LIMBA ROMANA SI LOCUL EI IN LUME

Emil Cioran zicea, mai în glumă - mai în serios: “...ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” 

De ce e limba română așa o limbă unică? 

Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul “pietrelor” rare ale omenirii.

1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat “trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât “enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem “fata”, “băiatul”, “tabloul”, și nu “la fille”, “le garçon”, “le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. “Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim “ceapă”, și în alt fel când rostim “ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește “ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. “PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de “dor” și “doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

“Dor” și “doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte “glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna “dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, “italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care “câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj “pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra “românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a “Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în “curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…“

Articol redistribuit.(Istorie si civilizatie /Doina Uynar)

De Eenzame Uitvaart (Înmormântarea Singuratică)

Olanda oferă un exemplu remarcabil de civism și umanitate prin proiectul cunoscut sub numele de „De Eenzame Uitvaart” (Înmormântarea Singuratică). Această inițiativă a luat naștere în anul 2002, în Amsterdam, la propunerea poetului și artistului vizual F. Starik (Frank Starik), care a coordonat proiectul până la moartea sa în 2018. Premisa de la care a pornit a fost simplă, dar cutremurătoare: nimeni nu ar trebui să părăsească această lume ca un simplu număr de dosar, fără ca numele să-i fie rostit și fără ca existența sa să fie onorată de o prezență umană.

În Amsterdam, atunci când o persoană decedează și nu are rude, prieteni sau resurse financiare pentru o înmormântare, responsabilitatea revine municipalității. În mod tradițional, aceasta era o procedură pur birocratică: trupul era dus la cimitir (adesea Cimitirul St. Barbara din Amsterdam) și înhumat sau incinerat în prezența strictă a funcționarilor. F. Starik a schimbat acest lucru prin înființarea „Poule des Doods” (Grupul Morții), un colectiv de poeți voluntari care și-au asumat rolul de a scrie și recita un poem personalizat pentru fiecare defunct nerevendicat.

Procesul începe cu o muncă de detectiv sensibilă. Atunci când serviciile sociale preiau cazul, poetul desemnat primește acces la puținele informații disponibile despre viața celui dispărut. Uneori, poliția sau asistenții sociali intră în locuința decedatului și descriu ce au găsit: un anumit gen de muzică pe un CD, o fotografie veche, o colecție de timbre, o chitanță de la un magazin de animale sau pur și simplu atmosfera din casă. Aceste detalii aparent banale devin „ancorele” realității pe care poetul le folosește pentru a reconstrui, în versuri, o schiță a vieții acelei persoane. Nu este vorba despre inventarea unei biografii false, ci despre onorarea urmelor reale lăsate în urmă.

Ceremonia propriu-zisă este sobră și intimă. La cimitir sunt prezenți, de obicei, doar patru persoane: șoferul dricului, doi gropari și poetul. Sicriul este coborât sau depus, iar poetul citește textul scris special pentru acea ocazie. Este un moment de reculegere care transformă o procedură administrativă într-un ritual uman. Poezia este apoi depusă pe sicriu sau înmânată arhivei municipale, devenind singura mărturie scrisă a faptului că acea persoană a fost văzută și recunoscută în momentul plecării.

Impactul acestui proiect a depășit granițele Amsterdamului. Modelul a fost adoptat și în alte orașe olandeze, precum Groningen, Utrecht sau Haga, dar și în Belgia, la Anvers (Antwerp), unde organizații similare colaborează cu autoritățile locale. Până în prezent, au fost organizate sute de astfel de ceremonii. F. Starik a publicat chiar și o carte intitulată „De eenzame uitvaart”, care cuprinde poveștile și poemele scrise pentru acești oameni invizibili ai societății.

Această practică subliniază o valoare fundamentală a societății olandeze: demnitatea fiecărui individ este inalienabilă, indiferent de statutul social sau de gradul de singurătate. Într-o lume a vitezei și a conexiunilor digitale, poeții olandezi ne reamintesc că o comunitate civilizată este aceea care are grijă de membrii săi până în ultima secundă, asigurându-se că tăcerea morții este spartă, măcar pentru o clipă, de o voce caldă care spune: „Te-am văzut. Ai existat. Drum bun”.

Despre Brâncuși ( o analiză psihologică de pe Fb)

Brâncuşi este un mare artist pentru că așa spun experții din lumea artelor pe care le'a influențat. 

Pe mine mă interesează biografia lui și detaliile psihologice, ceea ce vă invit și pe dumneavoastră. Și ar putea fi un subiect motivațional de abordat la ora de desen sau la orice alta oră astăzi, de ziua lui de naștere!

Brâncuși a fost un rebel de mic, s'a opus adaptării sistemului școlar și a fugit în mod repetat de acasă. Dar cu fiecare fugă nu a vagabondat, nu a comis infracțiuni, ci a muncit, munca de jos, pentru a putea trăi. 

Astăzi imediat învățătoarea lui ar fi solicitat " să se evalueze dacă nu are C.ES.", ar fi solicitat discutarea lui în prima comisie de disciplină, ar fi venit la ședințe polițistul de proximitate, iar referatul psihologului ar fi identificat cel puțin " o tulburare de conduită ".

Exmatriculat la 1880 și ceva și astăzi la fel, exmatricularea. 

Pentru că a rămas orfan de tată la 9 ani, tot psihologii de astăzi ar fi speculat masiv pe " tulburări emoționale, traume din copilărie, abandon, etc" si marele artist ar fi fost invitat la o serie de retreaturi prin Thailanda, cu o reducere de 10%.

"Primele două clase ale şcolii primare le face la Peştişani. În clasa a treia îşi crestează pe banca de lemn a şcolii numele cu un briceag. Este pedepsit de învăţător, închis într-un coteţ unde era făcut arestul, se supară şi nu mai vrea să meargă la acea şcoală. Mama lui a trebuit să-l mute într-un alt sat, Brădiceni, şi acolo a terminat clasa a treia şi a patra.

La unsprezece ani a fugit pentru prima dată de acasă. S-a dus la Târgu Jiu unde s-a angajat vopsitor de lână într-o boiangerie.

Contractul de angajare pe care îl încheiase cu patronul spunea că “este primit pe trai, laolaltă cu toţi ucenicii, pe două rânduri de ţoale, de Paşte şi de Crăciun, şi ce-om mai vedea”.

Nu rămâne mult timp acolo pentru că este găsit de mamă, readus la Hobiţa şi rămâne aici până în luna noiembrie, când fuge a doua oară de acasă, de data aceasta, mai departe, la Slatina pentru a nu putea fi găsit. A rămas acolo perioada de iarnă şi a lucrat ca servitor într-un han.

După şase luni, a plecat la Craiova şi s-a angajat pentru început spălător de vase în prima bodegă care i-a ieşit în cale, bodega fraţilor Spirtaru din spatele gării. După doi ani de zile, n-a mai suportat programul şi a găsit un restaurant mai mare, aproape de centrul Craiovei, la cârciuma lui Ioan Zamfirescu.

Într-una din seri, pe la vârsta de 17 ani, Brâncuşi a făcut un pariu cu patronul şi cu clienţii că el poate să sculpteze o vioară în două săptămâni. A luat o lădiţă în care era marmeladă, a fiert lemnul, a sculptat vioara, i-a pus gâtul din inimă de lemn de păr, strunele, şi a şi cântat la ea. Patronul şi-a dat seama că este un băiat talentat şi pentru că avea doar patru clase primare, i-a plătit profesori particulari şi şi-a dat examenele în particular pentru echivalarea a încă trei clase.

La 18 ani, l-a înscris la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş, clasa de sculptură. A absolvit şcoala în patru ani în loc de cinci, cu bustul Vitellius, executat din ghips, lucrarea este expusă la Muzeul de Artă din Craiova.

A urmat Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi a avut prima comandă a unui monument public, bustul generalului doctor Carol Davila, care este în curtea Spitalului Militar Central din Bucureşti.

Călătoria de la Hobiţa la Paris

După ce a terminat Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, a primit post de profesor de caligrafie şi desen, în oraşul Mizil, judeţul Prahova. A refuzat postul, a revenit la Hobiţa şi la vârsta de 27 de ani a plecat pe jos la Paris.

Traseul a fost: Hobiţa, Tismana, Vodiţa, Bahna, Vârciorova, a trecut graniţa Imperiului Austro-Ungar, s-a oprit la Budapesta, Viena şi München. În Elveţia, la Basel, nu a mai avut bani şi a trebuit să-şi vândă rândul de haine pe care l-a avut în rucsac şi ceasul de la mână.

Dacă citim în jurnal vedem că a suferit diverse afecțiuni pentru care a fost spitalizat pe acest traseu. 

A ajuns după un an de zile, pe 16 iulie 1904 la Paris. S-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase unde a învăţat doar doi ani pentru că la 30 de ani era limita de vârstă şi a fost exmatriculat. Mai târziu, le spunea prietenilor ca i-au făcut un bine pentru că oricum nu mai avea ce să înveţe la acea şcoală.

Totodată, s-a angajat şi ca spălător de vase într-un restaurant.

În 1907, Brâncuşi a lucrat câteva luni în atelierul lui Auguste Rodin. Acesta i-a observat talentul şi i-a propus lui Brâncuşi să rămână şi să lucreze alături de el, plătit. Brâncuşi i-a refuzat propunerea, spunându-i: “Maestre, la umbra copacilor falnici nu creşte nimic.”

 In 1912, a mers în atelierul lui Brâncuşi un critic de artă american, a văzut că este ceva nou în sculptură, şi în 1913, a fost o mare expoziţie internaţională la New York şi i-a dus şi lui Brâncuşi cinci sculpturi în ghips.

Au fost bine primite şi anul următor, Brâncuşi a avut deschisă de acel prieten la New York prima expoziţie personală.

A început să vândă lucrări pe bani buni pentru că a intrat în lumea colecţionarilor de artă americani.

Chiar Brâncuşi spunea că “din acel moment n-a mai trăit la Paris cu 20 de cenţi pe zi, atât cât să nu moară de foame”.

În 1956, cu 1 an înainte de a muri,

Brâncuşi a vrut să doneze statului român 144 de opere, dar a fost refuzat pe motiv că sunt opere fără nicio valoare.

George Călinescu, Alexandru Graur şi Mihail Sadoveanu au semnat refuzul operelor. În urma refuzului, Brâncuşi le-a donat statului francez prin testament. Pentru că statul francez nu putea să accepte o donaţie de la un cetăţean străin, şi-a luat cetăţenie franceză.

p.s.in urma cu putini ani, o Pasăre Măiastră s-a vândut la o casă de licitaţie din New York cu suma de 27 de milioane de dolari

(Sursa Lavinia Dragomir, Europa Fm)

Dunărea a fost învinsă total de ger

Iarna anului 1880 rămâne în istorie ca momentul în care Dunărea a fost învinsă total de ger, fiind blocată de un pod de gheață timp de 101 zile consecutive. A fost un record absolut pentru acele vremuri, fluviul transformându-se într-un bulevard de cristal pe care oamenii treceau nu doar cu piciorul, ci și cu carele încărcate cu mărfuri grele sau cu sania, făcând legătura între maluri ca pe uscat.

Gheața era atât de groasă încât a devenit o șosea naturală între România și Bulgaria, iar la malurile orașelor dunărene navele au rămas prizoniere ca niște jucării uitate în ciment. Pentru oamenii din Deltă, această „moarte” temporară a fluviului a însemnat o izolare completă, dar și o oportunitate bizară de a merge la rudele din satele vecine direct pe apă, fără bărci, într-un peisaj de o liniște absolută și înfricoșătoare, descrisă mai târziu de istorici ca o „pustietate albă” unde singurul zgomot era scârțâitul zăpezii sub tălpile săniilor.

Fenomenul a fost cauzat de un val de aer polar extrem de persistent care a coborât temperaturile mult sub pragul de îngheț pentru o perioadă îndelungată, fără fluctuații care să permită topirea parțială. Cronicile vremii notează că gerul a fost atât de aspru încât păsările cădeau din zbor, iar copacii din luncile Dunării trosneau zgomotos din cauza contracției lemnului. Lipsa curentului apei la suprafață a favorizat consolidarea unui strat de gheață compact, care în unele locuri depășea jumătate de metru grosime.

Comerțul cu cereale, vital pentru economia Principatelor în acea perioadă, a fost paralizat total. Porturile Brăila și Galați, de obicei pline de activitate, au devenit locuri pustii, unde navele străine au rămas blocate până în primăvară. Magaziile și silozurile erau pline, dar imposibilitatea de a naviga a dus la pierderi financiare semnificative pentru negustori, demonstrând dependența totală a economiei de capriciile naturii în secolul al XIX-lea.

În lipsa podurilor de oțel, care aveau să fie construite mai târziu de ingineri precum Anghel Saligny, podul de gheață a servit drept singura cale de comunicație terestră între cele două maluri pe distanțe lungi. Sătenii organizau adevărate caravane pentru a transporta lemne, alimente și furaje, profitând de soliditatea gheții. Riscul era totuși prezent, deoarece existau zone unde curenții de adâncime subțiau gheața, formând capcane invizibile sub stratul de zăpadă.

Fauna sălbatică a fost și ea profund afectată de acest eveniment meteorologic extrem. Lupii, împinși de foame din pădurile Dobrogei sau ale Bărăganului, foloseau fluviul înghețat pentru a traversa în căutarea hranei, ajungând periculos de aproape de așezările umane. Pescarii, la rândul lor, se luptau să mențină deschise copci, nu doar pentru a prinde pește, ci pentru a oxigena apa și a preveni moartea stocurilor piscicole prin asfixiere.

Lipsa barajelor și a amenajărilor hidrotehnice, cum ar fi sistemul Porțile de Fier care nu exista la acea vreme, făcea ca regimul de curgere al Dunării să fie complet natural. Acest lucru a permis formarea unor zăpoare uriașe, aglomerări de gheață care blocau cursul apei în zonele de îngustare a albiei. Aceste baraje spontane ridicau nivelul apei în amonte, amenințând satele riverane cu inundații chiar în mijlocul iernii.

Topirea gheții, survenită târziu în primăvară, a fost un eveniment la fel de dramatic ca și înghețul. Când temperaturile au început să crească, liniștea a fost spartă de sunete puternice, asemănătoare tunetelor, produse de crăparea plăcilor gigantice. Fluviul s-a pus în mișcare cu o forță brută, sloiurile lovindu-se violent unele de altele și distrugând morile de apă, pontoanele și ambarcațiunile care nu fuseseră trase la loc sigur pe uscat.

Pentru inginerii și hidrologii acelei epoci, iarna din 1880 a oferit o lecție dură despre necesitatea modernizării infrastructurii și a protecției portuare. Evenimentul a impulsionat discuțiile despre construirea unor poduri permanente și a unor bazine de iernat mai sigure pentru flotă. A fost un moment de cotitură care a subliniat vulnerabilitatea omului în fața forțelor dezlănțuite ale naturii.

În memoria colectivă, acel an a rămas un reper absolut, „iarna mare”, folosită decenii la rând ca unitate de măsură pentru severitatea anotimpurilor reci. Poveștile despre carele care treceau Dunărea ca pe o simplă câmpie înzăpezită s-au transmis din generație în generație, ilustrând o perioadă în care clima dicta ritmul vieții, iar fluviul era, pe rând, sursă de viață, barieră de netrecut sau drum de gheață.

Craiova Blog Meet 14 cu vinuri de la Vânju Mare

    Iată că s-au împlinit deja 14 ani de bloggosferă cu foarte multe evenimente interesante şi unice, degustări de vinuri, participări la vernisaje, concerte, film şi excursii la crame sau muzee.

    Prima mea postare pe blog a fost în mai 2016 şi de atunci am scris constant despre evenimentele la care am participat alături de colegi sau cele la care am participat singur sau diverse lucruri care mi-au plăcut când le-am văzut şi despre care am citit.

    Degustarea de vinuri și brânzeturi este cel mai longeviv și iubit proiect al Asociației Bloggerilor Olteni – Brânzeturi cum se cuVin, care cu acest prilej a ajuns la numărul 71 (de degustări, evident).

    Gazdele întâlnirii au fost Daniel Botea, președintele ASBO, Aliona Ionescu șef laborator la Domeniile Vânju Mare, Lenu și Narcis Neagoe, absolvenți ai masterului de expertizare viniviticolă, ei însuși creatori de vinuri.

    Domeniile Vânju Mare au sediul central pe Str. Unirii nr. 2, Vânju Mare, jud. Mehedinţi, cod 225400, telefon 0252 350 547 adresa de mail: office@vvm.ro

    Suprafața totală cultivată este de 133 de hectare și include soiuri de struguri autohtoni și internaționali, destinați producerii de vinuri albe, roșii și rosé.

    S-au găsit dovezi arheologice despre cultivarea viţei de vie în zona cu 1000 de ani i.e.n.

    Crama are o capacitate de fermentare este de 900 de hectolitri pentru vinurile albe şi de 600 de hectolitri pentru vinurile roşii şi capacitatea maximă de prelucrare a cramei este de 35 de tone de struguri pe zi.

Degustarea a avut loc în Casa Romanescu, loc încărcat de istorie în care am mai organizat de-a lungul timpului diverse evenimente.

    Casa Romanescu (Casa Universitarilor) îşi are sediul în vechea casă a familiei lui Nicolae Romanescu, primar de elită al Craiovei – în anul 1898, apoi între 1901-1916 şi în anul 1929, de personalitatea căruia se leagă modernizarea şi dezvoltarea oraşului.

De la numele proprietarului a derivat şi denumirea de „Casa Romanescu”, care, după intrarea în patrimoniul Universităţii din Craiova, este cunoscută drept „Casa Universitarilor” (fiind situată pe Calea Unirii, nr. 57). Potrivit cercetărilor documentare, fosta proprietate a lui Nicolae Romanescu a primit titulatura de „Casa Universitarilor” în anul 1974, iar actul de intrare în posesia Universităţii din Craiova este datat 25 noiembrie 1985.

    De această dată colaboratorii noştri de la Crama Vânju Mare ne-au prezentat următoarele vinuri în asociere cu brânzeturile de la Delaco:

-Vinul Principelui Tămâioasa Românească şi Chardonnay sec + Aperifrais Ile de France

-Emissarius Chardonnay + Havarti Castello

-Vinul Principelui Roşe sec + Cheddar Delaco

-Vinul Principelui Feteasca Neagră + Caşcaval Sofia Delaco

-Emissarius Cabernet Sauvignon, Merlot şi Feteasca Neagră + Grana Padano Delaco

    Furnizorul de brânzeturi este Delaco – Fan Brânză. Delaco este unul din cei mai mari jucători de pe piaţa de brânzeturi din România, parte integrantă a grupului francez Savencia, unul dintre cei mai mari producători de pe piaţa de lactate la nivel mondial.

    Importator exclusiv al unor branduri renumite precum Bergader, Castello, Ile de France, Zott, Arla, Joya sau Milkana, Delaco oferă un portofoliu de produse foarte vast clienţilor de pe piaţa din România.

    Produsele sub brandul Delaco sunt atent selecţionate şi produse după rigori stricte pentru a oferi cea mai înaltă calitate.

    Chiar dacă am sosit cu întârziere la eveniment am apreciat toate vinurile prezentate însă în momentul respectiv cel mai potrivit pentru mine a fost vinul Rose sec care între noi fie vorba poate fi servit la orice eveniment şi în orice anotimp.

    În afară de brânzeturi am servit mixt grill cu cartofi aromatizaţi pregătiţi la cuptor iar la final un tort pregătit special pentru noi de mama colegului nostru Marian.

    A fost o seară minunată în care am schimbat păreri, am mâncat băut şi la final am dansat.

La mulţi ani bloggeri olteni!

Ce este această lumină și ce vrea de la mine?

Ce-ar fi dacă imaginea morții care liniștește cel mai mult, acel „luminiș” celebru de la capătul tunelului întunecat, ar fi, de fapt, o capcană pentru sufletul tău? Te-ai întrebat vreodată de ce milioane de oameni care au trecut prin moarte clinică descriu aceeași întâlnire, ca și cum li s-ar rula același film? Și de ce vechii lama tibetani, care și-au dedicat viața studierii morții, își implorau discipolii să nu meargă spre lumină atunci când vine vremea?

Am auzit cu toții povești despre moartea clinică, scrise parcă la indigo. În 1975, doctorul în filosofie și psihologie Raymond Moody a publicat bestsellerul „Viața după viață”. În cartea lui, a analizat 105–110 relatări ale unor oameni care au trecut pragul, dar s-au întors. Iar imaginea pe care a descris-o a devenit canon pentru cultura occidentală. Scenariul e aproape mereu același. Ieși din corp, simți o ușurare incredibilă. Plutești deasupra mesei de operație sau deasupra locului accidentului, apoi te miști cu viteză printr-un tunel întunecat și, la final, îl întâlnești. O lumină orbitoare, totală, care emană iubire necondiționată, acceptare și căldură. Sună ca alinarea supremă, ca un final fericit garantat pentru oricine.

Totuși, orice criminalist cu experiență ți-ar spune ceva simplu. Dacă mărturiile a sute de martori independenți coincid până la detalii fine, inclusiv la senzații și imagini, ai două variante. Ori spun adevărul curat, ori, și asta sperie mai tare, tuturor li s-a arătat aceeași punere în scenă, aceeași simulare.

Experții din thanatologie și cercetătorii stărilor modificate de conștiință pun tot mai des o întrebare incomodă. De ce e scenariul atât de universal? Nu depinde de religie, cultură sau vârstă. Ateul vede lumina. Creștinul vede lumina. Budistul vede lumina. Ca și cum cineva ar fi creat un „interfață” perfectă, ușor de înțeles de orice minte. Oamenii se întorc din experiența asta cu euforie. Nu vor înapoi în corpul greu, bolnav. Dar apare paradoxul. Dacă acolo, în lumină, e atât de bine, atât de divin și atât de „corect”, de ce lumina îi trimite înapoi? Cei mai mulți spun că lumina le-a spus, „nu ți-a venit timpul, ai de încheiat treburile”. Sună nobil. Dar privește dintr-un alt unghi. Imaginează-ți că ai scăpat dintr-o închisoare, ai inspirat aerul libertății, ai văzut soarele, iar directorul închisorii te prinde la poartă, te îmbrățișează blând și îți spune, „ce bine că ai venit, dar întoarce-te, te rog, încă 20 de ani, nu ți-ai terminat mănușile”.

Cercetătorii care susțin teoria „închisorii Samsarei” presupun că lumina nu e Dumnezeu și nu e Creatorul. Lumina ar fi un mecanism foarte avansat, o momeală, ca o lampă electrică pentru un fluture de noapte. Fluturele nu zboară spre lumină pentru că vrea să ardă, ci pentru că instinctele lui reacționează la o sursă artificială de orientare. Ce-ar fi dacă sufletul tău reacționează la fel? Tu vezi căldură și iubire, dar poate lumina doar îți scanează așteptările. Dacă lumina e capcana, tunelul nu e ieșirea spre „lumi înalte”, ci intrarea într-un sistem de procesare a sufletelor. Un fel de poartă, nu spre libertate, ci spre „secția de ștergere a memoriei” înainte de o nouă încărcare.

Partea cea mai neliniștitoare e că textele vechi avertizau despre asta de mii de ani. Noi am preferat să uităm instrucțiunile și le-am înlocuit cu povești liniștitoare despre paradis. Dar ce se întâmplă dacă tu refuzi scenariul? Ce se întâmplă dacă te oprești în tunel și întrebi, „cine ești și de ce luminezi?”

În Occident, textul acesta e cunoscut sub numele spectaculos „Cartea tibetană a morților”. Numele s-a impus datorită primului traducător, Walter Evans-Wentz, care a făcut analogie cu „Cartea egipteană a morților”. Titlul original e altul, „Bardo Thödol”. Tradus literal, înseamnă „Eliberare prin auzire în starea intermediară”. Gândește-te bine. Nu e religie în sensul obișnuit. Nu e o colecție de rugăciuni ca să îmbunezi zei. E o instrucțiune tehnică, o metodă, un manual uscat și înfricoșător de detaliat despre cum supraviețuiești într-un mediu agresiv.

Lama tibetani afirmă că moartea nu e final, nu e întuneric și nu e „rai instant”. Moartea e începutul unui quest periculos care durează 49 de zile. Perioada se numește Bardo. Iar sarcina principală e să nu cazi în capcană. Conform textului, imediat după ce conștiința părăsește corpul, intri într-o dezorientare totală. Imaginează-ți că te-ar arunca brusc în spațiul cosmic fără costum, dar nu mori. Continui să simți, să vezi și să auzi, de mii de ori mai intens decât în viață. Nu ai o „carcasă” fizică ce te protejează. Orice gând se transformă imediat în realitate în fața ta. Te gândești la frică, apar monștri. Te gândești la atașament, îți apare casa iubită.

„Bardo Thödol” a fost scris ca ghid pentru cei care traversează teritoriul ăsta. Lamei citeau textul lângă urechea muribundului sau chiar a celui deja mort, crezând că conștiința aude și după ce inima se oprește. Ei „navigau” sufletul. „Acum vei vedea asta, nu te teme. Apoi vei vedea cealaltă. Nu merge acolo, întoarce-te, evită lumina moale, caută strălucirea puternică.” De ce ai avea nevoie de asemenea instrucțiuni dacă moartea e naturală și „ușoară”? Pentru că, în budismul tibetan, drumul natural pentru o conștiință nepregătită duce la dezastru, la căderea înapoi în roata renașterilor, în samsara.

Occidentalul își imaginează îngeri cu harfe și un nor moale. Tibetanii spun altceva. Primul lucru pe care îl întâlnești te poate face să tremuri de groază primară. Iar groaza iese din propria ta minte. Universul te testează. Îți testează luciditatea și capacitatea de a separa iluzia de adevăr. Dacă pici examenul, iar textul spune că îl pică 99,9% dintre oameni, urmează ștergere de memorie și naștere într-un trup nou, ca să suferi, să îmbătrânești și să mori din nou. Cartea descrie un câmp minat. Fiecare pas greșit te duce la reîncarnare.

Mai interesant e că unele cercetări moderne despre experiențele din preajma morții încep să semene cu etapele descrise în carte, iar asta îi sperie pe mulți. Credeam că e mitologie, dar pare documentar, cel puțin ca structură.

Momentul critic apare imediat după oprirea respirației. „Bardo Thödol” îl descrie cu o precizie chirurgicală. Când respirația externă se oprește, iar „respirația internă”, energia, intră în canalul central, muribundul vede „lumina clară primordială”. Nu e lumina „de talk-show” de la capătul tunelului. E lumina realității pure, lumina golului, Dharmakaya. Textul o descrie ca insuportabil de puternică, ca o mie de sori aprinși deodată. Nu are culoare. E transparentă și pătrunzătoare. Învățătura spune că, dacă în clipa aceea omul își învinge frica și recunoaște în acea strălucire natura lui adevărată, se eliberează instant. Lanțul renașterilor se rupe.

Dar problema e simplă și crudă. Lumina e prea intensă pentru conștiința noastră obișnuită cu penumbrele. Te orbește. Îți pare că te distruge. Eul intră în panică. Îți pare că te dizolvi, că te rupi în atomi. Și atunci întorci capul, cum întorci capul de la un reflector care îți intră în ochi noaptea. Acolo se produce prima greșeală, cea mai fatală. Când te întorci de la lumina clară primordială, apare o altă lumină, mai blândă. Textul o numește „lumina moale” sau „lumina slabă”. Poate fi albă, galbenă, roșie sau verde, în funcție de lumea samsarei spre care te trage. Caracteristica ei e confortul. E plăcută, nu te sperie. Ea te cheamă cu promisiunea siguranței. Asta e lumina de la capătul tunelului, așa cum o descriu oamenii care au avut moarte clinică.

Tragismul e că ceea ce noi numim salvare și har, cartea numește „lumina care duce la rătăcire”. Tu alegi becul cald, nu strălucirea care te rupe de tine. Cauți adăpost, iar „sistemul” ți-l oferă. Dar adăpostul devine capcana. Mergând la lumina moale, accepți continuarea iluziilor. Schimbi libertatea pe confort. E ca un test, „vrei să fii creator sau vrei să rămâi o ființă care tremură?”. Iar frica împinge pe aproape toți spre varianta a doua.

Dacă ai trecut de primul nivel și te apropii de lumina moale, apare nivelul doi, mai personal. Apar cei în care ai încredere. Îți imaginezi, plutești speriat, dezorientat, iar în lumina blândă îi vezi. Bunica, tata, un animal iubit. Zâmbesc, întind mâinile, îți spun pe nume. Simți fericire, plângi de ușurare, „nu sunt singur”. Asta aud oamenii iar și iar. Materialiștii spun că e creierul muribund care rulează amintiri ca să reducă stresul, endorfine, hipoxie. Misticii și gnosticii merg mai departe. Ei numesc aceste ființe arhonți, gardieni, paraziți ai conștiinței. Conform acestei teorii, în Bardo nu vezi suflete reale ale rudelor, ci proiecții, holograme, create de un sistem care îți citește profilul mental. Cartea spune direct că tot ce vezi în Bardo e reflexia propriei minți. Dacă ești atașat de familie, sistemul îți arată familia. Dacă ești creștin fervent, îl vezi pe Iisus sau pe Fecioara Maria. Dacă ești krishnaist, îl vezi pe Krishna. Dacă ești ateu, poți vedea o „entitate iubitoare” sau alt simbol în care mintea ta poate avea încredere. O „mascare perfectă”. Ca să prinzi un șoarece, pui brânză. Ca să prinzi un suflet, pui iubire.

Dacă ar apărea un demon hidos, ai fugi. Ai opune rezistență. Dar dacă te cheamă mama, tu mergi singur, cu bucurie. Îți dai consimțământul. Aici se închide capcana. Te învăluie cu grijă, te liniștesc, îți spun că totul va fi bine, apoi te direcționează, blând dar insistent, spre „revizuirea vieții” și spre o nouă naștere. Cercetătorii numesc asta „bombardament de iubire”. Te inundă emoțional ca să îți oprească gândirea critică. Te întorc în starea de copil dus de mână.

Apoi vine etapa numită „life review”, una dintre cele mai documentate părți ale experienței de moarte clinică. Oamenii spun că văd un film panoramic, 360 de grade. Nu doar îți vezi faptele, le retrăiești. Fiecare cuvânt, gest, gând trece cu viteză, dar tu percepi fiecare detaliu. Există o diferență care schimbă totul. Simți și ce au simțit ceilalți din jurul tău. Dacă ai lovit pe cineva în clasa a cincea, simți durerea și rușinea victimei. Dacă ai trădat un partener, simți amărăciunea inimii lui. Simți și bucuria celor ajutați. Dar viața omului conține multe greșeli, minciuni mărunte, egoism, cuvinte aruncate. Iar revizuirea devine tortură de conștiință. Rușinea te dezbracă. Nu ai unde să te ascunzi. Exact acolo, în vulnerabilitatea maximă, ființele luminoase „lucrează”. Nu te condamnă brutal. Ele îți transmit telepatic ideea, „uite câtă durere ai făcut, ești imperfect, nu ți-ai învățat lecția, trebuie să te întorci”. Sună „just”, fiindcă ai crescut cu ideea de păcat și ispășire. Dar conspiraționiștii și cercetătorii gnosticismului văd aici o manipulare perfectă. Ei îți plantează vinovăția. Vinovăția devine cârligul suprem. Devine moneda cu care îți cumpără consimțământul. Ți se spune, „trebuie să te întorci, să repari, să plătești karma”. Iar tu, zdrobit, accepți. Semnezi contractul unei noi nașteri, crezând că e soluția „nobilă”.

Dar gândește ca un om lucid. Poți plăti un credit dacă dobânda crește mai repede decât câștigul tău? În scenariul acesta, karma nu educă, ci îngroapă. Te trimit să repari, dar îți șterg memoria despre ce ai de reparat. Faci alte greșeli, aduni altă „karma”. Cercul se închide.

Cartea descrie și un sistem de „lumini semnal”. Șase lumini ale celor șase lumi ale samsarei. Textul avertizează, ferește-te de luminile slabe. După lumina primordială apar culori. Lumina albă slabă duce în lumea zeilor, un rai temporar, o colivie aurită, după care cazi când se termină „meritele”. Lumina roșie slabă atrage spre lumea pretelor, spirite flămânde, chinuit de dorințe. Verdele slab duce spre lumea titanilor războinici. Albastrul slab e drumul înapoi în lumea oamenilor. Observă cuvântul „slab”. Pe lângă lumina realității pure, aceste lumini sunt plăcute, nu sperie, atrag tocmai prin confort.

Textul spune și ceva șocant. Dacă simți atracție pentru lumina albastră slabă, intri în pântecele unei noi mame. Devii embrion. Aici autorul face o legătură biologică. Ce vede un copil la naștere? Trece prin canalul de naștere, un tunel strâmt, iar la capăt vede lumina sălii de nașteri. Dacă „lumina de la capătul tunelului” pe care o vede muribundul e un fel de trailer al viitoarei nașteri? Tu crezi că mergi la Dumnezeu, iar în clipa următoare te lovește aerul rece și plângi într-un corp nou.

Textul intră apoi în teritoriu și mai întunecat. El leagă teoria „închisorii” de ideea unei „ferme energetice”. Aici apare Robert Monroe, cercetător al experiențelor extracorporale, care a fondat un institut pentru studierea conștiinței. El descrie conceptul numit „loosh”, o energie pe care entități nefizice ar colecta-o din vârfurile emoționale, mai ales din suferință, frică, ură, durere, dar și din pasiune extatică sau adorare. Textul pune argumentul așa. Istoria umană e lanț de războaie, epidemii, tragedii. Ca progres civilizațional, pare absurd. Ca „recoltă” emoțională, pare mecanism perfect. Acolo, ființele luminoase nu ar fi îngeri, ci „operatori” care te întorc în corp pentru a continua producția.

Urmează un argument care lovește. Amnezia completă la naștere. Dacă suntem aici ca să învățăm, ce fel de școală îți șterge memoria înainte de fiecare „clasă”? Înveți o limbă, apoi primești un șoc și uiți alfabetul, și o iei de la zero, de mii de ori. Asta nu e educație, e alergare pe loc. Grecii vorbeau despre râul Lethe, care șterge amintirea înainte de renaștere. Tibetanii vorbesc despre „vânturile karmei” care sting flacăra memoriei când intri în pântece. Întrebarea e simplă. Cui folosește?

Textul spune. Doar celui care vrea status quo. Dacă îți amintești că ai fost deja aici, că ai iubit, ai suferit, ai murit, ai fost rege și cerșetor, ucigaș și victimă, încetezi să mai joci. Înțelegi goana după material ca pe o glumă proastă. Devii greu de controlat. Vrei să ieși din joc. Ștergerea memoriei devine siguranța sistemului.

Apoi vine „planul B”. Dacă nu muști momeala iubirii, sistemul trece pe frică. Apar „divinitățile furioase”, descrise cu realism brutal. Trei ochi plini de sânge, colți, coliere de cranii și măruntaie, sânge băut din capete tăiate, dans în foc, zgomot ca o mie de tunete. Omul occidental crede imediat, „iadul, demoni”. Panica îl împinge să fugă, să se ascundă. Iar aici stă capcana, spune textul. Nu fugi. Nu te teme. Nu sunt demoni din afară. Sunt proiecția agresiunii tale, a fricii tale, a vinei tale, a umbrei tale. În Bardo, gândul devine realitate. Umbra ta capătă carne. Dacă recunoști, „e iluzia mea, nu mă poate răni”, monstrul se dizolvă. Dacă te sperii și fugi, fugi spre „întunericul confortabil”, iar întunericul acela devine pântecele, ascunzătoarea perfectă, reîncarnarea.

Textul face și un ocol prin neurobiologie. Materialiștii spun, „nu există suflet, e agonie neuronală”. În stres extrem și hipoxie, epifiza ar elibera DMT, un psihodelic puternic produs și natural în organism. Efectele DMT seamănă cu elemente din moartea clinică, tunel, ființe, eternitate. Se invocă și experimentele lui Rick Strassman cu DMT, în care participanți diferiți descriau întâlniri cu entități similare, iar Terence McKenna le numea „elfi mașinărie auto-transformatori”. Aici textul ridică întrebarea. Dacă halucinația e haotică, de ce are structură repetitivă? De ce apar arhetipuri identice la oameni diferiți?

De aici vine ipoteza alternativă. Creierul nu produce conștiința, ci o recepționează, ca un radio. DMT nu creează „desene animate”, ci schimbă frecvența. La moarte, „costumul biologic” se dereglează și vezi ce există pe altă bandă a realității. Entitățile ar fi reale, DMT doar trage perdeaua.

Textul mai face o observație bună, chiar și pentru un sceptic. Cei care s-au întors nu au murit ireversibil. În limbaj ocult, „firul de argint” nu s-a rupt. În știință există „biasul supraviețuitorului”. Judeci delfinii după cei pe care i-au împins spre mal, nu după cei pe care i-ar fi putut împinge spre larg, pe aceia nu îi mai întrebi. De aici ideea de „demo”. Un trailer emoțional, ca oamenii să nu se teamă de moarte și să se ducă docil spre ea. „Cea mai bună închisoare e aceea în care deținuții nu știu că sunt în închisoare și chiar visează să ajungă acolo.”

Apoi textul ajunge la partea practică. Tu mori. Ieși din corp. Vezi lumina. Auzi voci. Simți atracție. Ce faci? Sfaturile „cercetătorilor alternativi”, ale călătorilor astrali moderni și ale cărții tibetane converg într-un punct. Nu faci nimic. Rămâi rece. Calm absolut. Strategia se numește „izolare interioară”. Nu reacționa. Nu merge spre lumina orbitoare. Nu merge spre semiîntunericul plăcut. Nu răspunde bunicii. Nu te speria de demoni. Rămâi în centrul conștiinței tale. Autorul folosește imaginea stâncii în ocean. Valurile vin, unele blânde, altele ucigașe, stânca rămâne. Monroe ar spune, „întoarce-te de la imagine, declară mental, nu e al meu, nu îmi trebuie”. Tibetanii spun, „închide porțile simțurilor, nu lăsa emoția să te ia”.

Textul spune și de ce e greu. Atracția luminii e descrisă ca euforie enormă, de mii de ori mai tare decât orice plăcere. Să spui „nu” e ca și cum ai refuza un pahar cu apă rece când mori de sete. Ai nevoie de o voință uriașă ca să nu cumperi confortul.

Apoi vine strategia radicală. Lumina primordială, cea insuportabil de puternică, e ieșirea, nu capcana. Capcana e lumina moale, apărută după ce te sperii de prima. Instrucțiunea spune. Când vezi lumina primordială și simți că vrei să închizi ochii, nu întoarce capul. Aruncă-te în ea. Unește-te cu ea. Primește-o ca pe tine însuți. Aici apare tema grea. Pierderea „eu-lui”. Lumina e oceanul, sufletul e o picătură. Ca să fii liber, picătura se dizolvă în ocean. Asta înseamnă moartea ego-ului, moartea identității personale, a numelui, a pașaportului, a obiceiurilor, a poveștii. Pentru mulți, asta pare mai înspăimântător decât moartea fizică. Ei acceptă sclavia unei noi nașteri ca să păstreze iluzia de sine. Textul spune secretul. Lumina primordială nu e ceva din afară, e natura ta profundă. Dumnezeu nu e în exterior, e în interior. Dacă poți spune, „asta sunt eu”, samsara cade.

Textul pune și problema antrenamentului. Nu te pregătești de maraton stând pe canapea. Nu te baza că în momentul morții îți vei aminti instrucțiunile și vei acționa ca un maestru. Dacă trăiești pe pilot automat, mori pe pilot automat. De aceea tibetanii au „yoga somnului”, iar Occidentul are lucid dreaming, visarea lucidă. Somnul e o mică moarte. În vis, crezi în halucinații. Dacă te urmărește un tigru, fugi. Nu știi că e mintea ta. Dacă înveți să te trezești în vis, ai șanse să te „trezești” și după moarte. Exersezi gândirea critică în stări modificate. Spui, „stop, e vis, eu conduc”. Tigrul dispare, devine pisoi, zbori, controlezi. Asta devine antrenorul.

La final apare „cheat code”-ul, accesibil oricui, spune textul. Legea liberului arbitru. Mulți susținători ai teoriei „închisorii Pământului” spun că entitățile nu te pot forța direct. Sistemul funcționează pe consimțământ. Te pot ademeni, rușina, speria, seduce, dar au nevoie de „da”-ul tău, chiar dacă e smuls prin înșelăciune. Strategia finală devine un manifest de suveranitate. Îți formezi de acum o intenție tare. În fața oricărei entități, înger, zeu, rudă decedată, spui ferm, „nu îmi dau consimțământul, anulez orice contract, semnat conștient sau inconștient”. Nu vreau să mă întorc. Cer întoarcerea la Izvor. Sunt un suflet suveran și interzic orice manipulare a energiei mele. Sună ca o formulă juridică, iar textul sugerează că nu e întâmplător. Declarația, făcută cu puterea intenției, ar rupe iluzia. Paraziții s-ar retrage, tunelul s-ar dizolva, iar tu ai vedea „stelele adevărate”.

„Cartea tibetană a morților” nu ar fi, în viziunea acestui text, literatură frumoasă. Ar fi o hartă a câmpului minat pe care fiecare om îl traversează. Crezi sau nu, alegerea rămâne a ta. Poate totul e poveste, și te așteaptă un bunic blând pe un nor. Dar dacă, după prag, scenariul seamănă suspect de mult cu ce ai citit aici, textul îți cere un singur lucru. Să-ți amintești că ai alegere.

Textul îți spune că „lumina” din moartea clinică poate să nu fie eliberare, ci un mecanism care te atrage prin confort, iubire și vinovăție, ca să te întorci în același ciclu. El pune în centru o idee dură, supraviețuirea conștiinței, dacă există, nu vine din emoție, ci din luciditate rece și din refuzul de a reacționa automat la momeală sau la frică. Mesajul practic e simplu, tu îți pregătești acum mintea, îți antrenezi atenția, îți fixezi voința și îți amintești dreptul tău de a nu consimți, fiindcă acolo, în scenariul descris, consimțământul tău devine cheia tuturor ușilor.

După tot ce ai citit, după toate ipotezele, avertismentele și scenariile descrise, mai mergi liniștit spre lumina de la capătul tunelului?

Sau te vei opri o clipă, vei privi atent și îți vei pune întrebarea esențială, „ce este această lumină și ce vrea de la mine?” 

🤣🤣🤣

Anatol Basarab

In pielea mea, comedie romaneasca la Inspire Cinema Craiova

„În pielea mea” (2026), debutul regizoral al lui Paul Decu, este o comedie românească despre patru cupluri care, în urma unor dispute, acceptă o provocare de schimb de roluri pe parcursul unui weekend. Fetele preiau activitățile băieților și invers, transformând weekendul într-un haos plin de umor, revelații și situații complicate.

Distribuția: Îi include pe Oana Gherman, Ioana State, Azaleea Necula, Alexandra Răduță, Sergiu Costache, Gabriel Vatavu, George Tănase și Vlad Gherman.

Această comedie analizează cât de greu este, în realitate, să adopți perspectiva celuilalt, punând prieteniile la încercare într-un scenariu plin de adevăruri incomode

Spuneam ca o parte din echipa filmului va fi prezenta la proiectia de gala de la Inspire Cinema Craiova:

Oana Gherman,
Azaleea Necula,
Sergiu Costache,
Vlad Gherman.

Ne vedem la vizionare!

Pasiune și emoție: „Boema”, reprezentație de excepție la Opera Craiova

     Spectacolul din cadrul Stagiunii 2025-2026, dedicate Centenarului Elena Teodorini, va avea loc sâmbătă, 14 februarie 2026, de la ora 19.00, pe scena Cercului Militar.

    Cu o poveste inspirată de atmosfera boemă a Parisului secolului al XIX-lea, opera lui Giacomo Puccini impresionează prin lirismul intens și realismul emoțional, fiind una dintre cele mai îndrăgite și emoționante creații ale repertoriului liric universal.

    Reprezentația din această săptămână aduce pe scenă o distribuție specială: Tamara    Kalinkina (Mimi), Viktoria Romanova (Musetta), Alfonso Zambuto (Rodolfo), Enrico Marrucci (Marcello), Ioan Toma (Colline) și Ioan Cherata (Schaunard), alături de Romulus Nicolae Cucu (Benoît/Alcindoro), Petrișor Efrem (Parpignol), Cristian Fofucă (Sergent), Patrik Șain (Vameș) și Orchestra și Corul Operei Române Craiova, sub conducerea muzicală a maestrului Adi Bar Soria.

Biletele sunt disponibile online:

https://iticket.ro/event/boema

și la agenția Operei Române Craiova de la Sala Polivalentă, Bulevardul Ilie Balaci nr. 6, tel. 0351.442.471, agentiadebilete@operacraiova.ro

Spectacolul este realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Craiova şi al Consiliului Local al Municipiului Craiova.

Citeşte şi dă mai departe!

Acum sunt la pensie. Să nu credeţi cumva că m-am pricopsit. Chivernisesc banii în primul rînd pentru plata facturilor, curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon şi câte altele.

    Tot uitându-mă prin facturi am observant că eu, ca şi dvs, plătesc apa la o companie numită Apa Nova, care e o companie franţuzească, dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranţă, nu o aduce din Franţa. Deci eu, atunci când fac duş sau când îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar banii mei pleacă în Franţa.

    Curentul electric îl plătesc la o companie italiană numită Enel. Deci, cum am aprins un bec, am deschis o supapă prin care banii mei se scurg în Italia. Sunt convins că nici Enelul nu-mi vinde curent italian.

    Gazul metan îl plătesc la GDF Suez (Gaz de France Suez), firmă tot franţuzească ce îmi vinde mie şi multor altora gaz metan românesc, dar banii noştri pleacă să se integreze în UE.

    Telefonul, indiferent că-l plătesc la Telecom, Vodafone, Orange sau Cosmote, îmi mai zboară din portofel nişte bani către zări străine.

    Cablul TV şi internetul le plătesc la RCS & RDS. Patronul, pe nume Zoltan Teszary, locuieşte la Budapesta şi nu ştie nici el dacă e român sau nu.

    Ce să vă mai spun că, dacă bag benzină în rezervor, m-am integrat şi cu maşina în Europa sau în Rusia.

    Ferească Dumnezeu de vreun împrumut la bancă, pe care mărturisesc că nu l-am făcut, dar sunt sigur că mulţi au fost nevoiţi să-l facă şi acum plătesc dobânzi grele şi comisioane către bănci străine fiindcă, în afară de CEC, nu mai e nici o bancă românească.

    Dacă umplem coşul cu merinde la supermarket, iarăşi aruncăm cu banii peste mări şi ţări fiindcă marfa e aproape 90% de import.

    Deci, toată lumea consumă şi nimeni nu mai produce nimic, iar banii românilor se scurg în afara ţării. Recordul de a creşte datoria publică la 30 miliarde de euro… ne aparţine!

    Cât mai poate dura o asemenea situaţie? Dumnezeu să ne lumineze mintea!

Cât timp vom mai putea trage apa la Bucureşti ca să facem plata la Paris, ca şi până acum?

    Fă un bine ţării tale! Citeşte şi dă mai departe! Aşa, poate, Dumnezeu va lumina mintea unora şi altora!

      Cu drag,

               Ilie Şerbănescu

Cum își distruge singură o femeie familia?

Cum își distruge singură o femeie familia? Sunt cinci pași pe care ea aproape niciodată nu îi observă la timp. Nu îi vede pentru că îi par firești, justificate, „normale”. Tocmai aici începe alunecarea.

Primul pas. Încetează să-i mai mulțumească bărbatului pentru tot binele pe care îl face pentru ea și pentru familie.

La început, gesturile lui sunt apreciate. Aduce bani, rezolvă probleme, repară, protejează, planifică. Apoi toate acestea devin „obligație”. Nu mai sunt văzute ca efort, ci ca datorie implicită. Când recunoștința dispare, bărbatul simte că nu mai este văzut. Iar un om care nu mai este văzut începe să se stingă pe interior.

Al doilea pas. În locul recunoștinței apare critica, acuzația, judecata și devalorizarea.

Nu mai contează ce face bine. Contează ce nu face suficient. Cum respiră, cum mănâncă, cum vorbește, cum conduce, cum gândește. Critica devine limbaj zilnic. Iar critica repetată nu motivează, ci erodează. În timp, ea transformă un bărbat puternic într-un bărbat defensiv sau indiferent.

Al treilea pas. Desigur, pentru un asemenea comportament ea nu își cere scuze.

Pentru că, în mintea ei, reacția este justificată. „Am dreptate.” „A meritat.” „Dacă ar fi fost altfel, nu m-aș fi purtat așa.” Lipsa scuzelor consolidează ruptura. Orice relație sănătoasă funcționează pe corecție și asumare. Fără asumare, tensiunea se adună ca un cont neplătit.

Al patrulea pas. În imaginea ei despre lume, ea are mereu dreptate. Iar el este mereu greșit și vinovat pentru orice.

Dacă ceva nu merge, el e de vină. Dacă ea este nefericită, tot el e de vină. Dacă viața nu arată cum a visat, iarăși el e responsabil. Această poziționare o pune într-o superioritate morală permanentă. Dar o relație în care unul este permanent judecător și celălalt permanent inculpat nu mai este parteneriat, este tribunal.

Și al cincilea, cel mai important. Motivul pentru care femeia se poartă astfel este că nu își respectă bărbatul.

Bărbatul nu trebuie iubit în sensul emoțional în care înțeleg multe femei cuvântul iubire. El poate trăi fără declarații zilnice, fără poezie, fără dramatism. El înțelege în primul rând respectul. Respect pentru rolul lui, pentru efortul lui, pentru limitele și greșelile lui. Fără respect, bărbatul se închide, se retrage în el. Dispare dorința de a se strădui. Familia începe să se destrame din interior, chiar dacă la exterior totul pare încă stabil.

Vor exista femei care vor spune că este valabil și reciproc. Nu este valabil mecanic și identic. Structura biologică și socială nu este simetrică.

În Europa, inclusiv în România, statisticile arată că bărbații recăsătoriți o fac într-o proporție mai mare decât femeile cu copii minori. Diferența nu ține de morală. Ține de realități sociale: vârstă, fertilitate percepută, statut economic, energie, sănătate.

Un bărbat de 50 sau 60 de ani, dacă este sănătos și are resurse, rămâne competitiv în piața relațiilor. Diferența de vârstă acceptată social favorizează mai des bărbatul mai matur cu parteneră mai tânără decât invers. Este un fapt sociologic.

O femeie rămasă singură cu copil întâmpină mai multe dificultăți în a-și găsi un alt partener dispus să crească copilul altui bărbat. Nu este imposibil. Este mai greu. Mulți bărbați evită această responsabilitate. Probabilitatea scade.

Piața relațiilor are reguli dure. Timpul contează. Biologia contează. Resursele contează. Reputația contează. Respectul contează.

De aceea nu este valabil simplu și reciproc. Un bărbat poate compensa vârsta prin statut și stabilitate. O femeie compensează mai greu scăderea atractivității percepute după o anumită vârstă, pentru că mecanismele de selecție funcționează diferit.

Dacă alegi să distrugi respectul din relație, trebuie să înțelegi costul. Nu emoțional, ci strategic. Dacă îl umilești constant, îl devalorizezi și îl tratezi ca pe un incompetent, el se va retrage. Unii pleacă fizic. Alții pleacă interior și rămân doar formal.

Nu vorbim despre romantism. Vorbim despre structură. Bărbatul funcționează pe axa respect, rol, recunoaștere. Când pierde respectul, pierde motivația de a lupta pentru familie.

Dacă te-ai regăsit în această situație și nu înțelegi ce să faci mai departe, ești pe un drum al suferinței. Poți corecta. Dar dacă alegi să continui în aceeași direcție, consecințele nu vor întârzia.

Anatol Basarab.

Pentru tinerii bătrâni

 Psihologul Hideki Wada a publicat o carte intitulată „Zidul celor 80”. Imediat după lansare, cartea s-a vândut în peste 500.000 de exemplare, devenind instantaneu un bestseller. Dacă tendința continuă, se așteaptă ca vânzările să depășească un milion de exemplare, devenind cartea anului în Japonia.

Dr. Wada, în vârstă de 61 de ani, este psihiatru specializat în boli mintale la vârstnici. El a rezumat secretele unei vieți „binecuvântate” pentru persoanele de 80 de ani în 44 de propoziții, care sunt enumerate mai jos:

1. Continuă să mergi.

2. Când ești furios – respiră adânc.

3. Fă suficientă mișcare pentru ca corpul să nu se înțepenească.

4. Vara, cu aer condiționat, bea mai multă apă.

5. Scutecele sunt utile pentru creșterea mobilității.

6. Cu cât mesteci mai mult – cu atât creierul și corpul rămân mai active.

7. Pierderea memoriei nu se datorează vârstei, ci lipsei de utilizare a creierului.

8. Nu este nevoie să iei prea multe medicamente.

9. Nu este nevoie să scazi excesiv tensiunea arterială sau glicemia.

10. A fi singur nu este singurătate; este pace.

11. Lenea nu este rușinoasă.

12. Nu este nevoie să cheltuiești bani pe permisul de conducere (în Japonia există o Inițiativă pentru returnarea permiselor de către vârstnici).

13. Fă ce vrei; nu face ce nu-ți place.

14. Dorințele naturale rămân chiar și la bătrânețe.

15. Nu sta acasă tot timpul.

16. Mănâncă ce-ți place; un mic exces de greutate este mai bun.

17. Fă totul cu atenție.

18. Nu te pune cu oamenii care nu-ți plac.

19. Nu te uita la televizor tot timpul.

20. În loc să lupți cu boala – învață să trăiești cu ea.

21. „Când mașina ajunge la munte – drumul va apărea”: aceasta este expresia magică a fericirii pentru vârstnici.

22. Consumați fructe proaspete și salate.

23. Timpul de duș nu trebuie să depășească 10 minute.

24. Dacă nu puteți dormi – nu vă forțați.

25. Activitățile care aduc bucurie cresc activitatea creierului.

26. Spuneți ce simțiți; nu gândiți prea mult.

27. Găsiți un „medic de familie” cât mai curând posibil.

28. Nu fiți prea răbdători sau prea duri; a fi un „bătrân curajos” este, de asemenea, în regulă.

29. Uneori este în regulă să vă răzgândiți.

30. În ultima etapă a vieții – demența este un dar de la Dumnezeu.

31. Dacă încetați să învățați – veți îmbătrâni.

32. Nu căutați faima; ceea ce aveți este suficient.

33. Inocența aparține vârstnicilor.

34. Cu cât ceva este mai greu, cu atât este mai interesant.

35. Soarele aduce fericire.

36. Fă lucruri care îi beneficiază pe ceilalți.

37. Petrece ziua în pace.

38. Voința este cheia longevității.

39. Trăiește fericit.

40. Respiră ușor.

41. Principiile vieții sunt în mâinile tale.

42. Acceptă totul în pace.

43. Oamenii fericiți sunt iubiți de toată lumea.

44. Un zâmbet aduce noroc.

Îmbătrânirea nu este o limitare - este un dar. Cu perspectiva corectă și obiceiuri zilnice sănătoase, anii de după 60 de ani pot fi cei mai satisfăcători ai vieții. Să îmbrățișăm îmbătrânirea nu cu frică, ci cu harul, recunoștința și înțelepciunea pe care Dr. Wada le împărtășește cu atâta generozitate.

Împărtășește asta cu toți „tinerii bătrâni” pe care îi cunoști.

Legi amuzante

De la Anatol Basarab, citire:

 "Uită de Newton și Galileo. Iată ADEVĂRATELE legi.

 Legea reparației mecanice. După ce ți se ung mâinile cu vaselină, începe să te mănânce nasul și te apucă nevoia la toaletă.

 Legea gravitației. Orice unealtă, piuliță, șurub sau piesă mică, când cade, se rostogolește exact în cel mai inaccesibil colț.

 Legea probabilității. Probabilitatea să fii observat crește direct proporțional cu prostia gestului pe care îl faci.

 Legea numerelor aleatorii. Dacă formezi un număr greșit, nu este niciodată ocupat și cineva răspunde mereu.

 Legea supermarketului. De îndată ce alegi cea mai scurtă coadă, casierul va chema ajutor.

 Legea variației. Dacă schimbi coada sau banda de circulație, cea în care erai înainte se va mișca întotdeauna mai repede decât cea în care ai intrat.

 Legea băii. Când corpul este complet scufundat în apă, sună telefonul.

 Legea întâlnirilor apropiate. Probabilitatea să întâlnești pe cineva cunoscut crește dramatic atunci când ești cu cineva cu care nu vrei să fii văzut.

 Legea rezultatului. Când încerci să demonstrezi cuiva că o mașină nu va funcționa, ea va funcționa.

 Legea biomecanicii. Intensitatea mâncărimii este invers proporțională cu posibilitatea de a ajunge la ea.

 Legea teatrului și a arenei de hochei. La orice eveniment, oamenii cu locurile cele mai îndepărtate de culoar ajung ultimii. Ei sunt cei care se ridică de mai multe ori pentru mâncare, bere sau toaletă și pleacă mai devreme înainte de final. Cei de pe culoar vin devreme, nu se mai mișcă deloc, au picioare lungi sau burți mari și rămân până la finalul amar al spectacolului sau meciului. Oamenii de pe culoar sunt și foarte morocănoși.

 Legea cafelei. De îndată ce te așezi cu o cafea fierbinte, șeful îți cere să faci ceva care durează până când cafeaua se răcește.

 Legea vestiarelor, a lui Murphy. Dacă sunt doar două persoane într-un vestiar, dulapurile lor vor fi alăturate.

 Legea suprafețelor fizice. Șansele ca un sandwich cu gem să cadă cu fața în jos pe podea sunt direct legate de cât de nou și scump este covorul.

 Legea argumentului logic. Orice este posibil atunci când nu știi despre ce vorbești.

 Legea lui Brown despre aspectul fizic. Dacă hainele îți vin bine, sunt urâte.

 Legea lui Oliver despre vorbitul în public. O gură închisă nu adună picioare.

 Legea lui Wilson despre strategia de marketing. De îndată ce găsești un produs care îți place cu adevărat, nu se mai fabrică.

 Legea doctorilor. Dacă nu te simți bine și faci programare la medic, până ajungi acolo îți trece. Dacă nu faci programare, rămâi bolnav. S-a dovedit de nenumărate ori, mai ales la copiii duși la pediatru."

Liniștea pe holurile școlii

Vă mai amintiți cum era liniștea pe holurile școlii când se suna de intare la clasa?  Nu liniștea pustie de astăzi, ci acea liniște plină de respect care se așternea brusc, ca la un semn nevăzut.

Pe holul ce ducea la clasa mea,  acest semn era apariția Domnului Profesor de limba romana . Când silueta lui dreaptă, mereu la costum sau la cămașă, impecabil călcat, cand apărea în dreptul ușii de la clasa, timpul părea să se oprească în loc.

Ne ridicam toți în picioare și salutam din tot sufletul.

Nu era frică. Nu. Era un respect cum nu cred că mai există astăzi. Un respect câștigat nu prin funcție, ci prin ținută, prin știință de carte și prin felul în care ne privea în ochi.

Domnul Profesor nu avea nevoie de circulare de la minister, de legi școlare stufoase sau de psihologi ca să țină clasa în frâu.

Când intra în clasă, mirosul de cretă udă și podele date cu motorină părea să încremenească. O singură privire, lansată pe deasupra ochelarilor săi cu ramă groasă, era de ajuns. În acea secundă, 27 de copii, unul și unul, încremeneau în bănci, cu mâinile la spate, așteptând să li se dea permisiunea să respire.

Îmi amintesc o zi din toamna anului 1990.

Aveam un coleg, Nicu, mai năzdrăvan din fire, copil de oameni gospodari, dar cu gura mare. Nu știu ce duh rău l-a împins în ziua aceea, dar la o observație a Domnului Profesor, Nicu a îndrăznit să răspundă obraznic. A mormăit ceva printre dinți, sfidător.

S-a făcut o liniște mormântală în clasă. Ne așteptam la tunete și fulgere. Ne așteptam la o palmă peste ceafă sau la o liniară peste palmă, cum se mai practica, uneori.

Dar Domnul Profesor nu a ridicat tonul. Nici măcar nu s-a încruntat.

S-a ridicat încet de la catedră, și-a scos ochelarii și i-a așezat cu grijă pe catalog. A venit încet printre bănci și s-a așezat pe marginea băncii lui Nicu. L-a privit lung, până când băiatul a lăsat ochii în pământ:

— Niculae, a început el cu o voce gravă, joasă, care răsuna mai tare decât orice țipăt în liniștea clasei. Tatăl tău, nea Stefan s-a trezit azi la 4 dimineața să meargă la muncă. Mama ta are mâinile crăpate de muncă ca să te trimită pe tine curat la școală, cu pachetul în ghiozdan.

Nicu începuse să tremure ușor.

— Ei muncesc din greu, Niculae, nu ca să aduni averi, ci ca să aduni cinste. Ca numele lor să fie respectat în oras. Și tu ce faci? Vrei să arunci cu noroi pe munca lor? Asta vrei să se audă  despre tine? Că ești un necioplit care nu știe să respecte un om mai în vârstă?

Domnul Profesor a făcut o pauză lungă.

— Nu pe mine m-ai jignit, băiete. Ți-ai jignit părinții. Rușinea nu e a mea, e a ta și a casei tale.

Nicu a izbucnit în plâns. Nu un plâns de durere fizică, ci un plâns amar, zguduitor, de rușine. A plâns pentru că a simțit povara onoarei familiei lui pe umerii săi mici. Domnul profesor nu l-a pedepsit; l-a făcut să înțeleagă. Asta era lecția supremă.

Povestea nu s-a terminat acolo. Seara, după ce s-au întors oamenii de la muncă, ușa școlii, unde Domnul profesor încă mai corecta caiete s-a deschis încet.

In prag stătea nea Ștefan, tatăl lui Nicu. Un om simplu și onest, cu mâinile bătătorite de munca, stătea cu căciula frământată în mâini, smerit în fața dascălului.

— Bună seara, Domnule profesor, a spus omul cu voce răgușită. Am auzit ce-a făcut al meu azi. Îmi crapă obrazul de rușine.

Domnul profesor s-a ridicat și i-a întins mâna.

— Bună seara, nea Stefane. Stai jos.

— Nu stau, Domnule profesor. Am venit doar să vă spun atât. V-am adus un copil la școală. V-am dat om, Domnule profesor, vă rog să mi-l faceți Om!

Așa se clădeau caracterele atunci. Așa se cimenta legătura sfântă dintre Școală și Familie. Trăgeau amândouă la aceeași căruță, în aceeași direcție, fără orgolii inutile.

Astăzi... privesc în jur și mă doare sufletul. Azi, profesorii se tem să ia măsuri in privința  elevilor de teama reclamațiilor făcute de părinți . 

Azi, părinții vin la școală nu cu căciula în mână, ci cu avocatul, căutând scuze copiilor înainte ca aceștia să fi învățat ce e responsabilitatea.

Am pierdut măsura respectului. Și mă tem că, odată cu ea, am pierdut ceva esențial din esența noastră ca neam.

Mă bucur,  dacă ați citit până la final! 

Nu e niciodată târziu să îndreptam ce considerăm că ar trebui îndreptat.De noi depinde totul.Noi putem lua decizii, care să schimbe situația creată în școli! 

Seară frumoasă, tuturor!

Stai departe de compania femeilor!

Se spune că Aristotel l-a sfătuit întotdeauna pe discipolul său, Alexandru cel Mare, să stea departe de compania femeilor. Din această cauză, femeile din harem erau foarte supărate pe el.

Într-o zi, au conspirat împreună. Au trimis o sclavă foarte frumoasă, năzdrăvană și fermecătoare să-l slujească pe Aristotel. Fata, cu gesturile și farmecele ei, l-a prins în mrejele lui Aristotel. Într-o zi, ea a pus o condiție: ca Aristotel să devină cal, iar ea îl va călări.

Chiar în momentul în care se desfășura acest incident celebru, toate femeile din harem au intrat în cameră împreună cu Alexandru. Văzându-și învățătorul devenind cu adevărat un „cal” pentru o sclavă, Alexandru a fost uimit și a spus:

„O, învățătorule! Ce fel de învățătură e aceasta? Ne sfătuiești să stăm departe de femei, iar tu însuți...?”

Aristotel, care era foarte deștept, s-a ridicat imediat și, zâmbind, a spus:

Dragul meu împărat! Toate acestea au fost făcute pentru propria ta instruire. Gândește-te doar, dacă o femeie își poate transforma profesorul într-un cal, cu siguranță te va transforma pe tine într-un măgar...!

Soțul ei nu a văzut-o niciodată nearanjată

Soția lui Marian Ionescu, de la Direcția 5, declară într-un interviu, cu seninătatea cuiva care tocmai a descoperit apa caldă, că soțul ei nu a văzut-o niciodată nearanjată. Niciodată. Nici în pijama de bumbac.  Nici cu oja sărită. Nici cu fața aia de om viu care tocmai s-a trezit și mai are o urmă de pernă imprimată pe obraz.

Și eu, ca orice ființă cu un creier funcțional și o minimă experiență de viață, am ridicat o sprânceană. Apoi și pe cealaltă. Apoi am simțit nevoia să mă așez. Pentru că sunt doar două variante aici: Ori oamenii ăștia nu locuiesc împreună. Ori unul dintre ei minte cu seninătatea cu care un copil spune că nu el a mâncat ciocolata, deși are cacao pe bot. 

Știți bancul cu Bulă și fericirea, nu? „Fericirea e la 6, când mă opresc din bătut cu ciocanul.”

Ei bine, perfecțiunea asta maritală e exact ciocanul. Iar fericirea e momentul în care poți să te oprești din jucat teatru în propria casă.

Perfecțiunea e cea mai obositoare formă de minciună. Hai să fim serioși. O relație în care unul nu te vede niciodată:  transpirat,  bolnav, iritat, umflat de la sare, cu părul în toate direcțiile ca antenele TV din anii ’90, nu e relație. 

De ce o relație NU are cum să funcționeze dacă unul e mereu perfect: 

1. Pentru că intimitatea reală începe abia când îți permiți să fii inestetic.

Iubirea adevărată nu apare la mascara waterproof, apare la „mă simt nașpa azi, lasă-mă în pace”.

2. Pentru că perfecțiunea constantă creează ierarhie, nu parteneriat.

Unul joacă rolul, celălalt e publicul. Asta nu e cuplu, e spectacol.

3. Pentru că omul care nu te vede niciodată dezordonat nu te cunoaște. Te vede, dar nu te știe.

4. Pentru că viața reală nu vine cu machiaj de seară.

Vine cu migrene, cearcăne și pungi de gunoi uitate pe hol.

5. Pentru că dacă te aranjezi non-stop, înseamnă că nu te simți în siguranță. Iar lipsa siguranței emoționale omoară orice relație pe termen lung.

6. Pentru că perfecțiunea permanentă produce anxietate. „Dacă mă vede așa, nu mă mai iubește.”

7. Pentru că epuizarea nu e sexy.

Și nu, nimeni nu poate fi perfect fără să se epuizeze psihic.

8. Pentru că ajungi să confunzi iubirea cu aprobarea.

Nu mai vrei să fii iubit, vrei să fii acceptabil.

9. Pentru că trupul nu e vitrină.

E organism viu. Cu secreții, mirosuri și zile proaste.

10. Pentru că bărbatul care n-a văzut o ojă sărită va fugi la prima boală. Relațiile se testează la gripă, nu la cină romantică.

11. Pentru că viața nu e shooting foto. E și lumina de la frigider la 3 dimineața.

12. Pentru că perfecțiunea blochează joaca.

Cum să râzi, să te prostești, să fii copil, dacă ești mereu „aranjat”?

13. Pentru că vulnerabilitatea e liantul emoțional.

Fără ea, rămâne doar politețe.

14. Pentru că relațiile reale includ dezamăgiri mici.

Și ele sunt necesare. Ca anticorpii.

15. Pentru că teatrul constant produce resentiment.

La un moment dat, îți vine să urli: „NU MAI POT!”

16. Pentru că omul perfect nu cere ajutor.

Iar relațiile fără ajutor reciproc sunt relații decorative.

Îmi pare rău, dar dacă doi oameni care chipurile trăiesc împreună nu se văd:  dimineața buimaci,  seara obosiți,  în zilele când nu au chef de nimic

atunci nu trăiesc împreună. Se întâlnesc. Ca rudele de Paște.

Chestia asta cu „nu m-a văzut niciodată nearanjată” nu e romantică. E clinică. Sună ca un prospect de medicament: a se păstra ferit de lumină, umezeală și realitate. E relația aia ținută în vitrină, ca porțelanul bunicii, scos doar la Crăciun și doar dacă nu vine nimeni cu copii.

Și mai e ceva: perfecțiunea asta conjugală miroase a protocol. A vizită oficială. A „bună ziua, ce mai faceți?”. Nu miroase a casă. Casa miroase a șosete, a cafea veche, a nervi, a viață. Dacă la tine miroase doar a parfum scump, e hotel, nu cămin. E genul de relație în care dacă faci febră, te simți vinovat.

„Vai, dragă, îmi cer scuze că am 38,2. Știu că nu eram în program.”

Știi ce e iubirea, de fapt? E momentul în care celălalt te vede dimineața, cu fața mototolită și părul ca după o luptă cu aspiratorul… și nu simte nevoia să fugă.

Ba chiar îți spune: „Hai, vino încoace.”

Preluat

Despărțire

Cu mare tristețe,  Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România anunță decesul scriitorului Petruș Andrei. Condoleanțe familiei! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Despărțire - postată ieri...:(((

Sigur c-am să plec odată

Undeva, să nu mai vin,

Într-o noapte înstelată

Am să plec să mor puțin.

Voi lăsa în urmă toate

C-am să plec fără alai

Și-am să pun doar cât se poate

În bagajul pentru Rai.

De aceea, vă las vouă

Tot ceea ce am mai bun:

Soare blând și lună nouă

Că n-am unde să le pun.

Las luceferi și las stele

La lumina lor să stați,

Apele rămân și ele

Să n-aud că vă certați.

Vă mai las spre desfătare,

Păsările cu-al lor cânt,

Munții nalți și larga mare

Și pământul drag și sfânt.

Și-am să plec la braț c-o doamnă

Navigând pe mări de dor

Și-am să las pe-un cer de toamnă

Un lung țipăt de cocor.

Și-am să iau cu mine-ndată

Lacrimile strânse-n ploi.

Și-am să las iubirea toată

S-o-mpărțiți voi înde voi.

                  Petru Andrei

Cinci întrebări

Știi, uneori mă uit la un om și, după doar un minut, înțeleg ce are în inimă. Nu pentru că aș fi vreun magician sau pentru că aș avea abilități speciale. Nu. Pur și simplu, de-a lungul anilor, am înțeles un lucru simplu. Oamenii spun întotdeauna adevărul, chiar și atunci când încearcă să-l ascundă. Trebuie doar să știi unde să te uiți și ce să asculți.

Cu mulți ani în urmă, profesorul meu, mi-a spus o frază pe care am ținut-o minte pentru totdeauna. „Dacă vrei să înțelegi un om, nu-l privi în ochi. Ascultă ce tace între cuvintele lui.” Atunci nu am înțeles despre ce vorbea. Eram tânăr, aprins, ca toți tinerii. Mi se părea că știu deja totul despre oameni. Credeam că, dacă un om zâmbește, înseamnă că e bun. Dacă ajută, înseamnă că e un om bun. Dacă vorbește frumos, înseamnă că e inteligent. Dar viața, cum se spune, îi pune pe toți la încercare.

La un moment dat am avut încredere într-un om care vorbea foarte convingător, frumos, parcă cita direct din cărți de psihologie. L-am crezut. Apoi am pierdut tot. Bani, prieteni, liniște. După asta m-am întors la profesorul meu, nu mândru, ci liniștit, și i-am spus. „Rebe, cum să înțeleg oamenii. Cum să văd ce au înăuntru, înainte să rănească.” A zâmbit, mi-a turnat o cană de ceai de mentă, cu o ușoară aromă de lămâie, așa cum îi plăcea lui, și a spus. „Sunt cinci întrebări, băiatul meu. Cinci întrebări care deschid sufletul omului. Dacă înveți să le pui, nu va mai fi nevoie să citești gânduri. Oamenii vor spune singuri totul, chiar dacă nu vor.”

Atunci am crezut că e o glumă. Cinci întrebări ca să citești gânduri. Ridicol. Dar cu anii m-am convins. Nu sunt doar întrebări. Sunt chei. Fiecare om are un lacăt pe inimă, iar fiecare cheie se potrivește unui lacăt anume.

Astăzi ți le voi spune pe aceste cinci întrebări. Dar să ne înțelegem de la început. Ce vei auzi nu trebuie folosit pentru a manipula oamenii, pentru că cunoașterea fără conștiință e ca un cuțit în mâna unui copil. Tot ce voi spune este un instrument pentru a înțelege, nu pentru a stăpâni. Iar dacă vei urmări până la capăt, îți voi da încă o întrebare. A șasea. Pe cea pe care nici eu nu o pun des. Pentru că uneori răspunsul este prea sincer. Dar despre asta, mai târziu.

Acum, cât timp asculți, pune-ți o întrebare simplă. Tu chiar știi să asculți oamenii. Nu doar cuvintele, ci ceea ce spun printre rânduri. Când un om spune „totul e bine”, simți dacă de fapt îi e greu. Când cineva se laudă, vezi dacă în spatele laudelor stă durerea. Majoritatea oamenilor nu ascultă. Așteaptă doar să le vină rândul să vorbească. De aceea trăiesc într-o lume în care toți vorbesc, dar nimeni nu se aude.

Stau adesea într-o cafenea și privesc oamenii. În fața mea, doi oameni la o masă. Unul vorbește fără oprire, celălalt dă din cap. Dar privirea lui fuge. El nu mai e acolo. Apoi se ridică, se îmbrățișează și pleacă. Fiecare rămâne cu singurătatea lui. Și totuși, se poate altfel. Poți învăța să auzi cum respiră omul, cum face pauze, ce cuvinte repetă cel mai des. Pentru că nu repetăm întâmplător. Repetăm ceea ce vrem să credem. Iar dacă înveți să observi asta, vei vedea cum lumea oamenilor ți se deschide ca o carte. Doar să nu te grăbești să o citești cu voce tare. Învață doar să înțelegi.

Îți voi spune cum am început eu acest drum. La mine a venit odată un tânăr foarte inteligent, dar rătăcit. A spus. „Rebe, nu înțeleg oamenii. Sunt fățarnici, mint, trădează.” I-am răspuns. „Poate că pur și simplu nu știi să pui întrebările potrivite.” S-a mirat. „Ce vreți să spuneți.” I-am spus. „E simplu. Când pui o întrebare unui om, fie îl deschizi, fie îl închizi.” Atunci m-a rugat. „Învățați-mă aceste întrebări.” Și i le-am spus pe aceleași cinci întrebări pe care vreau astăzi să ți le dau ție.

Nu cer educație sau vârstă. Dar dacă le vei folosi corect, îți vor arăta omul așa cum este. Da, uneori poate fi dureros, pentru că adevărul despre alții ne arată adesea adevărul despre noi înșine. De aceea ascultă atent, nu din curiozitate, ci pentru înțelepciune. Cum spunea bunicul meu, un croitor bătrân din Odesa. „Nu e greu să citești gândurile altora, dacă înveți mai întâi să le înțelegi pe ale tale.” De aici începe totul.

Așază-te comod, toarnă-ți o cană de ceai și pregătește-te. Acum îți voi spune cum cinci întrebări simple pot schimba pentru totdeauna felul în care privești oamenii. Dar ține minte. Primul pas pentru a-i citi pe alții este să înveți să te asculți pe tine. Dacă ești gata, mergem mai departe.

Începem cu prima întrebare. Întrebarea care mi-a deschis ochii asupra oamenilor sună simplu. Ce este important pentru tine. La prima vedere, banal. Dar crede-mă, în spatele acestei întrebări se ascunde mai mult decât pare. Când omul începe să răspundă, își dezvăluie fără să vrea toată arhitectura interioară. Cineva spune. Principalul sunt banii. Și înțelegi imediat. În el trăiește frica de sărăcie, frica de a nu fi nimeni. Altul spune. Pentru mine este importantă sănătatea. Asta înseamnă că a trecut prin durere, poate prin pierdere. Iar cel care spune. Pentru mine sunt importante relațiile, caută de fapt nu iubire, ci siguranță.

Ascultă nu cuvintele, ci locul unde îi tremură vocea, unde face pauză. Pentru că acolo unde omul se poticnește, acolo e adevărul lui. Cândva stăteam cu un om de afaceri, foarte bogat, foarte mândru. L-am întrebat. „Ce este important pentru tine.” A răspuns fără pauză. „Libertatea.” Am dat din cap și apoi l-am întrebat. „Și când ai fost liber ultima oară.” A tăcut. Se uita în ceașca de cafea, apoi a spus încet. „Probabil când eram student sărac.” Atât. Tot omul. Pe dinafară de fier, pe dinăuntru dor după vremurile când putea fi el însuși.

A doua întrebare. Pe cine respecți. Oamenii se gândesc rar de ce respectă pe cineva anume. Dar aceasta este oglinda idealului lor. Întreabă un om pe cine respectă și vei afla cine visează să devină. Dacă respectă șireți, caută justificări pentru ocolișurile sale. Dacă admiră oamenii generoși, în el trăiește dorința de a dărui, chiar dacă încă nu o face.

L-am întrebat odată pe bunicul meu pe cine respectă. A răspuns. Pe cei care nu vorbesc despre ei înșiși. Atunci nu am înțeles, iar el a adăugat. Pentru că cel care are ce spune tace, iar cel care strigă se teme doar să nu fie auzit. De atunci, când întâlnesc pe cineva, nu mă uit la ce povestește, ci la câtă tăcere lasă între cuvinte. Respectul este un indicator clar. Arată-mi pe cine pune un om mai presus de el și îți voi spune cine este.

A treia întrebare. Cea mai dificilă. Ce consideri dreptate. Aici nu există răspunsuri corecte. Nu e o întrebare despre morală. Este despre granițe. Unul va spune. E drept atunci când fiecare primește după merite. Și înțelegi că e un judecător. Altul va spune. E drept când toată lumea are o șansă. Asta înseamnă că a trăit nedreptatea. Iar cel care spune. Viața nu e deloc despre dreptate, este obosit de lupta cu lumea.

Am vorbit odată cu o femeie care toată viața a ajutat oameni. Spunea. Fac bine, iar în schimb primesc nerecunoștință. Am întrebat-o. Și ce consideri tu dreptate. S-a gândit și a spus. Ca oamenii să răspundă la fel. Atunci am înțeles. Nu făcea binele din bunătate, ci aștepta recunoaștere. Iar când nu o primea, durerea se transforma în resentiment. De aceea această întrebare este atât de puternică. Arată unde îl doare pe om. Iar durerea duce întotdeauna la adevăr.

A patra întrebare. Ce ești gata să ierți. Profesorul meu spunea. Nu este înțelept cel care știe ce e corect. Înțelept este cel care știe ce poate fi iertat. Trăim într-o lume în care toți vor să aibă dreptate. Dar dreptatea, prietene, nu îl face pe om fericit. Capacitatea de a ierta îl face puternic. L-am întrebat odată pe un vecin în vârstă. A trecut prin război, și-a pierdut familia. Știi ce a spus. „Am învățat să iert nu pentru alții, ci pentru mine. Când ții supărarea în tine, trăiește în tine ca un chiriaș care nu plătește chiria.” Am ținut minte aceste cuvinte pentru totdeauna.

Când omul răspunde la această întrebare, vezi cât de împăcat este cu el însuși. Cine spune că iartă tot, adesea doar evită durerea. Iar cel care recunoaște că nu poate ierta este sincer și are șansa de a se vindeca.

Și, în cele din urmă, a cincea întrebare. De ce îți pare rău. Această întrebare dă jos masca în tăcere. Chiar și cel mai închis om devine mai moale. Oamenii nu regretă lucruri pierdute. Regretă ce nu au spus, ce nu au făcut, lipsa de curaj. Am întrebat odată un bătrân într-un spital. „De ce îți pare rău.” A zâmbit și a spus. Că prea des am tăcut când trebuia să vorbesc și prea des am vorbit când ar fi trebuit să tac. Această întrebare deschide nu mintea, ci sufletul. Arată ce prețuiește omul. Dacă regretă banii, în el trăiește frica. Dacă regretă timpul cu cei dragi, în el trăiește iubirea. Iar dacă spune că nu regretă nimic, încă nu este pregătit să privească înăuntru.

Acestea sunt cele cinci întrebări. Cinci fire care duc la inima oricărui om. Dar să știi. A le pune este o artă. Nu le arunca precum o piatră. Întreabă blând, cu respect, cu interes care vine nu din minte, ci din inimă. Oamenii simt când îi asculți cu adevărat, când nu încerci să-i prinzi în cuvinte, ci doar vrei să-i înțelegi.

Îmi amintesc cum, odată, am folosit toate cele cinci întrebări într-o discuție cu un tânăr care își pierduse încrederea în sine. A venit la mine furios, iritat. „Toți m-au trădat. Nimeni nu mă înțelege.” Nu m-am certat. Am întrebat. Ce este important pentru tine. Încrederea. Pe cine respecți. Pe cei care nu renunță. Ce consideri dreptate. Ca fiecare să primească după merite. Ce ești gata să ierți. Doar pe cei care și-au cerut scuze. „De ce îți pare rău.” A tăcut. Apoi a spus. Că prea des aștepta scuze, în loc să lase lucrurile să plece. I-am văzut chipul schimbându-se. Cinci întrebări. Și omul s-a auzit pe sine pentru prima dată.

Vezi, nu e magie. Este atenție. Cinci chei simple pentru a citi gânduri fără mistică. Dar cel mai important nu este să le pui altora. Începe cu tine. Întreabă-te ce este important pentru mine, pe cine respect, ce consider dreptate, ce pot ierta, de ce îmi pare rău. Răspunsurile îți vor arăta unde te afli în viață. Poate vei înțelege că aperi de mult nu valorile tale, ci pe ale altora. Poate vei observa că lupți nu pentru adevăr, ci pentru obiceiul de a avea dreptate.

O singură dată în viață mi-am pus aceste întrebări mie însumi și de atunci nu am mai fost același. Am înțeles că nu pot cere oamenilor ceea ce eu însumi nu pot oferi. Vrei să fii înțeles. Învață să asculți. Vrei să fii iertat. Învață să ierți. Vrei să fii respectat. Respectă-i pe cei de lângă tine, chiar dacă sunt diferiți.

Cinci întrebări. Cinci trepte spre înțelegere. Iar dacă vei învăța să auzi răspunsurile nu cu urechile, ci cu inima, nu vei mai avea nevoie de cărți despre manipulare și psihologie. Pur și simplu îi vei vedea pe oameni.

Dar fii atent. Când începi să vezi cu adevărat, multe lucruri încetează să mai fie plăcute. Începi să distingi falsul acolo unde înainte vedeai doar zâmbete. Vezi durerea din spatele glumelor, nesiguranța din spatele laudelor, singurătatea din spatele succesului afișat. Nu e ușor. Dar acesta este drumul înțelepciunii. Iar dacă mergi pe el, în tine se trezește acel simț despre care vorbea profesorul meu. Capacitatea de a asculta ceea ce tace între cuvinte.

De aceea împărtășesc asta nu ca un secret, ci ca un îndemn. Lumea nu e rea. Majoritatea oamenilor sunt doar copii neînțeleși în trupuri de adulți. Iar dacă vei fi tu cel care vede, care aude, care înțelege, vei schimba nu doar pe alții, ci și pe tine.

Așa că, prietene, ia aceste cinci întrebări și poartă-le în inimă. Pune-le nu pentru câștig, ci pentru adevăr. Și ține minte. Cu cât asculți mai mult, cu atât ai mai puțin nevoie să vorbești.

Acum fă un pas înapoi și respiră, pentru că urmează să-ți spun despre a șasea întrebare, aceea pe care e înfricoșător să o pui chiar și ție însuți.

Acum, prietene, să vorbim nu despre teorie, ci despre cum să folosești aceste cinci întrebări în viața reală. Pentru că a ști este un lucru, iar a aplica este cu totul altceva. Mulți ascultă înțelepciunea, dau din cap, sunt de acord, apoi trăiesc mai departe la fel. Adevărata putere a acestor întrebări se vede nu când le ții minte, ci când înveți să trăiești cu ele.

Începem din nou cu prima întrebare. Ce este important pentru tine. Aplicarea e simplă, dacă ești atent. Nu trebuie să o pui oricui. Alege un moment în care omul este deschis, când conversația curge liniștit. De exemplu, la cină cu cei apropiați sau la o plimbare. Pune întrebarea nu ca psiholog, ci ca prieten. Omul să nu simtă că este testat. Ascultă fără să întrerupi, fără să judeci. Oamenii se deschid când simt că nu sunt judecați. Iar când răspunde, nu te grăbi să comentezi. Întreabă doar. De ce anume asta. Această întrebare suplimentară adâncește dialogul. Așa vei începe să vezi treptat ce îl animă pe om.

Poți folosi acest lucru și la serviciu. Să zicem că ești conducător. Un angajat întârzie, greșește. În loc să îl cerți imediat, întreabă-l. „Ce este important pentru tine acum.” Uneori răspunsul te va surprinde. Un cunoscut de-al meu, șef, a întrebat așa un subordonat care începuse să lucreze neglijent. Acela a răspuns. „Sincer. Mama mea e bolnavă. Nu dorm aproape deloc.” După asta, conversația a devenit cu totul alta. Înțelegerea a înlocuit iritarea. Uneori o singură discuție sinceră salvează relații și echipe.

A doua întrebare. Pe cine respecți. O poți folosi pentru a înțelege mai profund valorile cuiva. De exemplu, cunoști un prieten sau un partener nou. Într-o conversație lejeră, spune ceva de genul. „Mi se pare mereu interesant pe cine respectă oamenii.” Ai pe cineva ca model. Ascultă. Nu contează dacă e o celebritate sau un vecin. Din răspuns vei vedea spre ce tinde omul. Dacă respectă oameni care au obținut totul cu orice preț, fii atent. Un astfel de om poate face la fel cu tine. Dacă respectă pe cei care rămân fideli chiar și în greutăți, ai în față un om cu profunzime.

Această întrebare este bună și pentru părinți. Întreabă copilul. Pe cine respecți. Dacă spune „un blogger” sau „un sportiv”, nu judeca. Întreabă pentru ce anume. Așa vei afla ce calități vrea să dezvolte. Și abia atunci îl poți ghida, nu impunând, ci ajutându-l să crească ceea ce deja prețuiește.

A treia întrebare. Ce consideri dreptate. Este utilă când vrei să eviți un conflict, de exemplu cu partenerul sau cu un prieten. În loc să te cerți, spune. „Hai să clarificăm.” Ce este drept pentru tine în situația asta. Dezarmează. Omul simte că părerea lui contează, că nu pui presiune, ci vrei să înțelegi. Uneori, după această întrebare, conflictul se stinge înainte să înceapă. Pentru că mulți nu vor să câștige, ci să fie auziți.

Am folosit des această întrebare în negocieri. Ajută să vezi unde este limita compromisului. Un partener spunea. E drept dacă fiecare primește la fel. Altul. Dacă ținem cont cine a investit mai mult, egal nu e corect. Valorile devin clare imediat. Economisești ore de dispute.

A patra întrebare. Ce ești gata să ierți. Este deosebit de puternică atunci când între oameni există deja tensiune. Nu o pune imediat. Așteaptă momentul când amândoi sunteți pregătiți pentru sinceritate, de exemplu după o perioadă lungă de tăcere între prieteni sau rude. Nu întreba provocator. Spune blând. Uneori mă gândesc că toți avem ceva de iertat. Tu ce crezi că ai putea ierta și ce nu. Această întrebare poate fi începutul împăcării. Am văzut două surori care nu vorbiseră zece ani împăcându-se după ce una a spus. „Sunt gata să iert, dar mă doare.” Și de acolo începe vindecarea.

Iertarea nu este un act de slăbiciune, ci de putere. În viața reală, ea eliberează de o povară purtată ani întregi. Încearcă să-ți pui această întrebare ție. Scrie pe o foaie ce poți ierta și ce încă nu. După câteva luni, recitește. Vei vedea cât te-ai schimbat. Uneori, ceea ce părea de neiertat își pierde puterea când apare înțelegerea.

A cincea întrebare. De ce îți pare rău. Ajută la crearea încrederii. Oamenii vorbesc rar despre regrete, dar când o fac, este un moment de adevăr. În discuții personale acționează blând, aproape vindecător. De exemplu, dacă cineva îți povestește o experiență grea, nu da sfaturi. Întreabă doar. De ce îți pare cel mai mult rău. Această întrebare nu e despre milă, ci despre conștientizare. Uneori omul spune pentru prima dată ce a purtat în el ani de zile.

Am vorbit odată cu un bărbat care și-a pierdut fiul. Se învinovățea mereu, dar nu recunoștea. Când l-am întrebat, a spus pentru prima dată. „Îmi pare rău că nu i-am spus cât de mândru eram de el.” A plâns atunci, pentru prima dată după mulți ani, apoi a spus. „Mulțumesc. Acum știu pentru ce vreau să trăiesc mai departe.” Vezi. Un simplu „de ce îți pare rău” poate întoarce omul către sine.

Acum să vorbim despre aplicarea sistematică a acestor întrebări în viața de zi cu zi. Creează-ți obiceiul ca, o dată pe săptămână, să porți o conversație mică, fără scop. Nu pentru câștig, nu pentru informație. Alege o persoană apropiată, un coleg, un vecin, și vorbește omenește. Folosește una dintre cele cinci întrebări ca punct de plecare. Nu aștepta un rezultat. Uneori răspunsul vine mai târziu, printr-un gest, printr-o privire.

Este important să înveți să-ți pui aceste întrebări și ție. De exemplu, o dată pe lună, fă-ți o seară de sinceritate. Fără telefon, fără distrageri. Întreabă-te. Ce este important pentru mine acum. Pe cine respect. Ce consider dreptate. Ce pot ierta. De ce îmi pare rău. Scrie răspunsurile fără a le corecta. După șase luni, recitește. Vei fi surprins cât te-ai schimbat. Este cea mai bună oglindă a sufletului.

Dacă lucrezi cu oameni, în vânzări, educație, management, aceste întrebări vor deveni un instrument prețios. Ele creează încredere, pentru că ating nu logica, ci inima. Când omul simte că este auzit, se deschide. Iar când este deschis, conversația încetează să fie o luptă și devine cooperare.

Dar ține minte. Puterea acestor întrebări nu stă în cuvinte, ci în intenția ta. Poți pune cea mai profundă întrebare și să nu auzi nimic, dacă în tine nu există interes real. Și poți întreba simplu „Ce faci” și omul se va deschide, dacă va simți căldura. De aceea, înainte de a pune orice întrebare, oprește-te puțin. Lasă graba, mândria, dorința de a înțelege repede. În această artă nu există viteză. Există doar atenție.

Și încă ceva. Uneori vei pune o întrebare și omul va tăcea. Nu grăbi. Tăcerea este și ea un răspuns. Oamenii nu sunt întotdeauna pregătiți să se privească în interior. Dar dacă ai fost acolo, ai ascultat fără judecată, își vor aminti. Și poate peste ani îți vor spune ceea ce nu au spus nimănui.

În viața reală, aceste întrebări sunt ca niște poduri. Leagă maluri care au fost mult timp separate. Rațiunea și inima, oamenii între ei, trecutul și prezentul. Și cu cât mergi mai des pe ele, cu atât drumul devine mai larg.

Începe cu puțin. Astăzi, când vei întâlni pe cineva pe care nu l-ai ascultat cu adevărat de mult, întreabă doar una dintre aceste întrebări. Fără intenții ascunse. Din interes. Și vezi cum se schimbă conversația. Poate vei auzi omul nu cu urechile, ci cu sufletul. Sau poate te vei auzi pe tine.

Acum, când știi aceste cinci întrebări și înțelegi cum să le aplici, să tragem linie. Poate simți acum o ușoară oboseală. Nu sunt doar cuvinte. Este o oglindă în care nu toți au curajul să se uite. Dar dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ai avut curaj. Iar acesta este deja primul pas spre înțelepciune.

De-a lungul vieții am înțeles un lucru. A citi gânduri nu înseamnă a ghici. Înseamnă atenție. Oamenii nu se ascund intenționat. Le este doar frică să nu fie neînțeleși. Fiecare om este ca o carte, dar scrisă nu cu cuvinte, ci cu fapte, pauze, priviri. Iar aceste cinci întrebări sunt doar o lanternă care luminează paginile. Cititul îți aparține.

Primul lucru pe care te învață această practică este să vezi nu cu ochii, ci cu inima. Când întrebi ce este important pentru tine, faci deja un pas spre înțelegere. Când te interesezi pe cine respectă omul, arăți că valorile lui contează. Când vorbești despre dreptate, nu te cerți, ci cauți teren comun. Când vorbești despre iertare, deschizi drumul spre pace. Când întrebi despre regrete, atingi adâncul sufletului.

Toate acestea nu pentru a manipula sau controla, ci pentru a înțelege. Pentru că înțelegerea este adevărata putere. Nu putere asupra altora, ci asupra ta. Când îi înțelegi pe oameni, încetezi să te mai superi, să mai aștepți imposibilul. Vezi lumea așa cum este. Și asta aduce o mare libertate.

Îmi amintesc adesea cuvintele profesorului meu. Spunea că înțelepciunea nu este cunoașterea răspunsurilor, ci abilitatea de a pune întrebări. În lumea de azi toți vor să vorbească tare, să demonstreze, să aibă dreptate. Dar mai puternic este cel care știe să întrebe și să tacă. În acea tăcere omul își aude singur adevărul. Iar dacă tu ești alături atunci, faci deja un bine.

Poate te gândești. Sună frumos, dar chiar schimbă viața. O schimbă. Nu imediat. Aceste întrebări lucrează ca picăturile de apă pe piatră. La început nu se vede nimic. Apoi, într-o zi, observi că sunt mai puține conflicte în jurul tău, că oamenii se deschid mai des, că tu însuți ești mai liniștit. Asta înseamnă că ai învățat să asculți.

Ține minte un lucru. Fiecare om pe care îl întâlnești este o lecție. Unul te învață răbdarea, altul îți amintește de bunătate, altul îți arată ce să eviți. Nu împărți oamenii în buni și răi. Trage concluzii fără mânie. Și întreabă mereu, nu pentru control, ci pentru înțelegere.

Încearcă, timp de o săptămână, să pui măcar una dintre aceste întrebări cuiva drag. Fără scop, fără așteptări, doar cu interes. Și vezi ce se întâmplă. Poate o conversație care trebuia să se termine cu supărare se va transforma în înțelegere. Poate vei afla ceva ce nu ai știut niciodată. Sau poate, pentru prima dată, te vei înțelege pe tine.

Înțelegerea nu este un talent. Este o alegere. În fiecare zi poți alege să asculți sau să judeci. Dacă alegi primul lucru, viața devine mai tăcută, dar mai profundă.

Și acum, la final, îmi îndeplinesc promisiunea. Ți-amintești de a șasea întrebare. Este cea pe care o pun rar, pentru că cere curaj. Sună așa. „De ce te temi cel mai mult.” Această întrebare este ca o oglindă care nu place tuturor. Dar dacă omul îndrăznește să răspundă, se eliberează. Pentru că frica rostită își pierde puterea.

Atât, prietene. Cinci întrebări pentru a-i înțelege pe oameni și una pentru a te înțelege pe tine. Vrei să citești gânduri. Învață să asculți inimile. Vrei să fii înțeles. Începe să-i înțelegi pe alții.

Lasă aceste cuvinte cu tine. Și data viitoare când întâlnești un om, nu te grăbi să îl evaluezi. Întreabă. Uneori o singură întrebare sinceră spune mai mult decât o mie de fraze inteligente.

- text preluat-