"E-asa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne, atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...
Şi iarba asta o să mai rasară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
şi celălalt — şi-mi pare ne-nțeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu