vineri, 19 septembrie 2025

De ce mor bărbații la 50 de ani?

Bărbații nu mor la 50 de ani pentru că le obosește inima, ci pentru că le obosește sufletul. Nu boala îi răpune, ci nedreptatea. Nu anii îi strivesc, ci ipocrizia care le fură aerul.

Ei rămân tineri pe dinăuntru, flămânzi de iubire, dornici de tandrețe, gata să creadă și să dăruiască. Dar lumea din jur le cere mereu să fie altfel. Să fie mai mult. Să fie vinovați.

Și totuși, bărbatul e mult mai simplu decât pare. Uneori chiar rudimentar, dar nu pentru că n-ar fi capabil de profunzime, ci pentru că nevoile lui de fericire sunt puține și clare. El nu cere marea cu sarea, ci doar câteva lucruri pe care le poți număra pe degetele unei mâini:

1. Să aibă liniște ca să poată munci și să facă bani – pentru că așa simte că își împlinește rostul și că își protejează familia.

2. Să simtă iubire, încredere, respect și înțelegere – fără acestea, chiar și palatele devin reci și pustii.

3. Să aibă un strop de timp pentru berea cu băieții, pentru socializare, pentru sport sau pentru un meci la televizor – nu pentru că fuge de casă, ci pentru că acolo își oxigenează sufletul.

4. Să aibă parte de intimitate și sex, fără judecată și fără condiții – pentru că aici nu e vorba doar de trup, ci și de confirmarea că este dorit și iubit.

5. Să se bucure de o mâncare bună – fie pusă pe masă cu suflet, fie gătită chiar de el, cu dragoste și în liniște. Pentru că prin lucrurile simple, prin gesturile firești, se simte acasă, se simte om, se simte iubit.

Și, mai dureros decât orice, bărbatul ajunge să fie judecat nu doar pentru greșelile lui, nu doar pentru imperfecțiunile lui firești, ci și pentru ceea ce n-a făcut. Nu pentru faptele săvârșite, ci pentru cele neîmplinite. Și atunci vinovăția nu mai are margini: tot ce face e prea puțin, tot ce nu face e un reproș.

Iar judecata aceasta nu vine doar dinspre femeie, ci din toate direcțiile: de la părinți care l-au învățat că trebuie să fii tare, de la job unde i se cere mereu mai mult, de la prieteni care-l compară, de la societatea întreagă care-l obligă să fie mereu învingător. Astfel, bărbatul nu mai trăiește ca om, ci ca un inculpat permanent, chemat să dea socoteală pentru cine este și pentru cine nu este.

Și mai e ceva, despre care se vorbește prea puțin: bărbatul e judecat chiar și pentru stările lui. Atunci când e copleșit de griji, când îl apasă viața și oboseala, când nu mai are chef să zâmbească sau să pară puternic, e taxat. Uităm că el nu este un entertainer, nici pentru femeia lui, nici pentru copii, nici pentru prieteni. Bărbatul nu e comediant, nu e obligat să joace mereu în același registru. E o ființă vie, cu trăiri reale, cu zile bune și zile grele. Până și cei mai mari comici ai lumii au fost, de fapt, oameni triști în spatele scenei. Și atunci, unde să-ți permiți să fii tu însuți, dacă nu în propria casă? Acolo ar trebui să existe libertatea de a lăsa jos toate măștile sociale, de a te dezbrăca de convenții și de a-ți arăta și vulnerabilitatea – desigur, atâta vreme cât totul rămâne în limite și în registrului firescului, dar și a decenței.

Atât. Restul e decor. Restul e furtună creată în jurul lui, procese, acuzații, interpretări. Și dacă până și aceste cinci lucruri simple îi sunt refuzate sau transformate în motive de vinovăție, atunci nu e de mirare că la 50 de ani, cu sufletul încă tânăr, bărbatul se simte obosit de viață. Iar din această oboseală, în unele cazuri, se naște și ispita rătăcirii – nevoia de a căuta mângâieri în altă parte, în brațele altei femei sau chiar ale mai multora, nu din lipsă de iubire, ci din dorința disperată de a se simți viu și dorit.

Nu oboseala trupului îi ucide pe bărbați, ci nevoia de a demonstra mereu că merită iubire. Nu anii, nu ridurile, nu rutina, ci injustiția care roade încet, până la os.

Iubirea nu piere pentru că oamenii nu se mai plac, ci pentru că adevărul este înlocuit cu minciuna, iar echilibrul cu nedreptatea. Familia nu poate rezista acolo unde unul e mereu judecător și celălalt mereu vinovat.

Inculpat bărbat, la bara! Justifică-te!

Și oricâte explicații ar da, ele nu mai sunt răspunsuri, ci interogatorii reluate la nesfârșit. Primul răspuns e același cu al zecelea, doar forma și tonul diferă, dar esența rămâne neschimbată. Și totuși, niciodată nu e de ajuns. În cele din urmă, adevărul lui rămâne o roată care se învârte pe loc și produce maximă enervare.

De aceea mor bărbații la 50 de ani cu sufletul tânăr: pentru că n-au încetat să iubească, dar au încetat să fie iubiți cu adevărat.

Și atunci, vă întreb pe voi, distinse doamne: chiar e atât de greu cu bărbații? 

Și pe voi, distinși domni: câți ați știut să cereți atât de limpede ceea ce aveți nevoie și câți v-ați pierdut în tăceri care v-au îmbolnăvit sufletul?

--‐------------------------------------------

Niciun comentariu: