Unde este publicul?

Avem fotografi, avem expoziții, avem festivaluri. Dar unde este publicul? Și din ce trăiesc artiștii?

Zilele astea, la Bucharest Photofest, am întâlnit foarte mulți fotografi. Oameni cu licență în fotografie, unii și cu master, mulți absolvenți ai UNArte. Oameni care produc lucrări, participă la expoziții, merg la vernisaje, cunosc curatori și se întâlnesc la festivaluri. Adică sunt extrem de activi în bulă.

I-am întrebat pe mulți cum reușesc să trăiască din fotografie. Asta dacă reușesc. Cum își construiesc cariera? Cui și cum își vând lucrările? Ce planuri profesionale au pentru anii următori?

Răspunsurile sunt triste.

Foarte puțini puteau câștiga efectiv bani din activitatea artistică. Mulți nu aveau un model economic prin care să-și poată susține practica fotografică. Sau, mai rău, considerau că nici nu se pot câștiga bani direct din domeniu.

Un cuvânt apărea frecvent în toate discuțiile: AFCN.

Toată lumea caută finanțări. Toată lumea pregătește proiecte, aplicații, bugete și expoziții. Ăștia sunt singurii bani. Și toți s-au transformat în organizatori de evenimente, pentru că astea se finanțează.

Oamenii aceștia nu sunt neapărat artiști fără activitate. Dimpotrivă, produc fotografii, le expun, participă la evenimente și acumulează recunoaștere profesională. Prestigiu, adică. Capital simbolic.

Doar că această recunoaștere nu se transformă în venituri.

La vernisaje, publicul era format aproape exclusiv din alți fotografi, artiști, curatori și oameni din lumea fotografiei.

Publicul larg?  Practic inexistent.

Fotografii expuneau pentru alți fotografi. Aceștia veneau, priveau, discutau, se felicitau, făceau mii de fotografii la vernisaj și le publicau pe cele mai reușite pe rețelele sociale. După care mergeau la următoarea expoziție.

Pierre Bourdieu numea asta „câmpul producției culturale restrânse”, un univers în care producătorii culturali creează în mare parte pentru alți producători culturali, iar recunoașterea circulă în interiorul comunității. Validare în cerc, cum ar veni.

Arta are nevoie de autonomie, de experiment și de dezbatere între profesioniști. Nu orice lucrare trebuie să fie comercială și nici orice expoziție nu trebuie să vândă ceva.

Dar:

Problema apare când aproape întreaga activitate artistică se desfășoară într-un circuit care își produce singur lucrările, publicul și recunoașterea, dar nu reușește să producă și mijloacele economice necesare pentru propria existență.

Și atunci intervine salvatorul AFCN.

Statul finanțează proiectul. Se produce expoziția. Sunt plătite, după caz, spațiul, curatorul, comunicarea, producția și, poate, artistul. Are loc vernisajul. Vin oamenii din aceeași comunitate. Se închide expoziția. Se depune raportul. Și începe pregătirea următoarei aplicații.

Am ajuns să construim o economie culturală bazată pe proiecte, nu pe profesii. O economie în care poți să fii permanent activ artistic și permanent precar din punct de vedere economic.

Cinci ani de facultate, licență și master în fotografie. La capătul lor, ai o diplomă, un portofoliu și, poate, câteva expoziții. Dar nu ai  clienți, colecționari, cumpărători sau o strategie prin care să-ți poți câștiga existența. Tot respectul pentru profesorii de la UNArte, pe unii dintre ei îi cunosc personal și știu exact cât se chinuie. Dar întrebarea fundamentală rămâne: în ce direcție mergem?

România produce artiști, dar nu construiește suficient public, cerere și infrastructură economică pentru activitatea lor.

Organizăm expoziții, dar câți vizitatori vin din afara breslei? Câți oameni cumpără prima lor lucrare de artă? Câte relații durabile se formează între artiști și public? Câte cariere devin sustenabile după zeci de proiecte finanțate?

Și, mai ales, ce măsurăm atunci când declarăm un proiect cultural un succes? Numărul expozițiilor? Numărul participanților? Fotografiile de la vernisaj? Banii cheltuiți conform bugetului?

Sau faptul că am reușit să aducem niște oameni noi în contact cu arta și să construim condițiile în care un artist poate continua să creeze și anul viitor?

Preluat Adrian Șoaită