Am venit și ca să fim vii

Nu mai trăim. Ne filmăm că trăim..Și în jurul nostru, generații întregi fac același lucru.

Se filmează la cafea..

Se filmează la sală..

Se filmează plângând..

Se filmează rugându-se..

Se filmează în vacanțe pe care nu și le pot permite, în haine pe care le returnează a doua zi, lângă oameni pe care nu-i iubesc.

Nu mai simt- documentează.

Nu mai contemplă- optimizează.

Nu mai sunt- livrează.

Au devenit propriul lor departament de marketing.

Nu mai întreabă: „E profund?"

Întreabă: „Câte view-uri?"

Nu mai întreabă: „Are ceva de spus?"..Întreabă: „Câți followeri are?"

Nu mai întreabă: „A trecut prin viață?"..Întreabă: „E în trending?"

Se tem mai tare să fie uitați… decât să se piardă pe ei înșiși...

Au pierdut liniștea..

Au pierdut naturalețea..

Au pierdut clipele acelea mici în care nu trebuie să fii nimănui nimic- doar viu..

Și cel mai trist? Nici nu mai știu ce au pierdut..

Pentru că pierderea nu se postează..

Iar ce nu se postează, în 2026, nu mai există.

Dar există încă oameni care intră într-o cameră și schimbă energia fără să posteze nimic..

Care spun o singură propoziție și rămâne în tine ani întregi..

Care nu fac spectacol… și totuși au substanță..

Pentru că adevărata prezență nu se măsoară în reach.

Ci în ce lași în sufletul cuiva după ce ai plecat.

N-am venit pe lume doar ca să fim vizibili.

Am venit și ca să fim vii...