Businessul se face cu oameni

Angajator (A): Bună ziua! Caut un om bun. Serios, harnic, loial, cu experiență de 10 ani în domeniu, două facultăți, certificări internaționale, permis categoria B, să știe și un pic de contabilitate, și engleză fluent, și să se descurce și cu social media. Și să fie flexibil la program.

Recrutor (R): Minunat. Și bugetul?

A: 4.000 de lei net. Poate 4.200 dacă e cu adevărat bun.

R: (respiră adânc) Deci... vreți un om cu CV de CEO, la salariul unui stagiar entuziast.

A: Nu exagerați. Eu am început de jos și m-am descurcat!

R: Când ați început dumneavoastră, chiria costa cât o pizza. Acum pizza costă cât chiria. Piața s-a mai schimbat între timp.

A: Dar de ce cer candidații atâția bani? Ce și-au închipuit?

R: Că vor să mănânce. Zilnic. Concept revoluționar, știu.

A: Pe vremea mea nu te gândeai la bani, te gândeai la stabilitate!

R: Pe vremea dumneavoastră stabilitatea venea cu banii. Acum candidații primesc stabilitate emoțională doar de la terapeut pe care și-l permit exact dacă sunt plătiți decent.

A: Dar eu ofer altceva: experiență, echipă frumoasă, atmosferă de familie!

R: (își notează ceva) "Atmosferă de familie" e cel mai înfricoșător lucru pe care-l poți scrie într-un anunț de job. Candidații citesc asta și înțeleg: ore suplimentare neplătite, șef care sună duminica și nimeni nu are voie să spună nu.

A: Exagerați!

R: Am numărat azi 47 de anunțuri cu "familie". Zero cu "ore suplimentare plătite". Coincidență, sigur.

A: Bine, dar de ce nu răspund la telefon după interviu? Dispar pur și simplu!

R: A, fenomenul "ghosting". Știți de unde l-au învățat candidații?

A: De unde?

R: De la angajatori care îi chemau la 3 runde de interviuri, îi țineau 6 săptămâni în așteptare și apoi... liniște. Niciun email, niciun telefon. "Am mers pe un alt profil." Trimis la 23:47.

A: (tăcere)

R: Exact.

A: Dar generația asta nouă e leneșă! Nu vor să muncească!

R: Vor să muncească. Nu vor să sacrifice sănătatea mintală pentru un salariu care nu acoperă inflația. Există o diferență. Una pe care HR-ul o știe de ani de zile și pe care o parte din angajatori refuză să o audă.

A: Psihologie, sănătate mintală... pe vremea mea nu existau astea!

R: Existau. Se numeau "ulcer", "infarct la 50 de ani" și "n-am fost niciodată acasă când copiii erau mici". Le recunoașteți?

A: (pauză lungă)...Continuați.

R: Un candidat bun, în 2026, are în medie 3-4 oferte pe masă simultan. Îl sunați, vă ascultă politicos, închide telefonul și alege pe cel care i-a răspuns la întrebări fără să se strâmbe, i-a spus salariul din primul minut și nu i-a cerut să "demonstreze că e serios" lucrând o săptămână gratis ca "probă de foc".

A: Păi și eu ce fac acum?

R: Simplu. Plătiți omul pentru ce face. Respectați-i timpul. Nu sunați după program decât dacă arde ceva cu adevărat. Și când spuneți "echipă", asigurați-vă că e o echipă, nu o persoană care face treaba a patru.

A: Asta... costă.

R: Da. Știți ce costă mai mult? Să recrutați, să angajați, să instruiți un om și să-l pierdeți în 3 luni pentru că l-a sunat concurența cu 500 de euro în plus și un pic de respect.

A: (după o pauză) Când puteți să-mi trimiteți candidați?

Recrutor: (zâmbind) Când îmi trimiteți un anunț cu salariu real și fără "familie".

Businessul se face cu oameni. Oamenii nu sunt o resursă. Sunt motivul pentru care businessul există.

Untul de migdale de la Sundaybites

Am descoperit recent un produs 100% natural, din migdale coapte, rumenite şi măcinate. Acesta nu conține adaos de zahăr, sare, emulsificatori, stabilizatori, conservanți ori alte uleiuri sau grăsimi hidrogenate.

Untul de migdale de la Sundaybites este un ingredient versatil, ideal pentru micul dejun, deserturi sănătoase sau gustări rapide. Poate fi folosit în smoothie-uri cremoase, negrese (brownies) fără făină, fursecuri rapide sau întins pe pâine prăjită cu fructe. Este o sursă bogată de grăsimi sănătoase și oferă o textură fină preparatelor.

Exista pe internet o mulţime idei de reţete cu unt de migdale:

Smoothie Energizant: 

Blenduiți o banană, o mână de fructe de pădure (zmeură, căpșuni), o lingură de unt de migdale, apă sau lapte vegetal și puțin sirop de arțar pentru un mic dejun rapid.

Negresă (Brownie) cu Unt de Migdale: 

Mixați ouă cu miere, adăugați unt de migdale, cacao, puțină vanilie și bicarbonat de sodiu. Coaceți la160∘ 𝐶 timp de 20-25 minute pentru un desert dens și ciocolatos.

Cookies Rapizi (fără făină): 

Amestecați unt de migdale cu un ou, zahăr de cocos (sau alt îndulcitor), vanilie și bicarbonat. Adăugați ciocolată neagră și coaceți timp de 12 minute la 180∘𝐶.

Toast cu Unt de Migdale și Fructe: 

Întindeți unt de migdale pe o felie de pâine integrală prăjită și adăugați felii de banane, semințe de chia sau fructe de pădure deasupra.

Sos pentru Salate/Paste: 

Amestecați unt de migdale cu suc de lămâie, usturoi, puțină apă caldă și ierburi aromatice pentru a crea un sos cremos, ideal pentru salate verzi sau paste.

Eu nu am avut timp suficient pentru e testa toate aceste idei însă am consumat acest produs la micul dejun întins pe o felie de pâine cu seminţe prăjită şi pot afirma că este un produs suficient de consistent.

Mi-am propus să testez zilele acestea untul de migdale în clătite după care va voi relata noua mea experienţă.

Poftă bună!

Visuali Italiane 2026: cele mai noi filme ajung la Craiova

Festivalul Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiană în România, care se desfășoară anual în mai multe orașe din țară, revine la Craiova pentru al doilea an consecutiv. 

Între 27 și 29 martie, la Cinema Inspire Mercur, publicul va putea descoperi în programul festivalului trei filme recente din cinemaul italian.

In cadrul Festivalului de film italian la Craiova spectatorii vor avea parte de surprize vizuale, gustative si olfactive de la Casa Rinaldi si Aroma Land.

Programul festivalului:

Vineri, 27 martie, de la ora 19:00, cu Primavera, debutul în cinema al lui Damiano Michieletto, unul dintre cei mai apreciați regizori europeni de operă și teatru.

Cunoscut pentru spectacolele sale montate pe marile scene lirice ale Europei, Michieletto își aduce în film experiența vizuală și muzicală într-o poveste plasată în Veneția începutului de secol XVIII. Filmul urmărește destinul unei tinere violoniste crescute într-un orfelinat, a cărei viață se schimbă odată cu sosirea noului profesor de muzică: Antonio Vivaldi. Întâlnirea dintre cei doi devine punctul de plecare al unei povești despre talent, curaj și puterea muzicii de a deschide noi drumuri.

Primavera este distribuit în România de către Follow Art Distribution și va avea premiera în cinematografe din 3 aprilie.

Bilete puteti cumpara de aici

Sâmbătă, 28 martie, de la ora 19:00, programul continuă cu La grazia, noul film al regizorului Paolo Sorrentino, unul dintre cei mai importanți cineaști italieni contemporani. Filmul a fost prezentat la Festivalul de Film de la Veneția, unde Toni Servillo a câștigat Coppa Volpi pentru cea mai bună interpretare masculină. Actorul revine într-un rol central în universul cinematografic al lui Sorrentino, interpretând un președinte al Italiei aflat la final de mandat, într-o poveste despre putere, imagine publică și viața din spatele funcției.

Filmul este distribuit în România de Independența Film și va avea premiera în cinematografe din 17 aprilie

Bilete puteti cumpara de aici

Festivalul se încheie duminică, 29 martie, de la ora 19:00, cu Fuori, cel mai recent film al regizorului Mario Martone.

Inspirat din volumul autobiografic L’Università di Rebibbia, filmul o aduce în prim-plan pe scriitoarea Goliarda Sapienza, surprinsă într-un moment de răscruce al vieții sale, după ce ajunge în închisoare, în Roma anilor ’80. Experiența detenției și întâlnirea cu două tinere deținute devin pentru ea un moment de transformare și de regăsire a bucuriei de a scrie. Interpretată de Valeria Golino, autoarea celebrului roman L’arte della gioia capătă pe ecran o prezență puternică într-un film despre libertate, solidaritate feminină și posibilitatea de a o lua de la capăt.

Filmul este distribuit în România de Independența Film.

Bilete puteti cumpara de aici

Ne vedem la film!

Acum lumea e condusă de proști.

"Înainte lumea era condusă de deștepți. Era ceva crud.

Deștepții îi obligau pe proști să învețe. Proștilor le era greu.

Acum lumea e condusă de proști. Și asta e corect, pentru că proștii sunt mult mai numeroși.

Acum deștepții învață să vorbească în așa fel, încât proștii să înțeleagă. Dacă un prost n-a înțeles ceva – e vina deșteptului.

Înainte sufereau proștii. Acum suferă deștepții.

Totuși, acum e mai puțină suferință, pentru că deștepți sunt mai puțini”

Mikhail Zhvanetsky - scriitor satiric

Constantin Brâncuși

Se cunosc și s-au scris multe despre viața lui Constantin Brâncuși. Mărturiile despre ultimele sale clipe de viață sunt însă mai puține, așadar mai prețioase.

Se spune că în dimineața zilei de 16 martie, 1957, ziua morții, Brâncuși s-ar fi confesat episcopului care venise să-l împărtășească: „Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”. Aceste vorbe, rostite sau nerostite, au generat ulterior o imensă dezbatere legată de ipotetica dorință a sculptorului de a fi înmormântat în țărâna României. Dorință inexistentă, după cum au concluzionat specialiștii: „Dacă ar fi vrut să fie înmormântat acasă, ar fi stipulat acest lucru în testament. Era perfect lucid când l-a făcut. Or, el și-a cumpărat loc de veci în Franța, la Paris, în Cimitirul Montparnasse, unde odihnesc și acum rămășițele lui”.

Au circulat multe zvonuri, idei, supoziții și legende pe seama celebrului și excentricului Constantin Brâncuși. Unele legate de operele sale nemuritoare, altele de femeile pe care le-a iubit. S-a aflat chiar și despre existența unui copil din flori, un băiat, John Moore (rezultat, se spune, din relația lui Brâncuși cu pianista și asistenta sa personală, neozeelandeza Vera Moore).

O poveste însă, care a circulat și mai circulă încă în cercurile înalte din societatea francează, le întrece pe toate: Constantin Brâncuși n-ar fi renunțat la gusturile sale sofisticate nici în ultimele zile de viață. Obișnuit să bea șampania rece, mereu rece, multă, aceasta i-ar fi provocat până la urmă o pneumonie puternică. 

Și fatală!

Cercetând în presa comunistă informațiile despre moartea sculptorului gorjean, aflăm că vestea morții sculptorului a fost anunțată abia după trei zile, în ziarul „Scânteia” din 19 martie 1957, pe ultima pagină: „Moartea lui Constantin Brâncuși. Paris (Agerpres). – Sîmbătă a încetat din viață la Paris, în vîrstă de 81 de ani, cunoscutul sculptor romîn Constantin Brîncuși.” 

Pe 20 martie, în același ziar, într-un articol mai amplu, Uniunea Artiștilor Plastici R.P. Romînă „aduce la cunoștință cu adîncă părere de rău încetarea din viață la Paris a lui Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai de seamă sculptori romîni și unul dintre cei mai înzestrați și mai originali creatori ai artei moderne contemporane”

…..și cam atât.

De reamintit că Brâncuși a vrut să doneze statului român lucrările aflate în atelierul său de la Paris, pentru a lăsa ţării sale o altă mare moştenire, pe lângă Ansamblul Monumental „Calea Eroilor“ de la Târgu Jiu.  Academicienii Secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă, din cadrul Academiei Republicii Populare Române, s-au întrunit pe data de 7 martie 1951 sub președinția lui Mihail Sadoveanu, pentru a dezbate propunerea făcută de Brâncuşi.

George Oprescu, critic de artă și profesor, care, odată, în timpul Primului Război Mondial, tânăr fiind, se bucurase de ospitalitatea lui Brâncuși, l-a acuzat de "lipsă de sinceritate" deoarece a speculat "prin mijloace bizare gusturile morbide ale societății burgheze", în pofida faptului" că totuși a fost un om de talent și mari speranțe"; însă aceasta "numai în prima parte a carierei sale artistice". 

Călinescu a fost chiar mai radical: Brâncuși "nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloace esențiale și caracteristice acestei arte". 

Sculptorului i-au luat apărarea, destul de timid, scriitorii Geo Bogza, Camil Petrescu- cel care în 1928 își pierduse slujba în urma promovării lui în paginile revistei Universul Literar, al cărei redactor era -, dramaturgul Victor Eftimiu, colecționarul K. H. Zambaccian. Sculptorul Jalea a îndrăznit chiar să protesteze găsind că e "cel puțin nepotrivit ca Brâncuși să fie atacat într-o Academie, în chiar forul cel mai înalt al unei țări".

 E probabil că toate aceste discuții să fi ajuns la cunoștința lui Brâncuși. Cert este că la 1 august, poate scârbit de cele discutate la Academia Română, și fără a mai spera să-şi revadă vreodată țara, face o opțiune pe care nici un necaz personal din trecut, nici măcar două războaie mondiale, nu l-au putut determina să o facă. Cere cetățenia franceză.

Eveniment oficial Autokappa, care marchează lansarea în România a modelului electric urban LINKTOUR ALUMI

 

Autokappa lansează în România modelul electric urban LINKTOUR ALUMI și marchează o nouă etapă strategică în mobilitatea auto

Autokappa marchează o nouă etapă în evoluția companiei prin lansarea oficială în Craiova a modelului electric urban LINKTOUR ALUMI, un vehicul inovator dedicat mobilității moderne, sustenabile și inteligente.

Evenimentul de lansare va avea loc pe 19 martie 2026, începând cu ora 16:00, la Autokappa Center, Str. General Ștefan Ispas nr. 96A, Craiova, în prezența partenerilor, invitaților speciali și reprezentanților mass-media.

Lansarea marchează o nouă etapă în evoluția companiei Autokappa, care integrează acum trei direcții majore:

• servicii complete service auto
• divizia Autokappa Premium Cars, dedicată automobilelor premium
• noua direcție Autokappa Electric Cars, orientată către mobilitatea urbană electrică

Autokappa Premium Cars – reprezinta divizia dedicată importului și configurării automobilelor premium, cu servicii personalizate pentru clienții care caută performanță, exclusivitate și siguranță, oferind consultanta personalizata, raportata la nevoile clientului; import automobile premium; vehicule verificate; servicii complete import-export.

Momentul central al evenimentului îl reprezintă dezvăluirea oficială a modelului LINKTOUR ALUMI, un vehicul electric compact conceput pentru mobilitatea urbană eficientă și adaptat orașelor moderne.

Modelul este construit pe o caroserie integrală din aluminiu, proiectată pentru eficiență energetică, greutate redusă și impact minim asupra mediului.

Designul futurist, interiorul ergonomic realizat din materiale eco și sistemele inteligente integrate creează o experiență de condus adaptată cerințelor mobilității urbane contemporane.

Ce este LINKTOUR_compress

Vehiculul integrează tehnologii moderne de conectivitate și experiență digitală, precum display digital, ecran tactil de 10,25 inch, integrare Apple CarPlay și Android Auto și conectivitate wireless completă. Cu o autonomie de până la 180 km și o viteză maximă de 90 km/h, modelul este optimizat pentru mobilitatea urbană și pentru utilizatorii care caută soluții de transport eficiente și sustenabile, fiind accesibil si tinerilor de la 16 ani.

Evenimentul din Craiova marchează prezentarea oficială publică a modelului LINKTOUR ALUMI în România, Autokappa dealer autorizat, oferind invitaților oportunitatea de a descoperi în premieră vehiculul și de a afla mai multe despre direcția strategică a companiei.

Prin această lansare, Autokappa își consolidează poziționarea, combinând experiența în servicii auto, importul de automobile premium, devenind unul dintre actorii locali care contribuie la dezvoltarea noii generații de mobilitate urbană electrică.

 

Lipsuri

Pe vremea copilăriei mele socialiste, dacă lipsea pâinea din casă, era panică . Ziceai că fără pâine nu se activa frigiderul. Când taică-miu ajungea de la muncă, ne uitam ca înecații la el în sacoșă. “Ai luat pâine?” Nu conta dacă se oprea lumina, dacă nu aveam apă caldă de o săptămână, dacă nu  spusesem de sedința cu părinții; băi, când nu avea pâinea în sacoșă, ieșea scandal.

Dacă ar fi spus că are o amantă, maică-mea l-ar fi întrebat dacă din pricina ăleia nu a luat pâine. Asta nu se întâmpla doar la mine în familie, era o obsesie națională. Mania se împrăștiase ca herpesul. 

Până și la școală dădeam lucrare dintr-o  poveste care ne explica drumul pâinii. Nu interesa pe nimeni de Eminescu sau Coșbuc; dacă îl ratai p’ăla cu povestea pâinii, trebuia să te prezinți cu părinții la diriginte. 

Dacă nu știai că franzela a fost, la început, un bob de grâu care a crescut și a trecut, în drumul lui,  pe sub roțile combinei de treierat, prin mâinile țăranului român-care mai șmardea și el câte o dublă-, ajungând pe urmă la moară și așa mai departe până la taică-miu care uita, câteodată, să o mai cumpere, era jale. Te scoteau în fața clasei și te batjocoreau de ziceai că ai lăsat în foamete un cartier întreg.

Magazinele cu produse de panificație erau Golgota taților noștri. “ Dați câte una, să ajungă pentru toți”!

Când ne așezam la masă, maică-mea, mai întâi, se apuca să taie pâinea. Ne repezeam ca apucații și băgam repede două felii de cocă. Cred că ăsta era șiretlicul gospodinelor: te umflai cu pâine și rămânea mâncare și pentru a doua zi.

Când am ajuns prima oară în Vest, două săptămâni nu am mâncat . Acolo nu prea aveau treabă cu pâinea mancata la kilogram. În Germania am nimerit o pâine urâtă și acră, de nici parizerul nu stătea pe ea. M-am întors în România și am râs de nemți o săptămână. 

Când i-am povestit maică-mii ce pâine au ăia, a dus, panicată, mâna la gură. “Bine că te-ai întors sănătos, mămică!”

Acum, la mine în familie,  s-au schimbat prioritățile: am înlocuit pâine cu Nurofenul. Dacă lipsește Nurofenul din casă, nevastă-mea intră în panică. “ Ai uitat să cumperi Nurofen”! Zici că și migrenele sunt împotriva mea. Exact atunci când nu mai e urmă de pastilă în casă, o apucă pe Dana nevralgiile. “ Un singur lucru trebuia să cumperi și nici de ăla nu-ți amintești”. 

Mai mult ca sigur am luat eu, pe ascuns, ultima capsulă. Conform standardelor de masculinitate, nu am voie să iau pastile pentru durere. Bărbații nu au migrene; ei scot cuiele bătute de alții doar pentru a demonstra că sunt bărbați. 

Ce-i drept, mai pitesc câte un Ibuprofen în bocancii de iarnă și îl iau cu o felie de pâine.

Preluat 

Despre hoțiile momentului și nemernicul, la vedere

  

Nu de puține ori am afirmat faptul că istoria omului este una a vărsărilor de sânge, de care, dacă nu ne este rușine, ar trebui să avem măcar rezerve, fie și doar pentru faptul că pe parcursul conflictelor, criminalii devin eroi, iar borfașii, alături altor ticăloși, fac averi pe seama suferinței umane.

„Omul aruncat în lume”, ființă conturată de M. Heidegger, ce ar trebui să „ființeze întru` acum și aici, nu este unul și același, nici tot timpul și nici la tot pasul, cu „Omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu Marele echilibru sau cu Principiul unic, al existenței, câtă vreme duhul lumii risipește la păcănele duhul sfânt.  Altfel spus, nu poți fi sfințenia pământului,  uneori nici  măcar om, cât timp joci barbut la poarta lui Dumnezeu, apoi îi bați la ușă, cu noaptea în cap, ca să-ți meargă bine la tot felul de învârteli și furtișeaguri, pe parcursul zilei, cum fac vânzătorii de prafuri, ierburi, chiloțăreli și alte nimicuri. Nici măcar ăia mai cu dare de mână, cu iluzii la angro și forță în a mitui, amenința și șantaja, nu mai sunt cine știe ce, chiar dacă, după mintea lor, se pot bate pe burtă cu Dumnezeu, în drămuirea vremurilor. 

De aici, din astfel de negustorii împănate cu hârjoneli, și mizeriile omului cu el însuși! Însă, când hoț pe hoț s-a înșelat, și dracu s-a mirat! Cu toate acestea, deocamdată, în această dezorientare generală, se fură în draci, oricât, orice, de oriunde. Când ești un neica nimeni și devenirea nu poate fi altfel, se fură până și suflete, apoi sunt călcate în picioare. Cârdășia pare încă funcțională oriunde, la orice nivel. Fără a generaliza, mecanismele enunțate anterior sunt în mișcare și la nivelul instituțiilor statului. În aceste condiții, sărăcirea populației este singura constantă garantată. Iar când ea, sărăcia, mai este și suvenționată, pentru voturi și interese obscure, cu siguranță, se dezvoltă exponențial.  Odată cu ea, evident, și prostia. Întrebarea e: cât de hoț trebuie să fii încât să nu cazi pradă unei alte hoții?  

În aceste condiții, desigur, bine ar fi să ne întrebăm mai rar, ce este omul, altfel ideea de „om lup împotriva omului”, („Homo homini lupus est”) iese la vedere, chiar dacă nume mari, de-a lungul timpului, au făcut eforturi în cosmetizarea acesteia. De altfel, războaiele lumii nu au fost și nu se duc în permanență pe câmpul de luptă, ci în marile cancelarii ale lumii, locul în care reproiectează periodic harta de interese a celor puternici. 

Prin urmare, războiul pleacă, întâi de toate, din frustrările noastre, din a nu ști cine suntem și care ne este locul în societate, din lipsa limitelor interiore și, desigur, din arogarea unei libertăți exterioare în expansiune, în funcție de oportunitățile din care dacă nu curge, măcar să pice. Apoi, din nebunia cu care este cultivată ura, la oricare pas, în orice context, de către propagandistul și obedientul plesnit de parvenitism și de  boala puterii. Comportamente bipolare, cu patologie la vedere, organizează, învârt, dreg, pun la cale, apoi tună și fulgeră, taie și spănzură, cât să facă valuri să fie pe ele și la vedere. În aceste condiții, frica, odată instalată, face ravagii. Omul contingent, fără cine știe ce instrucție, devine  cârpă, cel instruit se retrage dincolo de lume, iar nesimțiții își fac mendrele. O vreme! E vremea lor, e vremea nemernicilor! Însă iar vin și întreb: cât de nemernic trebuie să fii încât să nu cazi pradă altor nemernici ?

Nicolae Bălașa 

Ghid de menopauză pentru misogini. (TL:DR)

Săptămâna trecută a fost ceva nontroversă prin parlament despre menopauză. S-au bălăcărit gagicile pe rețele despre misoginism și stigma feminină. Nu știu exact de la ce s-au luat, pentru că eu dau ochii peste cap când aud o femeie zbierând. Mă întreb mereu cine i-a descuiat ușa la bucătărie și de ce urlă la mine îmbrăcată. De partea cealaltă nu pot înțelege nici misoginismul. E fușereală. Ai două genuri întregi pe care le poți detesta din inimă, cu argumente raționale. De ce dracu te-ai limita doar la femei și n-ai fi direct mizantrop, ca mine? Ți-e lene să duci treaba până la capăt?

Acuma... subiectul trebuia politizat în mod obligatoriu, pentru că nu putea fi doar despre sănătatea fizică și psihică a femeilor. Era prea simplu. Trebuia să fie despre lupta cea dreaptă între lindicul tricolor suveranist și vulva progresistă dată în părăsire sexuală. Dacă tot o lămurisem cu economia, reformele și militarismul, ultima redută politică ce trebuia cucerită era asta, construită din uscăciune vaginală și budincă de estrogen care a făcut gâlme odată cu trecerea timpului. Am senzația că războiul sfânt despre menopauză este doar un efect al ei. A fost abordat perfect, așa cum se abordează toate subiectele la menopauză.

N-am înțeles de ce trebuia politizat, dar, mă rog, suntem în România. Aici toate dezbaterile complexe trebuie abordate cu eleganța unor florărese care își arată pizda și se înjură între ele pentru blenoragia pe care au luat-o de la același uvrier. În privința necesității acestei dezbateri, ar fi câteva explicații. Principala ar fi că asta este media de vârstă pe platformele de socializare. Era normal să ajungem aici. Suntem vocea dominantă – Generația X. Boomerii sunt mult mai puțin vocali decât noi. Acu ne-a lovit menopauza, sora mea, și facem spume despre asta! În câțiva ani o să începem cu disfuncția erectilă, prostata, cremele de bătături și pompele funebre. Abia atunci or să înceapă tefeliștii să se îngrijoreze de soarta pensionarilor. Când s-or apropia și ei de locul cu verdeață unde nu există nici întristare, nici suspin.

Menopauza nu e nimic rușinos. N-am auzit să fie vreun secret sau o stigmă. E pentru prima oară când văd că se pune problema așa, dar bănuiesc că cea mai eficientă abordare din secolul 21 este victimizarea. Vă spun eu cum stă treaba cu menopauza, pentru că am suficiente coaie încât să particip atât la dezbatere, cât și la campionatul de box feminin. Încă aștept medalia de Femeia Anului de la admiratoarele lui Mîndruță, așa că sunt în măsură să mă pronunț categoric pe subiect. Pentru cititorii mai tineri, care încă nu se confruntă cu chestii de-astea: Menopauza este fenomenul prin care nevastă-ta se transformă în soacră-ta. Restul experților complică definițiile aiurea pentru că sunt femei. Dacă nu tratezi menopauza cu maximă seriozitate, nevastă-ta ajunge să voteze REPER sau îți vine acasă cu un calendar ortodox și a belit pula definitiv. Trebuie avut mare grijă!

Toate femeile cred despre ele că sunt cele mai bune comunicatoare. De-aia se duc să protesteze menopauza într-un parlament care n-ar putea face distincția între un ovar și o bujie. Le pasă ălora de sănătatea femeilor cum îmi pasă mie de lipsa de oxigen din creierul lui Caramitru. Într-adevăr, femeia este foarte chinuită hormonal la menopauză. E pentru prima dată în viața ei când 90% din probleme nu sunt închipuite și nu știe cum să negocieze cu asta. Ea decide că cea mai eficientă metodă de combatere a menopauzei este să facă spume și să pună botic, deoarece ești prea troglodit ca să discute lucid cu tine. Nu ai putea înțelege problemele ei pentru că nu ești o ființă superioară și n-ai cum. Știe ea! Femeia nu discută cu maturitate. Ea creează awareness: oftează, se supără, face scandal, garagață, proteste, dă vina pe tine. Tace pe tot parcursul și începe direct cu concluzia: Ești un dobitoc! Mi-am făcut și pancartă. – Da’ ce-am făcut, dragă! – Nici nu mai stau să-mi pierd timpul cu explicații! Marș!

N-am întâlnit în viața mea o femeie care să nu creadă despre ea că e inteligentă emoțional, după care să nu facă spume aiurea că nu știe să-ți explice ce simte. În realitate, femeia e inteligentă emoțional doar în retrospectivă. Peste cinci ani va ști exact că a fost o greșeală să te fută alaltăieri. Își dă seama azi că te iubea din 2018. Celebrul instinct feminin îi spune să nu facă copii cu tine abia când au ieșit cei mici de la Bacalaureat. Așa că nu te poți baza niciodată pe abilitățile ei de comunicare. Accept faptul că sunt mai bine pregătite decât bărbații care nu sunt inteligenți emoțional niciodată. Nouă nu ne pasă ce simțim atâta vreme cât e o vulvă pe pat undeva, dar măcar știm să articulăm concret când suntem întrebați: De ce ai făcut una ca asta? – Pentru că vagin!

La menopauză nu știi niciodată când e vina ta pentru ce au făcut Nicușor sau Georgescu. Când o apucă, ea va alege să lupte împotriva ta și a Iranului în același timp. Deși tu erai singurul ei aliat și ultima persoană din univers care dădea două parale pe ea. Tu stai cu pula sculată și te uiți a prost, dar ea nu poate să ți-o rezolve înainte să rezolve securitatea Israelului sau contestația la CCR. Eu am avut oarecare noroc cu nevastă-mea. Când a început cu premenopauza, a șters doar sexul și afecțiunea de pe tablă. Încetișor așa... Subtil. Doar îmi reproșa absolut totul, dar nu a găsit și un hobby ideologic, ca astea de pe rețele. Adică nu plângea de bucurie că bombardează ăștia sărmanii prin Bananistan. Nu voia să aducă democrație nimănui. Avea doar o mie de stări de trei ori pe zi. Concentra artileria pe mine. În ultimele trei concedii îmi venea să o țin cu capul la fund până nu mai scoate bule.

Am trecut prin niște momente de îmi venea să mă dau cu capul de toți pereții. Mă simțeam complet singur, căsătorit în ciuda mea. Primisem și niște vești foarte proaste despre propria sănătate. Chestii de-alea grave care te macină încet și sigur până rămâi o amibă. A trebuit să trec singur prin toate căcaturile posibile, pentru că ea era prea ocupată cu depresia și menopauza. Trăiam fără susținere emoțională și mă trezisem brusc fără afecțiune. viețuiam amândoi într-un stres constant pe care nu-l puteam descărca în niciun fel sănătos. Eu preferam să tac decât să mă descarc pe ea. Mergeam ca pe cioburi. Bineînțeles că, la citirea acestor aspecte, majoritatea menopauzistelor vor sări ca arse. Vezi Doamne, sexul și afecțiunea fizică nu sunt importante. Da, deoarece eu m-am însurat pentru că nu știam să fac chiftele! Îmi era greu să sortez rufele pe culori, d-aia m-am însurat. Nu pentru dragoste, afecțiune și susținere emoțională. Evident că menopauzistele vor contra cu: ”Există afecțiune și fără sex, animalule!”. Sunt de acord, dar este o afecțiune mentală.

Bărbații sunt ca niște ființe vii care comunică mai bine prin atingere și consolidează atașamentul prin afecțiune fizică. Un fel de șerpi de câmp pe care îi găsești lipiți sub tine când te dezbraci la plajă. Mă duceam la azil dacă voiam să consolidez relația cu alifii, scandal, bufeuri și discuții despre colesterol. Mă rog, când trebuie să explic de ce tandrețea, susținerea emoțională și viața sexuală sunt principalii factori de echilibru într-o relație, e clar că Iranul nu bombardează pe cine trebuie. Lumea nu știe multe despre menopauză, iar cele mai bune comunicatoare de pe pământ nu știu să explice concret faptul că PRE-menopauza e aia nasoală. Menopauza e pistol cu apă comparativ. Începutul este periculos pentru că e destul de subtil. Seamănă cu alte afecțiuni și dezechilibre hormonale. Depresia nu vine semnată ca să știi de la ce i se trage. Durerile, somnolența, iritabilitatea, starea alterată și ceața de pe creier nu își devoalează originea imediat. Scăderea apetitului sexual nu are legătură cu tine ca bărbat și nu mai reprezintă un reper pentru relație. Premenopauza e parșivă. Seamănă cu o relație în deteriorare.

Nevastă-mea era prinsă de ceva timp în furtuna asta și era forțată să se adapteze la niște schimbări biologice destul de brutale. Tot echilibrul ei era dat peste cap. În afară de curățat cartofii, dat cu aspiratorul și încercat să fiu amuzant, nu știam cu ce s-o ajut. Apropiere nu voia, afecțiune nu voia, îi sărea muștarul repede, era obosită tot timpul. Apoi îmi reproșa că nu suntem apropiați. Ba era laconică, ba guralivă și cu nervii la pământ. Îmi cerea un sfat, apoi se enerva că i l-am dat. Făcea în ciudă, doar ca să nu se ia după sfatul meu. Dacă punctam că o să iasă nasol, se supăra și mai tare. După ce ieșea nasol, era vina mea că de ce nu i-am spus. Îmi punea o întrebare și ieșea amețită din cameră înainte să răspund. Ajunsesem la saturație.

Nu spun că sunt de acord cu schimbat yala când e nevastă-ta la birou, dar ajunsesem să-i înțeleg pe ăia care vin de la muncă și rămân trei ore în parcare, cu motorul pornit. Inhalarea monoxidului din eșapament era mai sănătoasă decât dinamica asta toxică. Când mi-a ajuns relația la os, m-a tentat soluția populară care se aplică în crizele masculine de identitate: Căsnicia e în găleată? Caută alta mai tânără! Faci un credit de nevoi personale din care îți bați un implant de păr în Turcia și-ți iei o decapotabilă second-hand. Cumperi niște sacouri prea strâmte, un ceas cât capacul de veceu, albești dantura la un faianțar bun și ieși la agățat prospătură. Pentru un moment am căzut în disperare și am vrut să-mi instalez aplicație... Tinder, The Unfuckables sau cum dracu se mai numesc.

Mă tenta, pentru că și eu căzusem în propria depresie. Mă săturasem de nervi și labă. Divorțul nu mai suna așa rău. Mă făceam toată ziua că nu văd cum trăiesc. Numai acreală, rutină și monotonie, într-o relație în care mă simțeam tras cu bucile goale pe asfalt. Îmi mușcam mâinile de nervi. Pe urmă am stat eu și m-am gândit mai bine. Dacă asta, pe care o iubesc de mă cac pe mine, e atât de insuportabilă, înseamnă că alta mai tânără o să mă scoată din răbdări și mai și. Plus că n-am tragere la de-astea tinere, nu știu de ce. Nu-mi place să explic de zece ori unde sunt Carpații Meridionali pe hartă sau ce-a fost ăla Depeche Mode. Așa că va trebui să găsesc una apropiată de vârsta mea și risc să mai încep încă o menopauză și cu ailaltă. Cine dracu are nervi să treacă prin două menopauze!? Pe urmă o iau de la capăt cu decapotabila și cu implanturile. Mai bine termin ce-am început și scap, dracu! Sunt mult prea leneș pentru amante.

M-am hotărât să fiu băiat de comitet și să o sprijin cum pot. Nu că ar fi contat pentru ea în momentele alea. Menopauza e implacabilă. Amnezică. Oarbă. Te face invizibil ca bărbat. Necorespunzător. Îți scoate la suprafață toate defectele și frustrările. Nu-i pasă de eforturile tale puerile sau de micile crize de bărbăție. Îți deșiră masculinitatea ca un pulover agățat în ușa de la lift. E în stare să dea foc la toată relația dintr-o tâmpenie și să ajungă ”Haștag Singură cu Vinul Meu de Revelion! Living my best life! Votați cum trebuie! Coșuleț cu Pisici = My Dubai!”. Menopauza nu te fute, dar îți scoate ochii pe palmă dacă zâmbești politicos unei ospătărițe mai tinere. Nu te sprijină, dar te îngroapă de fiecare dată când ai uitat să o menajezi. Îți dă un amestec de ignor cu scandal de-ți vine să te înrolezi pe Frontul de Est ca să gândești în liniște. Am zis că îmi iau câmpii, frățioare. Să-mi pun ștreangul de gât și bilețel pentru Poliție cu: ”Adio, lume rea! Nu lăsaț ușa deschisă că iese pisicile!”.

M-am apucat să citesc totul despre menopauză. Era mai simplu decât cu alergatul după alte femei. Măcar stăteam pe scaun. Am băgat la studii medicale și bloguri pentru femei că mai avea un pic să-mi vină mie ciclul. Dacă mai citeam un articol de psihologie, îmi trăgeam colanții pe mine și mă duceam la protest în fața ambasadei ruse. Îl speriam pe Putin de se căca pe mine. Am ales să comunic mai mult cu ea, dar nu despre mine. Sună auster, dar asta e. Cineva trebuia să facă primul pas de reîntregire. Am ales să mai relaxez atmosfera. Mai o glumă, mai o harfă... Pe armonie și calm, chiar dacă nu știa de capul ei în momentele alea. Încetișor așa, văd că încep să se limpezească apele. A trecut de faza aia foarte nașpa și a intrat în faza nașpa. Îți vine s-o bați cu lanțul ud doar de două ori pe săptămână, nu de trei ori pe zi. Sunt totuși niște progrese.

Ca bărbat, singura chestie importantă e să ai răbdare. Să apuci problemele cu un pic de empatie și să înțelegi că nu e neapărat despre tine. Nu înseamnă că nu te mai place sau nu te mai vrea. Nu ai devenit brusc mai prost decât erai înainte. Doar că nu poate negocia cu toate chestiile în același timp. E prea inteligentă emoțional la menopauză. Mai puternică, mai evoluată și mai superioară decât era de obicei. Dacă aș avea un sfat cu adevărat important despre menopauză, ar fi să ai mare grijă să nu acumulezi resentimente față de femeie. Mai lasă de la tine, mai iartă. Poți dinamita familia și căsnicia degeaba, pentru niște chestii care un an mai târziu vor părea doar tâmpenii. Renunță la orgolii și încearcă să înțelegi că masculinitatea nu-ți poate fi dăruită sau furată de către cineva. Lupți aiurea cu niște intemperii medicale destul de fluide, în permanentă evoluție.

Poți citi despre menopauză. Nu știu dacă ajută, dar situațiile pot deveni mai previzibile. Bărbații trăiesc în medie cu cinci ani mai puțin decât femeile. Ăia sunt anii pe care îi scoate menopauza din tine, măsea cu măsea, fir cu fir. Cică există viață și dincolo de menopauză. Majoritatea femeilor au o renaștere sexuală și emoțională după. Cel puțin așa am citit pe net. Probabil că articolul era scris de următorul ei soț, ăla pe care nu l-a făcut căcat înainte să-și revină. Important e că motivele pentru care iubești pe cineva nu se schimbă. Calitățile rămân tot acolo. Anii de dragoste, de afecțiune și loialitate sunt doar schimonosiți pentru o vreme de o criză prin care trece toată lumea. Trebuie să privești femeile cu empatie și optimism. Să le tratezi cu delicatețe. Până la urmă sunt femei. Își merită din plin menstruația și menopauza. E deja justiție divină. Este complet inutil să le mai pedepsești și tu.

Dan Pavel

Ceva

„Când smerenia mea te va face să crezi că ești înțelept.

Când tăcerea mea te va face să crezi că ai dreptate.

Când vei râde de anii mei trăiți și te vei simți mai bun decât mine.

Când mă vei insulta pentru că nu am aceeași părere ca tine.

Când ideologia ta politică mă va transforma într-un persecutat.

Când independența mea ți se va părea incomodă și insultătoare.

Când viața mea privată te va interesa mai mult decât propriul tău mic dejun.

Gândește-te că am norocul de a nu fi ca tine.”

— Manicomio Del Próspero 🎭

De Mircea Dinescu

Cîntec de dragoste la topitul lumînării

Zăpada mieilor ucide miei

dar pe islaz se gudură berbecii

de parcă oile-ar purta cercei

și ar dansa de dragul lor zevzecii.

Februarie a leșinat pe cîmp,

păianjenii-nviară-ntre ferestre,

pînă și eu, care-s bătrîn și tîmp,

m-aș însura c-o fată fără zestre,

să rîdă lumea, că la anii mei,

cînd urc în pod și moartea-mi fură scara,

mă mai gîndesc aiurea la femei

deși în stup a mai rămas doar ceara.

Păi bucură-te că mai ai și-atît,

cît pentru-o lumînare parfumată,

ca să visezi, dormind cu ea de gît,

cum s-a topit de dragul tău o fată.

Sfaturi de urmat

„Cândva mi-am zis că la bătrânețe mă voi feri de patru gafe:

1- Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânăr;

2- Nu voi da sfaturi nimănui;

3- Nu voi invoca mereu experiența mea;

4- Și nu voi povesti de o sută de ori același lucru.”

(Octavian Paler)

Craiova de Zece revine din 15 ianuarie – publicul își poate vota favoriții.

Un eveniment dedicat dialogului, comunității și conexiunilor care dau valoare orașului.

Istorie, tradiție și business se întâlnesc într-un cadru premium, alături de oameni, idei și perspective care contează.

Asociația INSPIR, împreună cu Școala Gimnazială Specială „Sf. Mina” Craiova, vor aduce la Craiova Connect – Spring Edition 2026 un gest simplu, dar plin de sens: mărțișoare realizate cu suflet.

Mărțișoarele vor putea fi achiziționate în cadrul evenimentului, iar banii donați vor fi folosiți pentru acțiunile și proiectele sociale care urmează să fie desfășurate, dedicate sprijinirii și implicării comunității.

Fiecare mărțișor spune o poveste.

Fiecare gest înseamnă sprijin, speranță și continuitate.

Vino și tu să cumperi un mărțișor special, creat cu grijă și emoție, pentru persoana iubită – și transformă un simbol al primăverii într-un act de solidaritate.

Într-un cadru în care istoria, tradiția și businessul se întâlnesc, muzica va deveni limbaj comun.

🎶 Vînturici Alessia Elena ne va încânta la această ediție cu sunetul profund și delicat al naiului, un moment artistic care aduce liniște, profunzime și sens dialogului.

După lansarea din 1 februarie, de la Dobrosloveni, un eveniment construit ca un spațiu intim de expunere, nu de prezentare, volumul antologic„Când o nalbă răsare din greșeală” ajunge și la Craiova, în cadrul Craiova Connect-Spring Edition, la Ramada Plaza Craiova.

Pentru noi, ca organizatori, este important să spunem de la început: această apariție nu este o replică a momentului de la Dobrosloveni. Nu își propune să reproducă atmosfera, construcția scenică sau forma radical personală în care poezia va fi expusă pe 1 februarie. Și nici nu ar putea.

La Craiova, Maria vine cu volumul. Cu textul. Cu prezența ei. Vine cu tot ceea ce s-a adunat acolo, în Dobrosloveni, în ultimele 16 luni.

Vine cu un proces. Cu straturi de lucru, cu fragmente de gând, cu o formă de scris care s-a sedimentat în timp, într-un loc în care și-a permis să creeze fără presiune și fără mască. Volumul este doar una dintre formele acestei acumulări.

Nu vine cu piesa de teatru „Caietul care nu ajunge niciodată la tine”.

Există creații care aparțin unui singur loc. Pentru Maria, Dobrosloveni nu este doar locul in care alege sa isi prezinte creatiile, ci spațiul în care își permite să creeze, să joace și să se dezvăluie complet. Acolo stă în pijamale. Acolo e libera, acolo isi traieste fiecare vers. Acolo își asumă vulnerabilitatea fără protecție. Acolo transformă scrisul în scenă si scena in scris.

În afara acestui spațiu, Maria alege altfel. Refuză expunerea totală, nu din distanță față de public, ci din respect față de propriul proces artistic. Este o alegere asumată, atipică, care face parte din identitatea ei creativă.

La Craiova Connect-Spring Edition, publicul va întâlni volumul „Când o nalbă răsare din greșeală” într-un context diferit: unul al dialogului, al prezenței și al întâlnirii cu un text care nu justifica, dar se lasă citit.

Pentru noi, ca organizatori, aceasta nu este o limitare, ci o formă de onestitate artistică. Nu toate creațiile trebuie mutate dintr-un loc în altul. Unele există deplin doar acolo unde s-au născut.

Iar faptul că Maria vine la Craiova cu această claritate este, în sine, o declarație.

Craiova Connect – Spring Edition aduce în prim-plan nu doar cultură și creativitate, ci și excelență în educație și tehnologie. Un exemplu puternic în acest sens este Soft Hoarders, echipa de robotică a Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova.

Cea mai veche echipă de robotică din Oltenia, Soft Hoarders este activă de peste un deceniu în cadrul competiției internaționale FIRST Tech Challenge, reușind performanțe remarcabile atât pe plan național, cât și internațional. De-a lungul timpului, echipa a reprezentat România de trei ori pe podiumul internațional, aducând prestigiu nu doar liceului, ci și întregii regiuni.

Formată din 18 liceeni pasionați de tehnologie, inovație și viitor, echipa Soft Hoarders demonstrează cum educația aplicată poate deveni motor de dezvoltare comunitară. Prezența lor la Craiova Connect are ca obiectiv informarea publicului larg despre competiția FIRST Tech Challenge, dar și evidențierea impactului real pe care echipa l-a avut în Oltenia, prin inițiative dedicate digitalizării și implementării soluțiilor tehnologice în comunitate.

Prin Soft Hoarders, Craiova Connect confirmă rolul său de platformă de dialog între educație, tehnologie și societate, punând în lumină o generație care construiește viitorul cu inteligență, pasiune și responsabilitate.

📍 Locație: Ramada Plaza Craiova

📅 Data: 25 februarie 2026

🎟️ Bilete disponibile pe biletin.ro

🔔 PRESALE

➡️ până la 1 februarie – 50 lei

➡️ după 1 februarie – 70 lei

🔟 Craiova de Zece revine din 15 ianuarie – publicul își poate vota favoriții.

Un eveniment realizat de CMB Media Events, în parteneriat cu Jurnal de Craiova.

LIMBA ROMANA SI LOCUL EI IN LUME

Emil Cioran zicea, mai în glumă - mai în serios: “...ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” 

De ce e limba română așa o limbă unică? 

Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul “pietrelor” rare ale omenirii.

1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat “trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât “enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem “fata”, “băiatul”, “tabloul”, și nu “la fille”, “le garçon”, “le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. “Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim “ceapă”, și în alt fel când rostim “ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește “ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. “PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de “dor” și “doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

“Dor” și “doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte “glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna “dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, “italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care “câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj “pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra “românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a “Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în “curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…“

Articol redistribuit.(Istorie si civilizatie /Doina Uynar)

De Eenzame Uitvaart (Înmormântarea Singuratică)

Olanda oferă un exemplu remarcabil de civism și umanitate prin proiectul cunoscut sub numele de „De Eenzame Uitvaart” (Înmormântarea Singuratică). Această inițiativă a luat naștere în anul 2002, în Amsterdam, la propunerea poetului și artistului vizual F. Starik (Frank Starik), care a coordonat proiectul până la moartea sa în 2018. Premisa de la care a pornit a fost simplă, dar cutremurătoare: nimeni nu ar trebui să părăsească această lume ca un simplu număr de dosar, fără ca numele să-i fie rostit și fără ca existența sa să fie onorată de o prezență umană.

În Amsterdam, atunci când o persoană decedează și nu are rude, prieteni sau resurse financiare pentru o înmormântare, responsabilitatea revine municipalității. În mod tradițional, aceasta era o procedură pur birocratică: trupul era dus la cimitir (adesea Cimitirul St. Barbara din Amsterdam) și înhumat sau incinerat în prezența strictă a funcționarilor. F. Starik a schimbat acest lucru prin înființarea „Poule des Doods” (Grupul Morții), un colectiv de poeți voluntari care și-au asumat rolul de a scrie și recita un poem personalizat pentru fiecare defunct nerevendicat.

Procesul începe cu o muncă de detectiv sensibilă. Atunci când serviciile sociale preiau cazul, poetul desemnat primește acces la puținele informații disponibile despre viața celui dispărut. Uneori, poliția sau asistenții sociali intră în locuința decedatului și descriu ce au găsit: un anumit gen de muzică pe un CD, o fotografie veche, o colecție de timbre, o chitanță de la un magazin de animale sau pur și simplu atmosfera din casă. Aceste detalii aparent banale devin „ancorele” realității pe care poetul le folosește pentru a reconstrui, în versuri, o schiță a vieții acelei persoane. Nu este vorba despre inventarea unei biografii false, ci despre onorarea urmelor reale lăsate în urmă.

Ceremonia propriu-zisă este sobră și intimă. La cimitir sunt prezenți, de obicei, doar patru persoane: șoferul dricului, doi gropari și poetul. Sicriul este coborât sau depus, iar poetul citește textul scris special pentru acea ocazie. Este un moment de reculegere care transformă o procedură administrativă într-un ritual uman. Poezia este apoi depusă pe sicriu sau înmânată arhivei municipale, devenind singura mărturie scrisă a faptului că acea persoană a fost văzută și recunoscută în momentul plecării.

Impactul acestui proiect a depășit granițele Amsterdamului. Modelul a fost adoptat și în alte orașe olandeze, precum Groningen, Utrecht sau Haga, dar și în Belgia, la Anvers (Antwerp), unde organizații similare colaborează cu autoritățile locale. Până în prezent, au fost organizate sute de astfel de ceremonii. F. Starik a publicat chiar și o carte intitulată „De eenzame uitvaart”, care cuprinde poveștile și poemele scrise pentru acești oameni invizibili ai societății.

Această practică subliniază o valoare fundamentală a societății olandeze: demnitatea fiecărui individ este inalienabilă, indiferent de statutul social sau de gradul de singurătate. Într-o lume a vitezei și a conexiunilor digitale, poeții olandezi ne reamintesc că o comunitate civilizată este aceea care are grijă de membrii săi până în ultima secundă, asigurându-se că tăcerea morții este spartă, măcar pentru o clipă, de o voce caldă care spune: „Te-am văzut. Ai existat. Drum bun”.

Despre Brâncuși ( o analiză psihologică de pe Fb)

Brâncuşi este un mare artist pentru că așa spun experții din lumea artelor pe care le'a influențat. 

Pe mine mă interesează biografia lui și detaliile psihologice, ceea ce vă invit și pe dumneavoastră. Și ar putea fi un subiect motivațional de abordat la ora de desen sau la orice alta oră astăzi, de ziua lui de naștere!

Brâncuși a fost un rebel de mic, s'a opus adaptării sistemului școlar și a fugit în mod repetat de acasă. Dar cu fiecare fugă nu a vagabondat, nu a comis infracțiuni, ci a muncit, munca de jos, pentru a putea trăi. 

Astăzi imediat învățătoarea lui ar fi solicitat " să se evalueze dacă nu are C.ES.", ar fi solicitat discutarea lui în prima comisie de disciplină, ar fi venit la ședințe polițistul de proximitate, iar referatul psihologului ar fi identificat cel puțin " o tulburare de conduită ".

Exmatriculat la 1880 și ceva și astăzi la fel, exmatricularea. 

Pentru că a rămas orfan de tată la 9 ani, tot psihologii de astăzi ar fi speculat masiv pe " tulburări emoționale, traume din copilărie, abandon, etc" si marele artist ar fi fost invitat la o serie de retreaturi prin Thailanda, cu o reducere de 10%.

"Primele două clase ale şcolii primare le face la Peştişani. În clasa a treia îşi crestează pe banca de lemn a şcolii numele cu un briceag. Este pedepsit de învăţător, închis într-un coteţ unde era făcut arestul, se supară şi nu mai vrea să meargă la acea şcoală. Mama lui a trebuit să-l mute într-un alt sat, Brădiceni, şi acolo a terminat clasa a treia şi a patra.

La unsprezece ani a fugit pentru prima dată de acasă. S-a dus la Târgu Jiu unde s-a angajat vopsitor de lână într-o boiangerie.

Contractul de angajare pe care îl încheiase cu patronul spunea că “este primit pe trai, laolaltă cu toţi ucenicii, pe două rânduri de ţoale, de Paşte şi de Crăciun, şi ce-om mai vedea”.

Nu rămâne mult timp acolo pentru că este găsit de mamă, readus la Hobiţa şi rămâne aici până în luna noiembrie, când fuge a doua oară de acasă, de data aceasta, mai departe, la Slatina pentru a nu putea fi găsit. A rămas acolo perioada de iarnă şi a lucrat ca servitor într-un han.

După şase luni, a plecat la Craiova şi s-a angajat pentru început spălător de vase în prima bodegă care i-a ieşit în cale, bodega fraţilor Spirtaru din spatele gării. După doi ani de zile, n-a mai suportat programul şi a găsit un restaurant mai mare, aproape de centrul Craiovei, la cârciuma lui Ioan Zamfirescu.

Într-una din seri, pe la vârsta de 17 ani, Brâncuşi a făcut un pariu cu patronul şi cu clienţii că el poate să sculpteze o vioară în două săptămâni. A luat o lădiţă în care era marmeladă, a fiert lemnul, a sculptat vioara, i-a pus gâtul din inimă de lemn de păr, strunele, şi a şi cântat la ea. Patronul şi-a dat seama că este un băiat talentat şi pentru că avea doar patru clase primare, i-a plătit profesori particulari şi şi-a dat examenele în particular pentru echivalarea a încă trei clase.

La 18 ani, l-a înscris la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş, clasa de sculptură. A absolvit şcoala în patru ani în loc de cinci, cu bustul Vitellius, executat din ghips, lucrarea este expusă la Muzeul de Artă din Craiova.

A urmat Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi a avut prima comandă a unui monument public, bustul generalului doctor Carol Davila, care este în curtea Spitalului Militar Central din Bucureşti.

Călătoria de la Hobiţa la Paris

După ce a terminat Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, a primit post de profesor de caligrafie şi desen, în oraşul Mizil, judeţul Prahova. A refuzat postul, a revenit la Hobiţa şi la vârsta de 27 de ani a plecat pe jos la Paris.

Traseul a fost: Hobiţa, Tismana, Vodiţa, Bahna, Vârciorova, a trecut graniţa Imperiului Austro-Ungar, s-a oprit la Budapesta, Viena şi München. În Elveţia, la Basel, nu a mai avut bani şi a trebuit să-şi vândă rândul de haine pe care l-a avut în rucsac şi ceasul de la mână.

Dacă citim în jurnal vedem că a suferit diverse afecțiuni pentru care a fost spitalizat pe acest traseu. 

A ajuns după un an de zile, pe 16 iulie 1904 la Paris. S-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase unde a învăţat doar doi ani pentru că la 30 de ani era limita de vârstă şi a fost exmatriculat. Mai târziu, le spunea prietenilor ca i-au făcut un bine pentru că oricum nu mai avea ce să înveţe la acea şcoală.

Totodată, s-a angajat şi ca spălător de vase într-un restaurant.

În 1907, Brâncuşi a lucrat câteva luni în atelierul lui Auguste Rodin. Acesta i-a observat talentul şi i-a propus lui Brâncuşi să rămână şi să lucreze alături de el, plătit. Brâncuşi i-a refuzat propunerea, spunându-i: “Maestre, la umbra copacilor falnici nu creşte nimic.”

 In 1912, a mers în atelierul lui Brâncuşi un critic de artă american, a văzut că este ceva nou în sculptură, şi în 1913, a fost o mare expoziţie internaţională la New York şi i-a dus şi lui Brâncuşi cinci sculpturi în ghips.

Au fost bine primite şi anul următor, Brâncuşi a avut deschisă de acel prieten la New York prima expoziţie personală.

A început să vândă lucrări pe bani buni pentru că a intrat în lumea colecţionarilor de artă americani.

Chiar Brâncuşi spunea că “din acel moment n-a mai trăit la Paris cu 20 de cenţi pe zi, atât cât să nu moară de foame”.

În 1956, cu 1 an înainte de a muri,

Brâncuşi a vrut să doneze statului român 144 de opere, dar a fost refuzat pe motiv că sunt opere fără nicio valoare.

George Călinescu, Alexandru Graur şi Mihail Sadoveanu au semnat refuzul operelor. În urma refuzului, Brâncuşi le-a donat statului francez prin testament. Pentru că statul francez nu putea să accepte o donaţie de la un cetăţean străin, şi-a luat cetăţenie franceză.

p.s.in urma cu putini ani, o Pasăre Măiastră s-a vândut la o casă de licitaţie din New York cu suma de 27 de milioane de dolari

(Sursa Lavinia Dragomir, Europa Fm)

Dunărea a fost învinsă total de ger

Iarna anului 1880 rămâne în istorie ca momentul în care Dunărea a fost învinsă total de ger, fiind blocată de un pod de gheață timp de 101 zile consecutive. A fost un record absolut pentru acele vremuri, fluviul transformându-se într-un bulevard de cristal pe care oamenii treceau nu doar cu piciorul, ci și cu carele încărcate cu mărfuri grele sau cu sania, făcând legătura între maluri ca pe uscat.

Gheața era atât de groasă încât a devenit o șosea naturală între România și Bulgaria, iar la malurile orașelor dunărene navele au rămas prizoniere ca niște jucării uitate în ciment. Pentru oamenii din Deltă, această „moarte” temporară a fluviului a însemnat o izolare completă, dar și o oportunitate bizară de a merge la rudele din satele vecine direct pe apă, fără bărci, într-un peisaj de o liniște absolută și înfricoșătoare, descrisă mai târziu de istorici ca o „pustietate albă” unde singurul zgomot era scârțâitul zăpezii sub tălpile săniilor.

Fenomenul a fost cauzat de un val de aer polar extrem de persistent care a coborât temperaturile mult sub pragul de îngheț pentru o perioadă îndelungată, fără fluctuații care să permită topirea parțială. Cronicile vremii notează că gerul a fost atât de aspru încât păsările cădeau din zbor, iar copacii din luncile Dunării trosneau zgomotos din cauza contracției lemnului. Lipsa curentului apei la suprafață a favorizat consolidarea unui strat de gheață compact, care în unele locuri depășea jumătate de metru grosime.

Comerțul cu cereale, vital pentru economia Principatelor în acea perioadă, a fost paralizat total. Porturile Brăila și Galați, de obicei pline de activitate, au devenit locuri pustii, unde navele străine au rămas blocate până în primăvară. Magaziile și silozurile erau pline, dar imposibilitatea de a naviga a dus la pierderi financiare semnificative pentru negustori, demonstrând dependența totală a economiei de capriciile naturii în secolul al XIX-lea.

În lipsa podurilor de oțel, care aveau să fie construite mai târziu de ingineri precum Anghel Saligny, podul de gheață a servit drept singura cale de comunicație terestră între cele două maluri pe distanțe lungi. Sătenii organizau adevărate caravane pentru a transporta lemne, alimente și furaje, profitând de soliditatea gheții. Riscul era totuși prezent, deoarece existau zone unde curenții de adâncime subțiau gheața, formând capcane invizibile sub stratul de zăpadă.

Fauna sălbatică a fost și ea profund afectată de acest eveniment meteorologic extrem. Lupii, împinși de foame din pădurile Dobrogei sau ale Bărăganului, foloseau fluviul înghețat pentru a traversa în căutarea hranei, ajungând periculos de aproape de așezările umane. Pescarii, la rândul lor, se luptau să mențină deschise copci, nu doar pentru a prinde pește, ci pentru a oxigena apa și a preveni moartea stocurilor piscicole prin asfixiere.

Lipsa barajelor și a amenajărilor hidrotehnice, cum ar fi sistemul Porțile de Fier care nu exista la acea vreme, făcea ca regimul de curgere al Dunării să fie complet natural. Acest lucru a permis formarea unor zăpoare uriașe, aglomerări de gheață care blocau cursul apei în zonele de îngustare a albiei. Aceste baraje spontane ridicau nivelul apei în amonte, amenințând satele riverane cu inundații chiar în mijlocul iernii.

Topirea gheții, survenită târziu în primăvară, a fost un eveniment la fel de dramatic ca și înghețul. Când temperaturile au început să crească, liniștea a fost spartă de sunete puternice, asemănătoare tunetelor, produse de crăparea plăcilor gigantice. Fluviul s-a pus în mișcare cu o forță brută, sloiurile lovindu-se violent unele de altele și distrugând morile de apă, pontoanele și ambarcațiunile care nu fuseseră trase la loc sigur pe uscat.

Pentru inginerii și hidrologii acelei epoci, iarna din 1880 a oferit o lecție dură despre necesitatea modernizării infrastructurii și a protecției portuare. Evenimentul a impulsionat discuțiile despre construirea unor poduri permanente și a unor bazine de iernat mai sigure pentru flotă. A fost un moment de cotitură care a subliniat vulnerabilitatea omului în fața forțelor dezlănțuite ale naturii.

În memoria colectivă, acel an a rămas un reper absolut, „iarna mare”, folosită decenii la rând ca unitate de măsură pentru severitatea anotimpurilor reci. Poveștile despre carele care treceau Dunărea ca pe o simplă câmpie înzăpezită s-au transmis din generație în generație, ilustrând o perioadă în care clima dicta ritmul vieții, iar fluviul era, pe rând, sursă de viață, barieră de netrecut sau drum de gheață.

Craiova Blog Meet 14 cu vinuri de la Vânju Mare

    Iată că s-au împlinit deja 14 ani de bloggosferă cu foarte multe evenimente interesante şi unice, degustări de vinuri, participări la vernisaje, concerte, film şi excursii la crame sau muzee.

    Prima mea postare pe blog a fost în mai 2016 şi de atunci am scris constant despre evenimentele la care am participat alături de colegi sau cele la care am participat singur sau diverse lucruri care mi-au plăcut când le-am văzut şi despre care am citit.

    Degustarea de vinuri și brânzeturi este cel mai longeviv și iubit proiect al Asociației Bloggerilor Olteni – Brânzeturi cum se cuVin, care cu acest prilej a ajuns la numărul 71 (de degustări, evident).

    Gazdele întâlnirii au fost Daniel Botea, președintele ASBO, Aliona Ionescu șef laborator la Domeniile Vânju Mare, Lenu și Narcis Neagoe, absolvenți ai masterului de expertizare viniviticolă, ei însuși creatori de vinuri.

    Domeniile Vânju Mare au sediul central pe Str. Unirii nr. 2, Vânju Mare, jud. Mehedinţi, cod 225400, telefon 0252 350 547 adresa de mail: office@vvm.ro

    Suprafața totală cultivată este de 133 de hectare și include soiuri de struguri autohtoni și internaționali, destinați producerii de vinuri albe, roșii și rosé.

    S-au găsit dovezi arheologice despre cultivarea viţei de vie în zona cu 1000 de ani i.e.n.

    Crama are o capacitate de fermentare este de 900 de hectolitri pentru vinurile albe şi de 600 de hectolitri pentru vinurile roşii şi capacitatea maximă de prelucrare a cramei este de 35 de tone de struguri pe zi.

Degustarea a avut loc în Casa Romanescu, loc încărcat de istorie în care am mai organizat de-a lungul timpului diverse evenimente.

    Casa Romanescu (Casa Universitarilor) îşi are sediul în vechea casă a familiei lui Nicolae Romanescu, primar de elită al Craiovei – în anul 1898, apoi între 1901-1916 şi în anul 1929, de personalitatea căruia se leagă modernizarea şi dezvoltarea oraşului.

De la numele proprietarului a derivat şi denumirea de „Casa Romanescu”, care, după intrarea în patrimoniul Universităţii din Craiova, este cunoscută drept „Casa Universitarilor” (fiind situată pe Calea Unirii, nr. 57). Potrivit cercetărilor documentare, fosta proprietate a lui Nicolae Romanescu a primit titulatura de „Casa Universitarilor” în anul 1974, iar actul de intrare în posesia Universităţii din Craiova este datat 25 noiembrie 1985.

    De această dată colaboratorii noştri de la Crama Vânju Mare ne-au prezentat următoarele vinuri în asociere cu brânzeturile de la Delaco:

-Vinul Principelui Tămâioasa Românească şi Chardonnay sec + Aperifrais Ile de France

-Emissarius Chardonnay + Havarti Castello

-Vinul Principelui Roşe sec + Cheddar Delaco

-Vinul Principelui Feteasca Neagră + Caşcaval Sofia Delaco

-Emissarius Cabernet Sauvignon, Merlot şi Feteasca Neagră + Grana Padano Delaco

    Furnizorul de brânzeturi este Delaco – Fan Brânză. Delaco este unul din cei mai mari jucători de pe piaţa de brânzeturi din România, parte integrantă a grupului francez Savencia, unul dintre cei mai mari producători de pe piaţa de lactate la nivel mondial.

    Importator exclusiv al unor branduri renumite precum Bergader, Castello, Ile de France, Zott, Arla, Joya sau Milkana, Delaco oferă un portofoliu de produse foarte vast clienţilor de pe piaţa din România.

    Produsele sub brandul Delaco sunt atent selecţionate şi produse după rigori stricte pentru a oferi cea mai înaltă calitate.

    Chiar dacă am sosit cu întârziere la eveniment am apreciat toate vinurile prezentate însă în momentul respectiv cel mai potrivit pentru mine a fost vinul Rose sec care între noi fie vorba poate fi servit la orice eveniment şi în orice anotimp.

    În afară de brânzeturi am servit mixt grill cu cartofi aromatizaţi pregătiţi la cuptor iar la final un tort pregătit special pentru noi de mama colegului nostru Marian.

    A fost o seară minunată în care am schimbat păreri, am mâncat băut şi la final am dansat.

La mulţi ani bloggeri olteni!

Ce este această lumină și ce vrea de la mine?

Ce-ar fi dacă imaginea morții care liniștește cel mai mult, acel „luminiș” celebru de la capătul tunelului întunecat, ar fi, de fapt, o capcană pentru sufletul tău? Te-ai întrebat vreodată de ce milioane de oameni care au trecut prin moarte clinică descriu aceeași întâlnire, ca și cum li s-ar rula același film? Și de ce vechii lama tibetani, care și-au dedicat viața studierii morții, își implorau discipolii să nu meargă spre lumină atunci când vine vremea?

Am auzit cu toții povești despre moartea clinică, scrise parcă la indigo. În 1975, doctorul în filosofie și psihologie Raymond Moody a publicat bestsellerul „Viața după viață”. În cartea lui, a analizat 105–110 relatări ale unor oameni care au trecut pragul, dar s-au întors. Iar imaginea pe care a descris-o a devenit canon pentru cultura occidentală. Scenariul e aproape mereu același. Ieși din corp, simți o ușurare incredibilă. Plutești deasupra mesei de operație sau deasupra locului accidentului, apoi te miști cu viteză printr-un tunel întunecat și, la final, îl întâlnești. O lumină orbitoare, totală, care emană iubire necondiționată, acceptare și căldură. Sună ca alinarea supremă, ca un final fericit garantat pentru oricine.

Totuși, orice criminalist cu experiență ți-ar spune ceva simplu. Dacă mărturiile a sute de martori independenți coincid până la detalii fine, inclusiv la senzații și imagini, ai două variante. Ori spun adevărul curat, ori, și asta sperie mai tare, tuturor li s-a arătat aceeași punere în scenă, aceeași simulare.

Experții din thanatologie și cercetătorii stărilor modificate de conștiință pun tot mai des o întrebare incomodă. De ce e scenariul atât de universal? Nu depinde de religie, cultură sau vârstă. Ateul vede lumina. Creștinul vede lumina. Budistul vede lumina. Ca și cum cineva ar fi creat un „interfață” perfectă, ușor de înțeles de orice minte. Oamenii se întorc din experiența asta cu euforie. Nu vor înapoi în corpul greu, bolnav. Dar apare paradoxul. Dacă acolo, în lumină, e atât de bine, atât de divin și atât de „corect”, de ce lumina îi trimite înapoi? Cei mai mulți spun că lumina le-a spus, „nu ți-a venit timpul, ai de încheiat treburile”. Sună nobil. Dar privește dintr-un alt unghi. Imaginează-ți că ai scăpat dintr-o închisoare, ai inspirat aerul libertății, ai văzut soarele, iar directorul închisorii te prinde la poartă, te îmbrățișează blând și îți spune, „ce bine că ai venit, dar întoarce-te, te rog, încă 20 de ani, nu ți-ai terminat mănușile”.

Cercetătorii care susțin teoria „închisorii Samsarei” presupun că lumina nu e Dumnezeu și nu e Creatorul. Lumina ar fi un mecanism foarte avansat, o momeală, ca o lampă electrică pentru un fluture de noapte. Fluturele nu zboară spre lumină pentru că vrea să ardă, ci pentru că instinctele lui reacționează la o sursă artificială de orientare. Ce-ar fi dacă sufletul tău reacționează la fel? Tu vezi căldură și iubire, dar poate lumina doar îți scanează așteptările. Dacă lumina e capcana, tunelul nu e ieșirea spre „lumi înalte”, ci intrarea într-un sistem de procesare a sufletelor. Un fel de poartă, nu spre libertate, ci spre „secția de ștergere a memoriei” înainte de o nouă încărcare.

Partea cea mai neliniștitoare e că textele vechi avertizau despre asta de mii de ani. Noi am preferat să uităm instrucțiunile și le-am înlocuit cu povești liniștitoare despre paradis. Dar ce se întâmplă dacă tu refuzi scenariul? Ce se întâmplă dacă te oprești în tunel și întrebi, „cine ești și de ce luminezi?”

În Occident, textul acesta e cunoscut sub numele spectaculos „Cartea tibetană a morților”. Numele s-a impus datorită primului traducător, Walter Evans-Wentz, care a făcut analogie cu „Cartea egipteană a morților”. Titlul original e altul, „Bardo Thödol”. Tradus literal, înseamnă „Eliberare prin auzire în starea intermediară”. Gândește-te bine. Nu e religie în sensul obișnuit. Nu e o colecție de rugăciuni ca să îmbunezi zei. E o instrucțiune tehnică, o metodă, un manual uscat și înfricoșător de detaliat despre cum supraviețuiești într-un mediu agresiv.

Lama tibetani afirmă că moartea nu e final, nu e întuneric și nu e „rai instant”. Moartea e începutul unui quest periculos care durează 49 de zile. Perioada se numește Bardo. Iar sarcina principală e să nu cazi în capcană. Conform textului, imediat după ce conștiința părăsește corpul, intri într-o dezorientare totală. Imaginează-ți că te-ar arunca brusc în spațiul cosmic fără costum, dar nu mori. Continui să simți, să vezi și să auzi, de mii de ori mai intens decât în viață. Nu ai o „carcasă” fizică ce te protejează. Orice gând se transformă imediat în realitate în fața ta. Te gândești la frică, apar monștri. Te gândești la atașament, îți apare casa iubită.

„Bardo Thödol” a fost scris ca ghid pentru cei care traversează teritoriul ăsta. Lamei citeau textul lângă urechea muribundului sau chiar a celui deja mort, crezând că conștiința aude și după ce inima se oprește. Ei „navigau” sufletul. „Acum vei vedea asta, nu te teme. Apoi vei vedea cealaltă. Nu merge acolo, întoarce-te, evită lumina moale, caută strălucirea puternică.” De ce ai avea nevoie de asemenea instrucțiuni dacă moartea e naturală și „ușoară”? Pentru că, în budismul tibetan, drumul natural pentru o conștiință nepregătită duce la dezastru, la căderea înapoi în roata renașterilor, în samsara.

Occidentalul își imaginează îngeri cu harfe și un nor moale. Tibetanii spun altceva. Primul lucru pe care îl întâlnești te poate face să tremuri de groază primară. Iar groaza iese din propria ta minte. Universul te testează. Îți testează luciditatea și capacitatea de a separa iluzia de adevăr. Dacă pici examenul, iar textul spune că îl pică 99,9% dintre oameni, urmează ștergere de memorie și naștere într-un trup nou, ca să suferi, să îmbătrânești și să mori din nou. Cartea descrie un câmp minat. Fiecare pas greșit te duce la reîncarnare.

Mai interesant e că unele cercetări moderne despre experiențele din preajma morții încep să semene cu etapele descrise în carte, iar asta îi sperie pe mulți. Credeam că e mitologie, dar pare documentar, cel puțin ca structură.

Momentul critic apare imediat după oprirea respirației. „Bardo Thödol” îl descrie cu o precizie chirurgicală. Când respirația externă se oprește, iar „respirația internă”, energia, intră în canalul central, muribundul vede „lumina clară primordială”. Nu e lumina „de talk-show” de la capătul tunelului. E lumina realității pure, lumina golului, Dharmakaya. Textul o descrie ca insuportabil de puternică, ca o mie de sori aprinși deodată. Nu are culoare. E transparentă și pătrunzătoare. Învățătura spune că, dacă în clipa aceea omul își învinge frica și recunoaște în acea strălucire natura lui adevărată, se eliberează instant. Lanțul renașterilor se rupe.

Dar problema e simplă și crudă. Lumina e prea intensă pentru conștiința noastră obișnuită cu penumbrele. Te orbește. Îți pare că te distruge. Eul intră în panică. Îți pare că te dizolvi, că te rupi în atomi. Și atunci întorci capul, cum întorci capul de la un reflector care îți intră în ochi noaptea. Acolo se produce prima greșeală, cea mai fatală. Când te întorci de la lumina clară primordială, apare o altă lumină, mai blândă. Textul o numește „lumina moale” sau „lumina slabă”. Poate fi albă, galbenă, roșie sau verde, în funcție de lumea samsarei spre care te trage. Caracteristica ei e confortul. E plăcută, nu te sperie. Ea te cheamă cu promisiunea siguranței. Asta e lumina de la capătul tunelului, așa cum o descriu oamenii care au avut moarte clinică.

Tragismul e că ceea ce noi numim salvare și har, cartea numește „lumina care duce la rătăcire”. Tu alegi becul cald, nu strălucirea care te rupe de tine. Cauți adăpost, iar „sistemul” ți-l oferă. Dar adăpostul devine capcana. Mergând la lumina moale, accepți continuarea iluziilor. Schimbi libertatea pe confort. E ca un test, „vrei să fii creator sau vrei să rămâi o ființă care tremură?”. Iar frica împinge pe aproape toți spre varianta a doua.

Dacă ai trecut de primul nivel și te apropii de lumina moale, apare nivelul doi, mai personal. Apar cei în care ai încredere. Îți imaginezi, plutești speriat, dezorientat, iar în lumina blândă îi vezi. Bunica, tata, un animal iubit. Zâmbesc, întind mâinile, îți spun pe nume. Simți fericire, plângi de ușurare, „nu sunt singur”. Asta aud oamenii iar și iar. Materialiștii spun că e creierul muribund care rulează amintiri ca să reducă stresul, endorfine, hipoxie. Misticii și gnosticii merg mai departe. Ei numesc aceste ființe arhonți, gardieni, paraziți ai conștiinței. Conform acestei teorii, în Bardo nu vezi suflete reale ale rudelor, ci proiecții, holograme, create de un sistem care îți citește profilul mental. Cartea spune direct că tot ce vezi în Bardo e reflexia propriei minți. Dacă ești atașat de familie, sistemul îți arată familia. Dacă ești creștin fervent, îl vezi pe Iisus sau pe Fecioara Maria. Dacă ești krishnaist, îl vezi pe Krishna. Dacă ești ateu, poți vedea o „entitate iubitoare” sau alt simbol în care mintea ta poate avea încredere. O „mascare perfectă”. Ca să prinzi un șoarece, pui brânză. Ca să prinzi un suflet, pui iubire.

Dacă ar apărea un demon hidos, ai fugi. Ai opune rezistență. Dar dacă te cheamă mama, tu mergi singur, cu bucurie. Îți dai consimțământul. Aici se închide capcana. Te învăluie cu grijă, te liniștesc, îți spun că totul va fi bine, apoi te direcționează, blând dar insistent, spre „revizuirea vieții” și spre o nouă naștere. Cercetătorii numesc asta „bombardament de iubire”. Te inundă emoțional ca să îți oprească gândirea critică. Te întorc în starea de copil dus de mână.

Apoi vine etapa numită „life review”, una dintre cele mai documentate părți ale experienței de moarte clinică. Oamenii spun că văd un film panoramic, 360 de grade. Nu doar îți vezi faptele, le retrăiești. Fiecare cuvânt, gest, gând trece cu viteză, dar tu percepi fiecare detaliu. Există o diferență care schimbă totul. Simți și ce au simțit ceilalți din jurul tău. Dacă ai lovit pe cineva în clasa a cincea, simți durerea și rușinea victimei. Dacă ai trădat un partener, simți amărăciunea inimii lui. Simți și bucuria celor ajutați. Dar viața omului conține multe greșeli, minciuni mărunte, egoism, cuvinte aruncate. Iar revizuirea devine tortură de conștiință. Rușinea te dezbracă. Nu ai unde să te ascunzi. Exact acolo, în vulnerabilitatea maximă, ființele luminoase „lucrează”. Nu te condamnă brutal. Ele îți transmit telepatic ideea, „uite câtă durere ai făcut, ești imperfect, nu ți-ai învățat lecția, trebuie să te întorci”. Sună „just”, fiindcă ai crescut cu ideea de păcat și ispășire. Dar conspiraționiștii și cercetătorii gnosticismului văd aici o manipulare perfectă. Ei îți plantează vinovăția. Vinovăția devine cârligul suprem. Devine moneda cu care îți cumpără consimțământul. Ți se spune, „trebuie să te întorci, să repari, să plătești karma”. Iar tu, zdrobit, accepți. Semnezi contractul unei noi nașteri, crezând că e soluția „nobilă”.

Dar gândește ca un om lucid. Poți plăti un credit dacă dobânda crește mai repede decât câștigul tău? În scenariul acesta, karma nu educă, ci îngroapă. Te trimit să repari, dar îți șterg memoria despre ce ai de reparat. Faci alte greșeli, aduni altă „karma”. Cercul se închide.

Cartea descrie și un sistem de „lumini semnal”. Șase lumini ale celor șase lumi ale samsarei. Textul avertizează, ferește-te de luminile slabe. După lumina primordială apar culori. Lumina albă slabă duce în lumea zeilor, un rai temporar, o colivie aurită, după care cazi când se termină „meritele”. Lumina roșie slabă atrage spre lumea pretelor, spirite flămânde, chinuit de dorințe. Verdele slab duce spre lumea titanilor războinici. Albastrul slab e drumul înapoi în lumea oamenilor. Observă cuvântul „slab”. Pe lângă lumina realității pure, aceste lumini sunt plăcute, nu sperie, atrag tocmai prin confort.

Textul spune și ceva șocant. Dacă simți atracție pentru lumina albastră slabă, intri în pântecele unei noi mame. Devii embrion. Aici autorul face o legătură biologică. Ce vede un copil la naștere? Trece prin canalul de naștere, un tunel strâmt, iar la capăt vede lumina sălii de nașteri. Dacă „lumina de la capătul tunelului” pe care o vede muribundul e un fel de trailer al viitoarei nașteri? Tu crezi că mergi la Dumnezeu, iar în clipa următoare te lovește aerul rece și plângi într-un corp nou.

Textul intră apoi în teritoriu și mai întunecat. El leagă teoria „închisorii” de ideea unei „ferme energetice”. Aici apare Robert Monroe, cercetător al experiențelor extracorporale, care a fondat un institut pentru studierea conștiinței. El descrie conceptul numit „loosh”, o energie pe care entități nefizice ar colecta-o din vârfurile emoționale, mai ales din suferință, frică, ură, durere, dar și din pasiune extatică sau adorare. Textul pune argumentul așa. Istoria umană e lanț de războaie, epidemii, tragedii. Ca progres civilizațional, pare absurd. Ca „recoltă” emoțională, pare mecanism perfect. Acolo, ființele luminoase nu ar fi îngeri, ci „operatori” care te întorc în corp pentru a continua producția.

Urmează un argument care lovește. Amnezia completă la naștere. Dacă suntem aici ca să învățăm, ce fel de școală îți șterge memoria înainte de fiecare „clasă”? Înveți o limbă, apoi primești un șoc și uiți alfabetul, și o iei de la zero, de mii de ori. Asta nu e educație, e alergare pe loc. Grecii vorbeau despre râul Lethe, care șterge amintirea înainte de renaștere. Tibetanii vorbesc despre „vânturile karmei” care sting flacăra memoriei când intri în pântece. Întrebarea e simplă. Cui folosește?

Textul spune. Doar celui care vrea status quo. Dacă îți amintești că ai fost deja aici, că ai iubit, ai suferit, ai murit, ai fost rege și cerșetor, ucigaș și victimă, încetezi să mai joci. Înțelegi goana după material ca pe o glumă proastă. Devii greu de controlat. Vrei să ieși din joc. Ștergerea memoriei devine siguranța sistemului.

Apoi vine „planul B”. Dacă nu muști momeala iubirii, sistemul trece pe frică. Apar „divinitățile furioase”, descrise cu realism brutal. Trei ochi plini de sânge, colți, coliere de cranii și măruntaie, sânge băut din capete tăiate, dans în foc, zgomot ca o mie de tunete. Omul occidental crede imediat, „iadul, demoni”. Panica îl împinge să fugă, să se ascundă. Iar aici stă capcana, spune textul. Nu fugi. Nu te teme. Nu sunt demoni din afară. Sunt proiecția agresiunii tale, a fricii tale, a vinei tale, a umbrei tale. În Bardo, gândul devine realitate. Umbra ta capătă carne. Dacă recunoști, „e iluzia mea, nu mă poate răni”, monstrul se dizolvă. Dacă te sperii și fugi, fugi spre „întunericul confortabil”, iar întunericul acela devine pântecele, ascunzătoarea perfectă, reîncarnarea.

Textul face și un ocol prin neurobiologie. Materialiștii spun, „nu există suflet, e agonie neuronală”. În stres extrem și hipoxie, epifiza ar elibera DMT, un psihodelic puternic produs și natural în organism. Efectele DMT seamănă cu elemente din moartea clinică, tunel, ființe, eternitate. Se invocă și experimentele lui Rick Strassman cu DMT, în care participanți diferiți descriau întâlniri cu entități similare, iar Terence McKenna le numea „elfi mașinărie auto-transformatori”. Aici textul ridică întrebarea. Dacă halucinația e haotică, de ce are structură repetitivă? De ce apar arhetipuri identice la oameni diferiți?

De aici vine ipoteza alternativă. Creierul nu produce conștiința, ci o recepționează, ca un radio. DMT nu creează „desene animate”, ci schimbă frecvența. La moarte, „costumul biologic” se dereglează și vezi ce există pe altă bandă a realității. Entitățile ar fi reale, DMT doar trage perdeaua.

Textul mai face o observație bună, chiar și pentru un sceptic. Cei care s-au întors nu au murit ireversibil. În limbaj ocult, „firul de argint” nu s-a rupt. În știință există „biasul supraviețuitorului”. Judeci delfinii după cei pe care i-au împins spre mal, nu după cei pe care i-ar fi putut împinge spre larg, pe aceia nu îi mai întrebi. De aici ideea de „demo”. Un trailer emoțional, ca oamenii să nu se teamă de moarte și să se ducă docil spre ea. „Cea mai bună închisoare e aceea în care deținuții nu știu că sunt în închisoare și chiar visează să ajungă acolo.”

Apoi textul ajunge la partea practică. Tu mori. Ieși din corp. Vezi lumina. Auzi voci. Simți atracție. Ce faci? Sfaturile „cercetătorilor alternativi”, ale călătorilor astrali moderni și ale cărții tibetane converg într-un punct. Nu faci nimic. Rămâi rece. Calm absolut. Strategia se numește „izolare interioară”. Nu reacționa. Nu merge spre lumina orbitoare. Nu merge spre semiîntunericul plăcut. Nu răspunde bunicii. Nu te speria de demoni. Rămâi în centrul conștiinței tale. Autorul folosește imaginea stâncii în ocean. Valurile vin, unele blânde, altele ucigașe, stânca rămâne. Monroe ar spune, „întoarce-te de la imagine, declară mental, nu e al meu, nu îmi trebuie”. Tibetanii spun, „închide porțile simțurilor, nu lăsa emoția să te ia”.

Textul spune și de ce e greu. Atracția luminii e descrisă ca euforie enormă, de mii de ori mai tare decât orice plăcere. Să spui „nu” e ca și cum ai refuza un pahar cu apă rece când mori de sete. Ai nevoie de o voință uriașă ca să nu cumperi confortul.

Apoi vine strategia radicală. Lumina primordială, cea insuportabil de puternică, e ieșirea, nu capcana. Capcana e lumina moale, apărută după ce te sperii de prima. Instrucțiunea spune. Când vezi lumina primordială și simți că vrei să închizi ochii, nu întoarce capul. Aruncă-te în ea. Unește-te cu ea. Primește-o ca pe tine însuți. Aici apare tema grea. Pierderea „eu-lui”. Lumina e oceanul, sufletul e o picătură. Ca să fii liber, picătura se dizolvă în ocean. Asta înseamnă moartea ego-ului, moartea identității personale, a numelui, a pașaportului, a obiceiurilor, a poveștii. Pentru mulți, asta pare mai înspăimântător decât moartea fizică. Ei acceptă sclavia unei noi nașteri ca să păstreze iluzia de sine. Textul spune secretul. Lumina primordială nu e ceva din afară, e natura ta profundă. Dumnezeu nu e în exterior, e în interior. Dacă poți spune, „asta sunt eu”, samsara cade.

Textul pune și problema antrenamentului. Nu te pregătești de maraton stând pe canapea. Nu te baza că în momentul morții îți vei aminti instrucțiunile și vei acționa ca un maestru. Dacă trăiești pe pilot automat, mori pe pilot automat. De aceea tibetanii au „yoga somnului”, iar Occidentul are lucid dreaming, visarea lucidă. Somnul e o mică moarte. În vis, crezi în halucinații. Dacă te urmărește un tigru, fugi. Nu știi că e mintea ta. Dacă înveți să te trezești în vis, ai șanse să te „trezești” și după moarte. Exersezi gândirea critică în stări modificate. Spui, „stop, e vis, eu conduc”. Tigrul dispare, devine pisoi, zbori, controlezi. Asta devine antrenorul.

La final apare „cheat code”-ul, accesibil oricui, spune textul. Legea liberului arbitru. Mulți susținători ai teoriei „închisorii Pământului” spun că entitățile nu te pot forța direct. Sistemul funcționează pe consimțământ. Te pot ademeni, rușina, speria, seduce, dar au nevoie de „da”-ul tău, chiar dacă e smuls prin înșelăciune. Strategia finală devine un manifest de suveranitate. Îți formezi de acum o intenție tare. În fața oricărei entități, înger, zeu, rudă decedată, spui ferm, „nu îmi dau consimțământul, anulez orice contract, semnat conștient sau inconștient”. Nu vreau să mă întorc. Cer întoarcerea la Izvor. Sunt un suflet suveran și interzic orice manipulare a energiei mele. Sună ca o formulă juridică, iar textul sugerează că nu e întâmplător. Declarația, făcută cu puterea intenției, ar rupe iluzia. Paraziții s-ar retrage, tunelul s-ar dizolva, iar tu ai vedea „stelele adevărate”.

„Cartea tibetană a morților” nu ar fi, în viziunea acestui text, literatură frumoasă. Ar fi o hartă a câmpului minat pe care fiecare om îl traversează. Crezi sau nu, alegerea rămâne a ta. Poate totul e poveste, și te așteaptă un bunic blând pe un nor. Dar dacă, după prag, scenariul seamănă suspect de mult cu ce ai citit aici, textul îți cere un singur lucru. Să-ți amintești că ai alegere.

Textul îți spune că „lumina” din moartea clinică poate să nu fie eliberare, ci un mecanism care te atrage prin confort, iubire și vinovăție, ca să te întorci în același ciclu. El pune în centru o idee dură, supraviețuirea conștiinței, dacă există, nu vine din emoție, ci din luciditate rece și din refuzul de a reacționa automat la momeală sau la frică. Mesajul practic e simplu, tu îți pregătești acum mintea, îți antrenezi atenția, îți fixezi voința și îți amintești dreptul tău de a nu consimți, fiindcă acolo, în scenariul descris, consimțământul tău devine cheia tuturor ușilor.

După tot ce ai citit, după toate ipotezele, avertismentele și scenariile descrise, mai mergi liniștit spre lumina de la capătul tunelului?

Sau te vei opri o clipă, vei privi atent și îți vei pune întrebarea esențială, „ce este această lumină și ce vrea de la mine?” 

🤣🤣🤣

Anatol Basarab