Nu am timp

Am observat, la un moment dat, că o prietenă de-a mea trăia mereu pe repede înainte. De dimineață până seara, viața ei era alcătuită aproape exclusiv din lucruri care trebuiau făcute. Se trezea grăbită, se pregătea grăbită, pleca grăbită, mânca atunci când apuca, răspundea la telefoane în timp ce făcea altceva, rezolva una gândindu-se deja la următoarea și, chiar și atunci când stătea, aveai impresia că mintea ei continua să alerge.

Într-o zi am întrebat-o:

- Dar tu unde ești în toate astea? Când faci ceva și pentru tine? Când te mai bucuri de viață?

Mi-a răspuns aproape imediat, de parcă răspunsul fusese repetat de sute de ori în mintea ei:

- Nu am timp. Nu-mi permit.

Aud des „Nu am timp.” Numai că, uneori, în spatele acestor cuvinte nu se află cu adevărat lipsa timpului, ci un fel de a trăi învățat atât de bine, încât nici nu ne mai trece prin minte că am putea trăi altfel.

I-am povestit prietenei mele că, atunci când lucram și aveam un program care începea dimineața, preferam să mă trezesc cu o oră mai devreme decât să încep fiecare zi fugind. Nu pentru că îmi prisosea timpul și nici pentru că diminețile mele aveau mai multe ore decât ale altora, ci pentru că nu voiam ca primul meu contact cu ziua să fie panica.

Îmi plăcea să am timp să-mi fac în tihnă rutina de îngrijire, să-mi beau cafeaua fără să mă uit din două în două minute la ceas, să ud florile și, uneori, pur și simplu să privesc cerul. Nu făceam nimic extraordinar. Poate tocmai aici este lucrul pe care l-am înțeles: viața nu este alcătuită numai din lucrurile extraordinare pe care le așteptăm, ci mai ales din minutele obișnuite pe care ori le trăim, ori le traversăm în fugă.

Știu ce ar putea gândi cineva: „Dar eu abia dorm suficient. De unde să mai iau încă o oră?”

Și este adevărat că viețile oamenilor nu seamănă între ele. Ar fi nedrept să le spunem tuturor că liniștea este doar o problemă de organizare. Uneori chiar nu ai timp. Uneori ești doar obosit și faci tot ce poți ca să ajungi la capătul zilei. Dar sunt și foarte multe zile în care spunem că nu avem timp, în timp ce îl lăsăm să se scurgă în lucruri care nici măcar nu ne fac bine. Stăm seara cu telefonul în mână până când ochii ne ustură, trecem fără să ne dăm seama de la o fotografie la alta, de la un filmuleț la următorul, mai vedem un episod, mai citim ceva ce mâine nici nu ne vom aminti, apoi ne culcăm târziu, ne trezim obosiți și începem din nou alergarea. Nu ne odihnim cu adevărat, dar nici nu trăim ceva care să ne rămână.

Poate că nu avem nevoie neapărat de încă o oră, poate că avem nevoie să ne întrebăm, cu sinceritate, unde se duc orele pe care le avem. Pentru că mi se pare trist să ajungi să cunoști perfect nevoile tuturor și să nu le mai auzi pe ale tale. Să știi ce trebuie cumpărat, plătit, rezolvat, trimis, curățat, pregătit, dar să nu mai știi când ai stat ultima dată zece minute fără să faci nimic util. Să nu-ți mai amintești când ai mâncat fără grabă, când ai mers undeva fără să transformi drumul într-o cursă, când ai ascultat o melodie până la capăt fără să verifici telefonul, când ai ridicat ochii spre cer fără să fie nevoie să afli dacă va ploua.

Există o formă de sărăcie pe care nu o măsurăm în bani: aceea de a nu mai avea loc pentru tine în propria viață.

Și cred că aici greșim adesea. Ne imaginăm că a avea grijă de noi presupune vacanțe, bani, spa-uri, restaurante, weekenduri libere sau cine știe ce lux inaccesibil, când, de fapt, uneori grija față de tine începe mult mai modest. Începe cu felul în care îți bei cafeaua. Cu zece minute în care nu răspunzi nimănui, cu o masă la care chiar stai jos și savurezi mâncarea, cu o plimbare pentru care nu ai un scop, cu faptul că nu mai înghesui trei treburi într-un sfert de oră doar ca să mai poți adăuga alte trei după ele.

Nu toate lucrurile trebuie făcute ca și când cineva ne cronometrează. Putem găti ascultând muzică sau un podcast. Putem face ordine fără să transformăm casa într-un câmp de luptă cu timpul. Putem merge până undeva fără să ne enervăm pentru fiecare minut pierdut. Putem lăsa telefonul deoparte când stăm la masă cu cineva drag. Putem deschide o fereastră și rămâne câteva clipe acolo, cu gândurile noastre, fără să considerăm că acele clipe au fost „irosite”.

Poate că tocmai aici avem de schimbat ceva: în ideea că numai timpul productiv este timp valoros.

Am ajuns să ne simțim vinovați când stăm, să ne justificăm odihna, să spunem „astăzi n-am făcut nimic” despre o zi în care poate am dormit, am citit, am vorbit cu cineva drag, ne-am plimbat sau pur și simplu ne-am revenit după o săptămână grea. Ca și când omul ar trebui să producă permanent ceva pentru a-și merita ziua.

Dar noi nu suntem numai suma obligațiilor noastre, nu suntem doar cei care muncesc, plătesc facturi, spală, gătesc, conduc, răspund la mesaje, fac cumpărături, au grijă de ceilalți și bifează lucruri de pe liste. Suntem și oamenii cărora le place o anumită melodie, mirosul cafelei dimineața, o floare care tocmai s-a deschis, liniștea unei case înainte să se trezească ceilalți, o carte, o conversație fără grabă, o stradă pe care ne place să mergem încet... 

Iar dacă toate acestea sunt amânate mereu pentru „când voi avea timp”, s-ar putea să descoperim într-o zi că am avut timp, numai că l-am folosit aproape în întregime ca să pregătim ziua următoare.

Desigur, viața are perioade în care trebuie să alergăm. Sunt zile în care nu avem de ales, termene care nu ne așteaptă, probleme care apar fără să ne întrebe dacă avem energie pentru ele. Nu cred într-o viață în care fiecare dimineață este tihnită și fiecare seară miroase a ceai și liniște...

Cred însă că există o diferență uriașă între a avea perioade aglomerate și a transforma graba într-un mod permanent de existență.

Fiindcă, după un timp, nu mai alergăm spre ceva. Alergăm pur și simplu.

Și atunci merită să ne întrebăm: ce anume încercăm să câștigăm cu toate minutele pe care le economisim? Mai ales că timpul are un obicei straniu: nu se lasă strâns pentru mai târziu. Cele zece minute în care n-ai stat dimineața lângă fereastră nu se depun nicăieri. Cafeaua băută în picioare nu-ți va oferi cândva, drept compensație, o cafea băută în tihnă. Anii în care ți-ai spus „acum nu pot, poate mai târziu” nu se întorc într-o zi la ușă, frumos împachetați, ca să-i trăiești din nou, de data aceasta mai încet.

De aceea, a-ți face loc în propria zi nu mi se pare egoism și nici răsfăț, mi se pare o formă elementară de respect față de viața pe care o ai.

Poate nu poți avea o oră. Ia-ți douăzeci de minute. Dacă nu poți douăzeci, ia-ți zece. Dar fă în așa fel încât să existe undeva, între toate lucrurile pe care le faci pentru că trebuie, și ceva pe care îl faci fiindcă îți este bine. Nu aștepta ca viața să devină mai puțin aglomerată pentru a începe să trăiești frumos, fiindcă viața are prostul obicei de a găsi mereu ceva de pus pe lista noastră.

Eu încă iubesc diminețile în care nu trebuie să fug. Îmi place să am timp pentru lucrurile acelea mărunte care, privite din afară, poate nu înseamnă nimic: cafeaua, florile, câteva clipe în care mă uit la cer...

Și poate că, dintre toate lucrurile pe care le-am făcut într-o viață, tocmai acestea par cel mai greu de trecut într-un bilanț. Dar nici nu trebuie. Pentru că nu fiecare clipă trebuie să folosească la ceva. Unele clipe trebuie doar să fie ale noastre.

Și mi-ar părea teribil de trist ca, ajunși cândva la capătul unei zile, al unui an sau al unei vieți, să constatăm că am rezolvat aproape tot ce aveam de rezolvat, dar că, ocupați fiind să ținem pasul cu toate, am uitat tocmai omul pentru care trebuia trăită viața aceea: pe noi înșine.

Irina Binder