Mai stau și mă uit la noi și mă apucă râsul. Ne certăm pentru moșteniri pe care nici măcar n-am apucat să le lăsăm. Ne supărăm pentru garduri, pentru locuri de parcare, pentru cine a zis, cine n-a zis, cine a salutat primul și cine s-a uitat urât.
De parcă am fi semnat vreun contract cu Dumnezeu că plecăm ultimii de pe planetă.
Adevărul este mult mai simplu și, în același timp, mult mai greu de înghițit.
Peste o sută de ani, aproape niciunul dintre noi nu va mai fi aici.
Casa pentru care muncești două schimburi și faci rate treizeci de ani va avea alt proprietar. Poate unul care o va renova complet și va spune râzând: „Cine a făcut, mă, bucătăria asta?”
Mașina pe care o speli în fiecare duminică va ajunge la fier vechi sau prin vreun muzeu, dacă o mai apucă vremurile.
Telefonul fără de care astăzi nu ieși nici până la pâine va fi o piesă de muzeu. Nepoții se vor uita la el cum ne uităm noi astăzi la telefoanele cu antenă și vor întreba:
— Pe bune, cu ăsta vorbeați?
Hainele tale nu vor mai exista.
Pantofii pe care ai dat un salariu întreg vor încălța, poate, pe altcineva o perioadă, după care vor ajunge la gunoi.
Mobilierul va fi schimbat.
Fotografiile vor rămâne uitate prin vreun cont cu parola pierdută.
Și vine partea care doare cel mai tare…
Într-o zi, numele tău va fi rostit pentru ultima dată.
După aceea, viața își vede liniștită de drum.
În casa ta vor locui alți oameni. Vor râde în sufrageria în care tu ai plâns. Vor face grătar în curtea în care tu ai visat. Copiii lor vor alerga prin camere fără să știe că acolo cineva și-a făcut planuri, s-a certat, s-a împăcat, a iubit și a suferit.
Și știi ce este fascinant?
Pământul nu se oprește o secundă.
Luni dimineață tot se merge la muncă.
Magazinele tot se deschid.
Copiii tot merg la școală.
Se mai joacă un meci de fotbal.
Se mai face o nuntă.
Se mai naște un copil.
Lumea merge înainte exact cum a mers și înainte să te naști.
Noi, în schimb, ne consumăm pentru lucruri care peste câțiva ani nici nu vor mai conta.
Ne stricăm relațiile pentru bani.
Ne îndepărtăm de frați din cauza unui teren.
Nu ne vorbim cu părinții din orgoliu.
Ținem supărarea în suflet de parcă am avea garanție pe viață.
Și culmea…
Cei mai mulți nu duc lipsă de bani.
Duc lipsă de timp.
Timp să-și vadă mama.
Timp să-și țină copilul în brațe.
Timp să-și sune un prieten.
Timp să spună: „Iartă-mă.”
Sau: „Îți mulțumesc.”
Ori, pur și simplu: „Mă bucur că exiști.”
În schimb, avem timp să ne certăm cu necunoscuți pe Facebook trei ore pentru politică, fotbal sau cine știe ce prostie care peste o săptămână nu mai interesează pe nimeni.
Viața nu este proprietatea noastră.
Este un lucru împrumutat.
O primim fără să o cerem și, într-o zi, o dăm înapoi fără să fim întrebați dacă suntem pregătiți.
Atunci nu va mai conta câte ceasuri ai avut, câte mașini ai schimbat sau câți urmăritori ai strâns.
Va conta câți oameni au zâmbit pentru că ai trecut prin viața lor.
Va conta dacă ai fost omul care a întins o mână sau cel care a împins.
Dacă ai adus liniște sau ai lăsat scandal.
Dacă atunci când cineva își va aminti de tine va zâmbi… sau va răsufla ușurat.
Așa că mai lasă puțin orgoliul jos.
Sună-ți părinții.
Îmbrățișează-ți copiii.
Ține-ți omul iubit mai aproape.
Râzi mai mult.
Călătorește dacă poți.
Fă bine cât încă ai puterea.
Pentru că, indiferent cât de importanți ne credem astăzi, peste o sută de ani vom fi doar o fotografie îngălbenită, un nume pe o cruce sau într-un act vechi… iar pentru cei mai mulți nici măcar atât.
Asta nu este o veste tristă.
Este, poate, cel mai bun motiv să trăim frumos cât încă suntem aici.#mungysshan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu