Pe vremea mea

Pe vremea mea, ori de cîte ori era nevoie, i se spunea „prostului” în față, direct și fără vreo jenă, că e prost. Cu temei, eventual argumentat, ca să înțeleagă, nu aiurea, doar de dragu` de a i se zice „prost”.

Și tot eventual, cu efort, cu muncă, în timp și cu bunăvoința „prostului”, unii, niște suflete caritabile, niște benevoli mîntuitori ai neamului ăsta prost, încercau a-l face mai „deștept”.

Iar dacă nu se reușea asta cu nici un chip, măcar el, „prostul”, poate, zic poate!, reușea să-și înțeleagă locul în societate și să-l accepte, fără probleme de negare a inferiorității, exprimate prin furioase accese de „superioritate”.

Poate așa învăța să nu facă el pe deșteptul doar ca să se afle-n treabă și nici să nu-l facă pe altul „prost” fără temei. Dar poate recunoscînd totuși, chiar și în „prostia” lui, superioritatea sau inferioritatea altora.

Și poate chiar încercînd să-i ajute pe cei mai „proști” decît el fără să-i judece și disprețuiască.

Și d`aia, pe vremea mea, erau mai puțini „proști”. Pentru că mulți își doreau, și uneori chiar reușeau, să fie puțin, cît de puțin!, mai „deștepți”.

Pe vremea mea „nesimțitul” era instant „cîrpit” peste „bot”. Pentru faptă sau vorbă. Și nu doar o dată, ci în mod repetat, ori de cîte ori era nevoie.

Așa unii dintre noi am învățat să facem ce trebuie și cînd trebuie. Și să vorbim doar cînd trebuie, ce trebuie și atunci cînd chiar avem ceva de spus.

Iar cu timpul, se pare că nevoia de „cîrpeală” a devenit din ce în ce mai mică și, probabil datorită unei „cîrpeli” eficiente transmisă genetic, ajunsesem să urîm instinctiv „nesimțirea”.

Și d`aia, pe vremea mea, unii aveau bun simț încă de mici, n-aveau nevoie de „cîrpeală”.

Pe vremea mea nu prea făceam mofturi. Oricum nu prea aveam de unde alege și nu prea cîștigam nimic făcînd nazuri, ba din contră, în cele mai multe cazuri chiar pierdeam.

Așa am învățat că „viața” și „lumea” sunt cum vor ele și că ne este mai bine dacă acceptăm asta, luînd totul așa cum este, nu după cum am vrea noi să fie.

Și uneori, da` rar!, mai e și după cum încercăm și reușim să „ne așternem” singuri lumea din viața noastră, uneori mai bine, uneori mai rău.

Așa că, dacă am înțeles asta, n-am avut ce face decît să încercăm să extragem „fericirea” din orice lucru simplu, mic sau mare, obținut cu sau fără prea mult efort, sau chiar primit `geaba, pe care viața și lumea l-au scos în calea noastră.

Și d`aia, pe vremea mea, poate nu eram chiar „fericiți”, dar nici depresivi nu eram.

Pe vremea mea...

Pe vremea mea îi mai lăsam și pe alții să mai vorbească dacă aveau ceva de spus, uneori cu folos, uneori fără, și ascultam nu doar auzind spusele vorbitorului, ci chiar încercînd să înțelegem ce auzim.

Bine, mai sunt și d-ăia care fac de obicei numai zgomot, nu muzică... vorba postului radio, da` asta e!

Și d`aia, acum, o să vă las și io pe voi să vorbiți, care cum vreți, care cum puteți.

Și chiar de-o fi fără folos vorbăria io nu mă supăr, că nici la ce-am zis io nu trag mari speranțe c-ar folosi cuiva.

Da` vorba poietului antic și de demult celebru, care într-un moment de maximă, supremă și profundă inspirație își pune un personaj să zică, citez, două puncte, de la capăt, cu ghilimele și liniuță de dialog:

„ - Dacă vorbă nu e, nimic nu e.”

Mda, așa o fi, ba chiar mai mult ca sigur.

Deși, un alt personaj, tot din mintea lui, a anticului celebru poiet, dar din altă carte și se pare că nu la fel de poiet, se zice că i-ar fi răspuns:

„- Bă, vezi că ești prost?!” 

P.S. - A, că uitam, acesta este un pamflet, sau cam așa ceva, avertizare care trebuie musai făcută, doar pentru că aici se pare că nu-i valabilă treaba aia cu scopu` ăla inoceeeent și noooobil care scuză... ce e de scuzat.

Deci ar trebui să fie la mintea claponului că orice posibilă asemănare cu eventualii „proști”, „nesimțiți” și „nefericiți” care printr-un nefiresc absurd s-ar găsi rătăciți p-aci , este una oarecum fals „nefericită”, pur „prostesc” întîmplătoare și relativ involuntar ”nesimțită”.

Sau oricum mai vreți să-i ziceți voi, numa` s-o scuzați.

Pe ea, pe asemănare s-o scuzați, că-n mine puteți da și cu pietre, am șoriciu` gros.

Da` totuși aveți grijă, că mai ricoșează vreo piatra și nu se știe..

Preluare Anca Nituica