamă țipă la copil, îi distruge ADN-ul. Când un om își spune: „Sunt bolnav”, „Sunt bătrân”, „Mor”, el își ucide literalmente celulele din interior.
Dar și invers funcționează. Când spui cuvinte bune ție sau altora, pornești procesul de vindecare.
Rugăciunea nu e „cerere către cer”. E terapie ondulatorie, care reface codul genetic. Fiecare cuvânt bun e un medicament. Fiecare blestem e o otravă. Iar corpul tău aude fiecare dintre ele.
Gândește-te câte fraze distructive rostești zilnic, în gând sau cu voce tare: „Sunt obosit”, „Mă doare capul”, „E insuportabil”, „Nu rezist”. Fiecare astfel de frază e o lovitură în ADN.
O lovitură de 30.000 roentgen.
Acum înmulțește cu zilele, lunile, anii. De aici vin bolile pe care medicii le numesc „inexplicabile”.
Dar astea sunt încă „flori”. Următoarea descoperire explică de ce unii trăiesc până la 100 de ani și rămân sănătoși, iar alții mor la 50 de boli incurabile.
A treia descoperire ține de ceea ce Goriaev a numit „câmpul informațional unic al Pământului”.
Sună ezoteric. Dar savantul spunea că a demonstrat asta matematic și experimental.
Toată informația despre fiecare ființă vie de pe planetă este păstrată într-un singur câmp. O bibliotecă uriașă, invizibilă, unde e scrisă istoria fiecărei celule, a fiecărui organism, a fiecărui om care a trăit vreodată.
Goriaev făcea experimente cu plante.
Lua o plantă tânără și sănătoasă de grâu și înregistra „semnătura ondulatorie” a ADN-ului pe un suport special. Apoi lua o plantă bătrână, pe moarte, aproape uscată: frunze galbene, tulpină pleoștită, rădăcini putrezite. În câteva zile ar fi murit.
Savantul începea să iradieze planta muribundă cu înregistrarea informației ondulatorii de la planta tânără.
Rezultatul apărea în 24 de ore: planta bătrână începea să-și revină. Apăreau frunze verzi noi. Tulpina se ridica. Rădăcinile se întăreau. După o săptămână, nu-ți venea să crezi că aceea fusese planta muribundă: arăta tânără, proaspătă, plină de viață.
De unde lua planta informația de refacere?
Goriaev a înțeles: o „citea” din câmpul informațional. Înregistrarea era doar cheia care deschidea accesul la un imens „banc de date”.
Ca o parolă care îți deschide ușa bibliotecii.
Apoi a făcut pasul următor: experimente similare pe animale.
Șobolani cu diabet primeau iradiere cu informația ondulatorie a șobolanilor sănătoși. Pancreasul începea să funcționeze. Glicemia cobora la normal. Fără insulină, fără pastile, fără dietă. Doar informație ondulatorie.
Șoareci orbi, cu retina distrusă, primeau iradiere cu informația de la șoareci care vedeau. După o lună începeau să vadă. Retina se refăcea „din nimic”. Celulele citeau programul sănătății din câmp și se restructurau după el.
Goriaev a ajuns la o concluzie revoluționară: suntem cu toții conectați la un singur câmp.
Fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare emoție creează o undă în acest ocean informațional.
Când te înfurii, urăști, invidiezi, „murdărești” câmpul din jurul tău. Asta influențează sănătatea celor din apropiere — mai ales a copiilor, fiindcă legătura lor cu câmpul e mai puternică.
Când simți iubire, bucurie, recunoștință, „curăți” spațiul. Starea ta îi influențează pe cei din jur chiar și de la distanță.
De aceea rugăciunea pentru altcineva funcționează chiar dacă el e la celălalt capăt al planetei: unda pleacă în câmp și ajunge la destinatar. Pentru că în câmp distanța nu există: nu sunt metri și kilometri, există doar legătură.
Asta explică fenomene pe care știința le numește „mistică”.
De ce o mamă simte când copilului îi e rău, chiar și de la mii de kilometri? Pentru că sunt legați prin câmp.
De ce gemenii simt durerea unul altuia?
De ce oamenii „văd” lucruri în vise?
Toate acestea sunt citirea de informație din câmpul unic.
Pare că acum e clar.
Dar de aici începe partea cea mai înfricoșătoare.
A patra descoperire explică de ce savantul era atât de temut.
Goriaev nu s-a oprit la teorie. A creat o tehnologie practică de vindecare prin „matrici ondulatorii” — o tehnologie care amenința existența industriei farmaceutice. O industrie care câștigă anual 4 trilioane de dolari.
Esența metodei e simplă: se ia ADN sănătos al unui organism tânăr, i se înregistrează caracteristica ondulatorie, apoi această informație este transmisă celulelor bolnave ale pacientului. Celulele citesc programul sănătății și încep să se refacă — fără chimie, fără operații, fără efecte secundare.
În 2005, Goriaev a făcut un experiment oficial înregistrat.
A luat un grup de șobolani cu diabet sever. Pancreasul lor aproape nu mai producea insulină. La scară umană, era stadiu final. Fără tratament, ar fi murit în 2–3 săptămâni.
Savantul i-a iradiat cu o matrice ondulatorie a unui pancreas sănătos, de la șobolani tineri. Ședințele durau 20 de minute, de trei ori pe săptămână.
După 10 zile, glicemia a început să scadă. După trei săptămâni, a ajuns la normal. Șobolanii s-au vindecat complet. Pancreasul și-a refăcut funcția de producere a insulinei.
Următorul experiment a fost și mai impresionant.
Goriaev a luat un grup de șoareci orbi. Retina lor era complet distrusă dintr-un defect genetic. Orbia era „incurabilă”. Medicina modernă poate doar să încetinească procesul, nu să refacă vederea. Transplantul de retină nu e posibil tehnic.
Savantul a început să iradieze ochii șoarecilor cu informația ondulatorie a unei retine sănătoase. Procesul era lent. Primele schimbări au apărut după două săptămâni: șoarecii reacționau la lumină. După o lună distingeau obiecte. După două luni, vederea li s-a refăcut complet. Șoarecii orbi vedeau la fel ca cei sănătoși.
Există și date neoficiale despre tratamente la oameni.
Pacienți oncologici, cărora medicii le dădeau o lună de viață, ar fi trecut prin terapia ondulatorie a lui Goriaev. Tumorile se micșorau, iar în unele cazuri dispăreau complet. Documentar nu e confirmat, deoarece medicina oficială refuza să recunoască metoda. Dar mărturiile pacienților există.
Și atunci devine limpede de ce era periculos.
Dacă poți trata cancer, diabet, orbire cu ajutorul sunetului și luminii, de ce mai ai nevoie de chimioterapii de sute de mii de dolari? De ce injecții de insulină pe viață? De ce operații complicate la ochi?
Corporațiile farmaceutice își pierd piața de 4 trilioane. Nu e „business” — e imperiu. Iar imperiul se apără.
Pe Goriaev nu îl publicau. Invențiile nu i le patentau. Presa îl numea șarlatan. Și când nici asta n-a fost suficient, cu o lună înainte de nominalizarea la Nobel, moare brusc.
Infarct. La 78 de ani. Un om care, teoretic, știa cum să prevină orice boală.
Iar acum — atenție.
Urmează dezvăluirea principală. Pentru asta te uiți până la capăt. Informația pe care Goriaev le-a dat-o discipolilor înainte de moarte.
A cincea și cea mai șocantă descoperire privește natura morții.
Goriaev afirma că moartea, în sensul obișnuit, nu există.
Ceea ce numim „moarte” este doar o eroare în program. O greșeală de cod, pe care o scriem noi înșine în corp, din clipa nașterii.
Imaginează-ți corpul ca pe un radio-receptor. Complex, perfect, dar totuși receptor. El prinde un semnal din câmpul informațional și îl transformă în viață. Cât timp receptorul funcționează, trăiești. Când se strică, mori.
Dar ce se întâmplă cu semnalul însuși? cu unda pe care receptorul o prinde?
Goriaev răspundea: semnalul nu dispare nicăieri. Unda radio continuă să existe chiar și când receptorul e distrus.
La fel și conștiința ta continuă să existe chiar dacă trupul moare. Ea rămâne în câmpul informațional — ca fantoma ADN-ului care emite 40 de zile după ce molecula a fost scoasă din cameră.
Dar de unde vine „defecțiunea”? De ce se strică receptorul?
Goriaev a făcut zeci de experimente și a ajuns la o concluzie incredibilă: noi ne programăm propria moarte.
De fiecare dată când spui „Îmbătrânesc”, scrii programul îmbătrânirii în ADN. Când spui „Mă îmbolnăvesc”, scrii programul bolii. Când gândești „Am să mor”, creezi programul morții.
Nu e metaforă.
Cuvintele tale creează o undă sonoră. Unda acționează asupra ADN-ului. ADN-ul își schimbă structura conform informației primite. Dacă informația e distrugătoare, ADN-ul se degradează. Dacă e vindecătoare, ADN-ul se reface.
Goriaev spunea că frica de moarte este cel mai puternic program de distrugere.
Omul se teme că va muri. Emoția fricii creează o undă uriașă în câmp. Unda se „înregistrează” în ADN. Celulele încep să se pregătească de moarte. Se pornesc procesele îmbătrânirii. Organismul se stinge încet, pentru că e programat astfel.
Dar dacă schimbi programul, schimbi rezultatul.
Goriaev afirma că oamenii care nu se tem de moarte trăiesc mai mult. Nu fiindcă sunt „curajoși”, ci pentru că în ADN-ul lor nu există programul fricii. Celulele nu primesc semnalul „trebuie să mori”.
Savantul studia longevivi din toată lumea — oameni care au trăit până la 100, 120, 150 de ani. Ce aveau în comun? Nici dieta, nici sportul, nici medicamentele. Aveau în comun atitudinea față de moarte.
Nu se temeau de ea. O vedeau ca pe o trecere firească într-o altă stare.
Goriaev a scris asta în ultima sa lucrare: suntem nemuritori cât timp „melodia noastră” răsună în câmpul informațional. Moartea corpului nu e sfârșitul tău ca persoană. E trecerea dintr-o formă de existență în alta: din materială în ondulatorie, din vizibilă în invizibilă.
Dar informația despre tine rămâne pentru totdeauna.
De aceea există fenomenele reîncarnării: copii care își amintesc vieți trecute. Ei nu inventează. Ei citesc informația din câmp, unde se păstrează memoria tuturor celor care au trăit.
Cuvintele, faptele, gândurile tale sunt înscrise în câmp. Ele influențează alți oameni, generațiile viitoare, însăși structura realității.
Înainte să moară, Goriaev le-a spus discipolilor: „Dacă mă vor ucide, asta nu va schimba nimic. Informația e deja în câmp. Nu o poți distruge. O poți doar accepta sau respinge.”
Peste o săptămână a murit.
Dar cuvintele lui au rămas. Descoperirile lui au rămas. Și acum știi ce știa și el.
Destulă teorie — trecem la practică.
Iată pași concreți pe care îi poți aplica chiar de azi, ca să-ți re-programezi realitatea.
Prima regulă: scoate imediat din vorbire frazele distructive: „Sunt obosit”, „Sunt bolnav”, „Îmbătrânesc”, „Nu-mi va reuși”, „Nu rezist”. Fiecare astfel de frază e o comandă către ADN pentru distrugere.
Înlocuiește-le cu creatoare: „Sunt plin de energie”, „Corpul meu e sănătos”, „Întineresc în fiecare zi”, „Îmi reușește tot”, „Pot duce orice”.
A doua regulă: spune-ți zilnic, cu voce tare, cuvinte bune. Stai dimineața în fața oglinzii. Privește-te în ochi. Spune: „Te iubesc”, „Ești frumos”, „Ești sănătos”, „Ești puternic”.
Nu e autosugestie. E reprogramare directă a codului genetic prin undă sonoră.
A treia regulă: folosește rugăciuni sau afirmații cu sentiment adânc. Nu contează dacă „crezi” sau nu — contează sinceritatea și forța emoției. Rugăciunea e o undă concentrată de vindecare. Intră în câmp și se întoarce spre tine amplificată de mii de ori.
A patra regulă: elimină complet din viață blestemele și înjurăturile. Mai ales către tine și către cei dragi. Ține minte cifra: 30.000 roentgen. Fiecare cuvânt grosolan lovește celulele cu această forță. Nu e exagerare. E „fapt” măsurat științific — așa cum susține textul.
A cincea regulă: încetează să te temi de moarte. Înțelege: ești nemuritor. Conștiința nu dispare când moare corpul. Ea trece în câmpul informațional și rămâne acolo pentru totdeauna.
Frica de moarte e programul cel mai distructiv. Scapă de ea și vei trăi mult mai mult.
Ce muzică îți cântă înăuntru chiar acum? Requiemul morții sau imnul vieții?
Goriaev a „dovedit” — în logica acestui discurs — că tu îți alegi singur melodia. Cu fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare emoție scrii codul realității tale.
Încearcă aceste reguli timp de o săptămână — doar șapte zile — și vei simți diferența în corp, în stare, în viață.

Anatol Basarab.

luni, 15 decembrie 2025

Din grozăviile și nemerniciile celor ce au instalat în anii ‘50 comunismul în România

Din grozăviile și nemerniciile celor ce au instalat în anii ‘50 comunismul în România

Anii ’50 nu au însemnat doar instaurarea brutală a comunismului în România, ci și o metodică umilire, exterminare morală și, adesea, fizică a elitelor culturale și academice ale țării. Mari savanți, scriitori, filozofi și profesori universitari au fost reduși la munci degradante, aruncați în închisori sau lăsați să moară în mizerie, în timp ce spiritul liber era condamnat ca „dușman al poporului”. Amintirea acestor destine nu este un exercițiu de nostalgie, ci un act de luciditate: istoria, atunci când este uitată, are obiceiul de a se întoarce.

În atenția lui Vexler despre anatomia distrugerii elitei românești

- Marele sociolog Dimitrie Gusti (fost Ministru al Învățământului, și Președinte al Academiei Române) - la 70 de ani, bolnav fiind, lucra în schimbul doi la o Cooperativă Meșteșugărească din Comun Cățelu, de lângă București, unitate ce producea jucării de cauciuc pentru copii;

- Scriitorul Dinu Pillat - lucrează în acele vremuri ca și casier, apoi săpător de fântâni, apoi ajutor de tâmplar, manipulant de mărfuri, și multe alte asemenea alte activități;

- Marele Emil Racoviță - întemeietorul speologiei, moare în mizerie în anul 1947;

- Sextil Pușcariu - creatorul lexicografiei moderne românești ca știință, este declarat “criminal de război” și moare în anul 1948;

- Marele geograf Simion Mehedinți - pus la index de autoritățile vremii, moare în mizerie, în anul 1962;

- Marele istoriograf Alexandru I. Lepădatu - fost Președinte al Academiei Române, moare în închisoarea de la Sighet, în anul 1950;

- Filozoful P.P. Negulescu - pus și el pe lista “dușmanilor poporului”, moare în anul 1951;

- Filozoful Constantin Rădulescu-Motru - pus și el pe lista “dușmanilor poporului” moare în anul 1957;

   Și tot în acei ani:

- în închisoarea de la Aiud (și în condiții vitrege și clandestine desigur) - filozoful septuagenar Ion Petrovici, fost Ministru al Educației Naționale, ținea cursuri de istorie a filozofiei;

- în închisoarea din Jilava - economistul și fostul Ministru de Externe Mihail Manoilescu preda (în aceleași vitrege și clandestine condiții) limba engleză;

- și tot în închisoarea din Jilava - George Fotino (fost Decan al Facultății de Drept din București) - ținea prelegeri de istorie a dreptului românesc;

- tot la Jilava, Petre Țuțea ținea prelegeri despre filozofia istoriei;

- în 1951, peste 300 de studenți de la Facultatea de Medicină din București, au fost arestați pentru că s-au dus după cărți și pentru studiu la Biblioteca Franceză din București. Ei au fost mai apoi trimiși în colonii de muncă.

- tot în acei ani, muzicologii Dimitrie Cuclin și Emanoil Ciomac sunt condamnați pentru vina de a fi luat parte la audiții muzicale la Ambasada Engleză. Au fost trimiși mai apoi la muncă forțată pe șantierele patriei.

Deși mulți poate nu sunteți interesați de asemenea vremuri, este bine totuși a le cunoaște cât de cât, și numai pentru faptul că...istoria (cu nuanțe desigur) se poate repeta...

joi, 11 decembrie 2025

Parcări în Craiova

❗️❗️❗️Parcări în Craiova 
Incepând cu 10 decembrie, puteți crea contul de utilizator pe platforma primăriei, urmând ca în data de 16 decembrie să alegeți locul de parcare. 
Urmați paşii: 
⬇️
🅿️ Atribuire online a locurilor de parcare de reședință în Craiova (din 16 decembrie 2025)
• 📅 Perioada de depunere a cererilor: 16–31 decembrie 2025
• 💻 Totul se face online, prin platforma: parcari.primariacraiova.ro
📄 Ce trebuie să faci
• 🆔 Creezi un cont pe platformă
• 📎 Încarci documentele necesare:
• act de identitate
• dovada domiciliului / folosinței imobilului
• certificat de înmatriculare și actele mașinii
• 🦽 documente suplimentare pentru persoane cu dizabilități (care au prioritate și gratuitate)
✅ Condiții de eligibilitate
• 🚗 Autovehicul din categoriile M1 sau N1
• 💰 Fără datorii la bugetul local
• 🏠 Un singur loc de parcare per unitate locativă (al doilea doar dacă rămân locuri)
🏷️ Taxe
• 👤 Persoane fizice: de la 170 lei/an
• 🏢 Persoane juridice: de la 340 lei/an
• 📈 Dacă sunt mai multe cereri decât locuri → licitație publică pentru prețul final
ℹ️ Alte informații
• 🅿️ Etapa actuală vizează doar locurile deja marcate și numerotate
• 📘 Regulamentul complet: pe site-ul Primăriei Craiova
https://www.primariacraiova.ro

marți, 9 decembrie 2025

„Logodnicul din lună” revine la Opera Craiova

 Opera Română Craiova îi invită pe iubitorii muzicii, marți, 9 decembrie 2025, la o

reprezentație specială a îndrăgitei operete „Logodnicul din lună”.

Săptămâna aceasta, melomanii vor avea ocazia să se bucure din nou de fermecătoarea

creație a lui Eduard Künneke, pe un libret de Herman Haller și Fritz Oliven, inspirat de

comedia lui Max Kempner-Hochstädt.


Cu umor și farmec, opereta „Logodnicul din lună” urmărește ce se întâmplă atunci când

visurile romantice se lovesc de realitate, iar o glumă nevinovată se transformă într-o

aventură sentimentală. Nu întâmplător, la peste 100 de ani de la premiera absolută,

spectacolul - presărat cu încurcături amuzante și apariții surprinzătoare - rămâne la fel de

gustat de public.


Punerea în scenă regizată de Laurențiu Nicu, care este și realizatorul coregrafiei, cu o

scenografie semnată de Răsvan Drăgănescu, va fi prezentată din nou publicului marți, 9

decembrie, începând cu ora 19.00, în sala Cercului Militar Craiova.

Cele două reprezentații care îl vor avea la conducerea muzicală pe maestrul Florian George

Zamfir, îi vor reuni, alături de Orchestra Operei Române Craiova, pe artiștii Corina Vlada

(Julia de Weert), Petrișor Efrem (August Kuhbrot, Străinul I), Anca Țecu (Hannchen), Cristian

Fofucă (Roderich de Weert, Străinul II), Daniel Cornescu (Josef Kuhbrot), Ada Apan

(Wilhelmine Kuhbrot), Laurențiu Nicu (Egon von Wildenhagen), Adrian Grădinaru (Karl),

Serghei Doroș (Hans) și Loredana Nicola, Alina Onofrei, Alexandra Iordache, Amina

Almahadin (cameriste).


Biletele pot fi achiziționate online:

https://iticket.ro/event/logodnicul-din-luna

și la agenția Operei Române Craiova de la Sala Polivalentă, Bulevardul Ilie Balaci nr. 6, tel.

0351.442.471, agentiadebilete@operacraiova.ro sau la Cercul Militar cu o oră înainte de

începerea evenimentului, în limita locurilor disponibile.


Spectacolul face parte din programul Stagiunii 2025-2026 dedicate Centenarului Elena

Teodorini și este realizat cu sprijinul Primăriei Craiova și al Consiliului Local Craiova.

duminică, 7 decembrie 2025

Cravata galbenă



N-am avut timp să scriu despre film, m-am luat cu altele. Am fost și l-am văzut săptămâna trecută. În mod normal nu m-aș fi dus deoarece am o imagine a lui Celibidache pe care nu vreau să mi-o schimb. 

Eu, un țânc ajuns printr-o minune absolută la Ateneu, fără să înțeleg până atunci prea multe din muzica mare, am avut în acel concert fabulos din 1979 o revelație. Muzica era ceva mai mult decât ceea ce se cânta pe scenă, era ceva mai mult decât suma instrumentelor. N-o să pot spune niciodată ce și sunt ferm convins că nimeni nu poate exprima sentimentul respectiv  în cuvinte. De-atunci m-am simțit legat ombilical de Celibidache, omul care mi-a deschis urechile către marea muzică. Și uite-așa, între amicii mei, eu eram ciudatul care se uita la emisiunea „Broscoiului”(Iosif Sava). Iar când pe-acolo se mai scăpa câte un Celibidache(uneori erau chiar și pasaje din repetițiile sale) simțeam cum „legătura” pulsează. Iată motivul pentru care, sub nicio formă, nu mă interesa o ecranizare a lui Celibidache.

Dar am făcut-o întrucât m-a obligat așa-zisa „critică de film” de la noi. Toți frustrații, toți nefericiții și neterminații care n-au făcut nimic la viața lor, au ajuns critici de ceva. Înainte era mai greu deoarece pentru a ajunge critic trebuia să știi carte. În mult prea superficialele noastre zile, frustrarea e suficientă pentru a te califica drept critic de teatru, film, artă s.a.m.d. Așa și cu șleahta asta de distruși: toți, la unison, au proclamat că filmul e prost. Păi dacă atâția proști spun că un film e prost, atunci e posibil ca filmul respectiv chiar să merite. Acesta mi-a fost raționamentul și s-a dovedit a fi excelent.

În mod surprinzător pentru mine „Cravata galbenă” mi-a demonstrat că nu e totul pierdut, că, da, se mai pot face filme coerente, așa cum se făceau în alte vremuri. Că imaginea poate fi perfect sincronizată cu ideea filmului, că dialogurile pot fi cursive și că simbolurile se pot strecura la modul isteț, astfel încât cel care urmărește să fie captivat de firul narativ, dar să i se și sugereze moduri noi de interpretare a acțiunii. 

Nu mă așteptam să fie un film bun având în vedere că e regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor. Ce poate face un fiu care, probabil, a fost „umbrit” de personalitatea imensă a tatălui său? Fix așa gândeam și mă așteptam să fie o chestie siropoasă, un tablou mult prea tușat, cu tendințe statice. Aiurea, așteptarea mi-a fost risipită brutal! Totul, dar absolut totul a fost surprinzător de reușit, de curat, de simplu și, în același timp, complex. Nici pic de sirop, doar esență!

Ceea ce surprinde însă este firescul. Tocmai pornind de aici am înțeles disperarea prostovanilor neomarxiști care au catalogat filmul ca un dezastru. Modul în care este prezentată Germania Nazistă este unul cât se poate de apropiat de realitate. Interacțiunile cu colegii și profesorii sau abuzurile autorităților nu lasă loc clișeelor atât de adulate de mâncătorii de șabloane fără rost. Faptul că Celibidache avea și sânge evreiesc nu a generat - așa cum probabil așteptau criticii idioți - un motiv de înșirat șabloane prăfuite care par a fi devenit obligatorii pentru „corectitudinea politică”. Iar meditațiile asupra profunzimii muzicii rusești pesemne că i-au disperat atât de tare pe ideologii noștri încât e o minune dacă încă nu le-au explodat ficații.

Am fost într-o sală suficient de plină - chiar m-a surprins! - în care spectatorii nu s-au ridicat de pe scaun decât atunci când s-a aprins lumina. Iar asta spune multe despre film. Nu e puțin lucru pentru un film care e destul de lung pentru spectatorul de azi. Dar cum să te desparți inclusiv de generic în condițiile în care puteai asculta Boleroul lui Ravel, Simfonia a patra a lui Bruckner sau Uvertura „Egmond”? Nu glumesc spunând că pentru mine genericul a fost momentul de forță al filmului, continând impecabil ideea filmului. 

N-am spus nimic despre distribuție care-i una remarcabilă. Poate vă așteptați să-l laud pe John Malkovich, dar n-o s-o fac deoarece joacă fără surprize. N-ai cum să te aștepți la Malkovich la ceva prost, astfel încât apariția sa este una banal de perfectă. Trebuie însă să remarc jocul excelent al lui Ben Schnetzer, cel care l-a interpretat pe Celibidache, și absolut fabuloasele apariții feminine Kate Phillips(în rolul Ioanei Celibidache) și Olivia Popică(Sonia Celibidache). Tușarea excelentă a personalităților filmului și interacțiunea lor cu cea a lui Celibidache reprezintă punctul de greutate și de echilibru al filmului.

Aș mai scrie mult, dar n-aș vrea să plictisesc sau să cad în m,ania înșirărilor de epitete. Ceea ce vreau să remarc înainte de a pune punct este că filmul m-a făcut să vibrez exact așa cum se întâmpla la emisiunile lui Iosif Sava sau când se mai scăpa câte ceva bun pe la televiziunea prăfuită a acelor vremuri. Iată de ce, dacă n-ați văzut „Cravata Galbenă”, vă invit să o faceți cât se mai poate. Veți avea o pauză de normalitate, două ore de firesc pe care nu le veți simți când trec. Iar când se va fi terminat filmul vă veți simți revigorați, exact ca atunci când, într-o vară înăbușitoare o pală de vânt rece vă face să tresăriți. N-am crezut niciodată că normalitatea și firescul vor deveni vreodată atât se subtile, așa cum se întâmplă în învolburatele vremuri pe carec le trăim.

Dan Diaconu 

FABULĂ GEOMETRICĂ




"Pe-un zid mai vechi și cu mortar crăpat,
S-au întâlnit un cerc și un pătrat
Și-au început să-și țină TEOREME,
Ba chiar să-și facă reciproc PROBLEME.
Iar cercul, cam umflat și furibund,
Porni îndată să se dea ROTUND:
- Cu COLȚURI, aspru, necivilizat,
Ești POLINOMUL cel mai REGULAT,
Cam previzibil, LATURI ai egale,
La fel și UNGHIURI și DIAGONALE.
Cei care nu au creier, cu dreptate
Se spune că sunt capetele pătrate,
Deși sunt membri în același club,
Al celor ce-au un creier mic în CUB.
Ești un fixist și un catâr venal,
Dar pot să scot din tine RADICAL,
Ești un redus ce debitezi prostii,
Că ai ajuns o joacă de copii!
A zis pătratul: - Ia mai ține-ți gura,
De nu, o să te dau rapid de-a dura,
Că afișezi nemeritată fală: Dispari
urgent din RAZA-mi vizuală.
Vorbești aicea cu infatuare,
Deși întins-ai COARDA mult prea tare,
De mai vorbești și debitezi prostii,
O să te-njur și te trimit în PI,
La mă-ta, cu tupeul tău cel cras,
Ba și la tac-tu, un pârlit COMPAS.
În ARIA ta, nu ai specific,
Se află și o RAZĂ la pătrat,
Crezi că te-nvârți, dar totu-i de prisos,
Doar amețești în cercul vicios,
Că ești bețiv cu mintea cam zurlie,
Fixat solid pe butea cu tărie,
Te dai deștept și nasul porți pe sus,
Dar ești de fapt DIAMETRAL opus.
Stând în butoiul său, vorbind alene,
Moralele le trase Diogene,
Ce din păcate, toată lumea știe,
Nu prea era un as la GEOMETRIE:
Morala 1:
Cu cap pătrat și minte rătăcită,
Nu poți să intri-n cercuri de elită.
Morala 2:
Un cerc, fără de școală și vulgar
Ajunge-a cincea roată de la car!
Morala 3:
C-un cerc pe deget, o să dai de greu,
C-ajungi să stai în pătrățelul tău!"
(David Valentin)

sâmbătă, 6 decembrie 2025

Pentru noaptea asta magică! ❤️❤️❤️❤️



Miruna plecase la școală încrezătoare că poate de data asta va veni Moș Nicolae și la ea. Avea 6 ani, și de când mergea la grădiniță, de vreo trei ani, nu venise niciodată nici Moș Nicolae, nici Moș Crăciun. Auzise toate acestea de la colegii ei, dar mama ei, împovărată cu ale casei și cu cei cinci copii mai mari decât Miruna, mai ales de când omul ei se prăpădise de "oftică", cu patru ani în urmă, îi spusese că nu există niciun Moș, și că toate astea sunt inventate de copiii îmbuibați cu bani și cu de toate. Ea rămăsese însă convinsă, în sufletul ei pur, că poate totuși există și că aceștia vor găsi și adresa ei. În ziua de 5 decembrie, plecase la școală cu gândul că poate anul ăsta va fi mai norocoasă. Colegii de clasă își făceau planuri, cum să lustruiască ghetuțele, care mai de care mai noi și mai călduroase. Ea privise către bocancii ei cu câteva numere mai mari, purtați pe rând de frații mai mari, și se gândea că oricât i-ar curăța, tot nu va putea să îi scoată la lumină. De teamă că mama ei o va certa, fugise în spatele casei și curăța la ei de zor. Când a găsit de cuviință că sunt în ordine, i-a lăsat, plină de speranță, pe marginea scărilor. A mers la culcare, rugându-se să găsească ceva în ei a doua zi dimineața. Nu mâncase mare lucru la cină, câțiva cartofi copți și o cană de lapte. Închise ochii și se lăsă pradă somnului, mai ales că înghețase un pic în curte. Somnul veni aproape pe nesimțite și Miruna se pomeni dusă într-un loc în care nu mai fusese niciodată. Era un castel mare și cam întunecat, dar în holul mare în care se găsea, zări o rază galbenă de lumină pe care o urmări și ajunse în fața unui șemineu mare, în care câteva lemne groase trosneau și răspândeau căldură. Lângă șemineu era un moș vesel cu o barbă mare și albă, care fredona un cântecel și buchisea la o păpușă căreia îi luceau doi ochi mari, albaștri. "Cine ești tu, fata moșului? " "Sunt Miruna, moșule. Cea mai mică fetiță a Ilenei, așa o cheamă pe mama"! " Eu sunt Moș Nicolae" "Mama mi-a spus că nu ești adevărat, ci scornit de copiii bogați"! "Ba sunt adevărat, poți să mă tragi de barbă, dacă vrei! Însă nu vin decât la copiii cuminți și încerc să le dăruiesc din suflet ce își doresc ei mai de preț. Tu ce ți-ai dori?" "Eu nu îmi doresc nimic, moșule. Însă tare mă simt singură, frații mei sunt mari și nu se joacă deloc cu mine, iar mama are atât de multă treabă!" "E grea singuratatea, fată dragă! Și greu de găsit leac împotriva ei!" Miruna zâmbi în somn, și se întoarse pe partea cealaltă. Noaptea trecu repede și dimineața se ivi pe neașteptate, cu un soare nefiresc de luminos pentru o zi de decembrie. 
Miruna se trezi și se bucură de lumina ce năvălise în cămăruța ei mică și sărăcăcioasă. Fugi într-o clipită la ghetuțele ei butucănoase și ochii i se umplură de lacrimi de fericire, când, într-una din ghete găsi un cățeluș alb, ca barba moșului din vis.

De Florina Ungureanu 

vineri, 5 decembrie 2025

Baba Novac

În istoria militară a lumii, soldații de 70 sau 80 de ani stau de obicei acasă sau, cel mult, în spatele frontului, dând ordine de la distanță. Baba Novac a fost excepția care a sfidat biologia. Sârb de origine, acest haiduc legendar a intrat în serviciul lui Mihai Viteazul la o vârstă la care alții își așteptau sfârșitul, devenind nu doar cel mai bun general al său, ci și cel mai loial prieten.

Relația dintre cei doi a fost una specială. Mihai Viteazul, un strateg genial, avea nevoie de oameni pe care să se poată baza orbește în visul său de unire. L-a găsit pe Baba Novac, un „munte de om”, despre care cronicile vremii scriu cu uimire. Se spune că avea o forță fizică înspăimântătoare, fiind capabil să smulgă copacii tineri din rădăcină cu mâinile goale sau să doboare un călăreț cu tot cu cal.

Deși era foarte bătrân (estimările spun că avea spre 80 de ani în timpul campaniilor glorioase), Baba Novac lupta întotdeauna în prima linie, alături de domnitor. Era mâna dreaptă a lui Mihai, omul care conducea cavaleria în cele mai periculoase șarje și cel căruia i se încredințau misiunile imposibile. A fost alături de voievod la victoriile de la Șelimbăr și Călugăreni, apărându-i spatele. Mihai Viteazul îl considera un al doilea tată și un frate de arme, o legătură de încredere totală care a speriat nobilimea maghiară din Transilvania.

Tocmai această loialitate i-a adus sfârșitul. În 1601, în timp ce se afla la Cluj cu o solie, Baba Novac a fost arestat de nobilii maghiari care îl urau pentru succesele militare obținute alături de Mihai. Judecata a fost sumară, iar execuția a fost de o barbarie rară. Bătrânul general a fost legat și ars de viu în piața publică, apoi trupul său a fost tras în țeapă. Martorii spun că, în ciuda chinurilor groaznice, Baba Novac a murit demn, fără să scoată un sunet de durere sau să-și trădeze domnitorul.

Când Mihai Viteazul a aflat vestea, a plâns. A fost una dintre puținele dăți când marele voievod a vărsat lacrimi. Ajuns la locul execuției, a pus un steag pe locul unde a murit prietenul său și a împărțit bani săracilor în memoria lui. Astăzi, o statuie a lui Baba Novac străjuiește orașul Cluj-Napoca, amintind de haiducul bătrân care a avut puterea unui gigant și loialitatea unui câine credincios.

Dragă Moș Nicolae

"Dragă Moș Nicolae, 

 Oprește goana asta din supermarket și înveselește fețele gri din metroul de luni dimineață. Învață-ne să ne dăm timp și răbdare unii cu alții.  Să mângâiem un câine pe stradă. Să nu ne îngrămădim în oameni. Și să ne cerem iertare. "Nu te-am văzut, cu căciula asta pe ochi!" Nimeni nu se poate supăra pe oamenii-căciuli-pe-ochi.

 Pune-ne în ghete amintiri și nopți albe.  Pune-ne melodii care să ne trezească dimineața cu chef. Și remindere să sunăm mai des acasă. Bunicilor cine le pune ceva în şoşoni? Fă-le un pachet cu ciocolata și pliculețe Knorr. O pălincă bună pentru bunicul și clasica pijama 😊

 Dragă Moș Nicolae,
 Dă-ne mai mulți părinți cu copii de mână și nu cu plase. Mai multi colegi cu care să ieșim la masă, nu cu farfuria peste taste. Mai mulți prieteni cu care să fim idioți, pardon, în largul nostru.

 Dă-ne timp și oameni și învață-ne să îi prețuim. Bine. Și o ciocolată. Mare. Cu alune. XXXL. Că suntem mai mulți."
 (#Eupot, #eusuntMagician) 🎩

joi, 4 decembrie 2025

Am fost la film: Planurile Iubirii

Zilele trecute am fost invitat la un nou film românesc, despre care nu pot spune prea multe datorită faptului că de când am vizionat "Cravata Galbenă" nu îmi mai place niciun film astfel încât pot cataloga filmul "Planurile Iubirii" drept un film low cost care s-a vrut să fie amuzant însă filmul este mai mult trist decât vesel. Ce am remarcat este faptul ca actorii par sa fie la o repetitie la care inca nu stapanesc bine replicile iar tot ce spun pare nesincer  asa incat la un moment dat am adormit spre amuzamentul celor din jurul meu.


Un arhitect american conservator, cu o carieră în ascensiune, se regăsește după 20 de ani cu o tânără pasională și amuzantă, originară din România, și se căsătorește cu ea. Arhitectul primește un proiect deosebit, reamenajarea unei zone istorice din jurul Castelului Bran, și se mută temporar în România.

Acolo cei doi întâlnesc personaje atipice în care triumfă bucuria unor obiceiuri îndepărtate de convingerile pe care tânărul architect le are. Promițător pentru distracție se arată însă noul lor vecin, un poet aventurier (Cătălin Botezatu), mereu fericit, dar nepractic și enigmatic, care își descoperă liniștea și iubirea alături de mama soției arhitectuluim (Maia Morgenstern), o femeie timidă în care se ascunde dorința iubirii.

Situaţiile comice nu întârzie să apară. Soțul, copleșit de noile tradiții, extravaganța şi identitatea provocatoare a noilor vecini, cartierul atipic pentru gusturile sale și diferențele culturale, ia decizia separării şi se întoarce în America. Dar în final alege să înțeleagă bucuria descoperiirii unor noi tradiții și spectaculoasa Românie, explorând atât diferențele dintre cele două culturi, obiceiuri și tradiții, cât și acceptarea acestora.

Copleșit de extravaganta vecinilor, de tradițiile pe care nu le înțelege, de energia locului și de diferențele culturale ce par insurmontabile, arhitectul decide să renunțe: pleacă înapoi în America, convins că lumea aceea ciudată nu este pentru el.

Dar distanța și singurătatea îl forțează să privească totul cu alți ochi. Treptat înțelege frumusețea neprevăzutului, farmecul tradițiilor românești și spectaculoasa diversitate a noii lumi pe care o respinsese. Se întoarce, hotărât să redescopere România – și pe sine –, explorând diferențele dintre cele două culturi și învățând să le accepte, să le îmbrățișeze și să se bucure de ele.

Regia

Mihaela Mihai

Scenariul

Mihaela Mihai

Ion Adrian

Distribuţia

 Maia Morgenstern

 Nicodim Ungureanu

 Cătălin Botezatu

 Cristian Bota

 Gabriel Coveșeanu

 Mihaela Mihai

Aurelian Man

Valentin Lesan

Sofiane Takoucht

Mihaela Coveșeanu

Bogdan Savu

Stelian Milu

Dacă nu aveţi ce face şi plouă afară sau este prea frig puteţi viziona acest film pe care interpretarea  Maiei Morgenstern şi a lui Cătălin Botezatu îl salvează de la a fi un film prost.


Cu fiecare generație care trece, prostia devine mai agresivă și mai mândră de ea

Liviu Alexa: Cu fiecare generație care trece, prostia devine mai agresivă și mai mândră de ea însăși. Nu e vorba doar de ignoranță - asta a existat mereu. E vorba de transformarea prostiei în virtute și a mediocrității în standard.

Nu mă enervează că tinerii de azi nu știu cine e Nichita. Mă enervează că nu vor să știe. Că și-au pus creierul în modul avion și sufletul pe silent. Că pentru ei cultură înseamnă să dea share la citate motivaționale furate de pe Google și traduse prost cu DeepL.

Ne-am transformat într-o societate de experți în nimicuri. Avem doctorate în social media și masterate în influencing. Ne facem că lucrăm opt ore pe zi dând scroll pe LinkedIn și postând despre "mindfulness" și "work-life balance". Suntem atât de ocupați să părem deștepți încât am uitat cum e să fim.

Dar poate că asta meritam. O lume în care valoarea se măsoară în followers, nu în fapte. În care e mai important să pari decât să fii. În care cultura e un moft, educația un inconvenient, iar gândirea critică o boală rară.

Bătrânii noștri mureau pentru idei. Noi ne certăm pentru emoticoane. Ei făceau revoluții, noi facem unboxing la produse chinezești. Ei aveau ideologii, noi avem hashtag-uri. Și totuși, undeva în acest talmeș-balmeș digital, mai există câțiva nebuni care citesc. Care gândesc. Care refuză să devină doar niște consumatori de conținut. Sunt puțini și pe cale de dispariție. Ca urșii panda sau votanții raționali.

Poate că următoarea generație va fi mai bună. Poate se va sătura de superficialitate și va redescoperi profunzimea. Dar până atunci, stăm și privim cum prostia devine noua normalitate, mediocritatea noul standard, iar ignoranța motiv de mândrie.

În fond, ce mai contează? În curând vom muri cu toții într-o apocalipsă transmisă live pe Instagram. Și probabil că ultima grijă a omenirii va fi câte like-uri a primit sfârșitul lumii.

marți, 2 decembrie 2025

Dan Ciupureanu-CEEA CE SIMT



nu contează
nu sunt decât o muscă
printre alte milioane de muște
pe un căcat gigantic

ceea ce simt e doar un bâzâit
care nu se distinge în marea de bâzâituri
pe această particulă
rătăcită într-un borcan

ceea ce simt eu și
ceea ce simt o muscă
e același lucru

într-o zi am omorât două muște
dintr-o lovitură
iar celelalte au bâzâit
la fel cum o făcuseră înainte

w w  ww ww w wwwwwwww
a confirmat diavolul.