sâmbătă, 22 ianuarie 2022

O poveste scrisa de fiica mea



Trenul se mișcă greoi și zgomotos, crengile se lovesc de geam, iar George nu mai știe cum să tragă perdeaua să nu-i mai intre soarele în ochi. Controlorul se plimbă din vagon în vagon și, de fiecare dată când deschide ușa, aduce cu el putoarea de la veceu. Ușa băii nu se închide bine, se trântește cu zgomot de perete la intervale regulate de timp. Miroase a urină, dar mai ales a salam. Bătrânul din fața lui George plescăie zgomotos un senviș, bâțâie din picior și-i curg firimituri gârlă pe puloverul scămoșat. Trenul șuieră de trei ori și bătrânul se scutură de firimituri. Închide cu un oftat cartea din care a reușit să citească doar zece pagini pe parcursul celor două ore de drum. O bagă în ghiozdan cât bătrânul înghesuie șervețelele în coșul de gunoi de sub scaun. Un fermoar tras și o ușiță trântită, apoi la unison, George își pune ghiozdanul în spate, iar bătrânul ridică plasa de rafie. 

George se dă jos din tren, mai degrabă sare, ultima treaptă a trenului e la aproape jumătate de metru de peron. Traversează șinele de tren pe pietre, atent să nu se împiedice, iar capul i se mișcă de la dreapta la stânga, verifică să nu vină vreun tren. În fața gării îl așteaptă Cipi, vărul lui, fumând o țigară. Poartă blugi strâmți, prespălați, o geacă de fâș albă și adidași cu o formă ciudată, tot albi. Miroase puternic a parfum.

— Ce faci, vere, de când nu ne-am mai văzut! îl întâmpină Cipi, strângându-i mâna. Mi-a zis tanti Tavia să te iau de la gară, a crezut că ai bagaj mult.

Cipi are mâini mari și o strânsoare puternică. Lucrează în construcții în Londra și nu s-au mai văzut de anul trecut, tot pe vremea asta. A venit cu un troler mare din Anglia, a plătit mai mult pe bagajul de cală decât biletul în sine. Cipi a plecat din țară imediat după ce a dat bacul, la douăzeci și unu de ani, că l-a luat din a treia încercare. Carte nu știe prea bine, dar e băiat priceput. A învățat repede treburile prin casă și a început să câștige bani de la vecinii din bloc. Ba o țeavă, ba o priză, ba un văruit, colocatarii blocului sunau la apartamentul 16 și întrebau de Ciprian. A lipit câteva hârtii scrise stângaci prin oraș și a pus banii câștigați deoparte. Colegii lui din liceu plecaseră în Anglia, vorbeau la telefon despre viața mai bună de acolo. Cipi repara casele străinilor și învăța pentru bac, cât putea. A treia oara e cu noroc, Cipi, i-a zis tatăl lui, iar la contestația de la română, singura materie pe care o picase, a venit cu el să-i dea o mână de ajutor. Astfel Cipi a plecat la gașca din Londra cu un schimb de haine și diploma de bac, înrămată. Prietenii lui nu mai văzuseră așa ceva.

— Ce bune-s țigările aici, englezoii ăia fandosiți n-au așa ceva, zice Cipi, aprinzându-și încă una. Dar tot e viața mai bună acolo, ia uite, am adidași scumpi, sunt îmbrăcat de brand de jos până sus, stau în casă mare. Păi ce, dacă rămâneam aici, mai trăiam așa? Până la urmă am bani să cumpăr și mizeriile lor de țigări.

Merg cot la cot, fără grabă. Părinții lui Cipi stau aproape de gară. Orașul a rămas la fel, e tot gri și bătrân, blocat într-un timp demult pierdut. Singura diferență de anul trecut și până acum e un nou cazino, un cub negru grotesc ce a fost înainte un magazin chinezesc. George își amintește în treacăt când se întorcea de la școală și privea jucăriile din vitrină. La sfârșitul orelor îi aștepta mama lui George,  le lua un covrig și îi lăsa să se lipească de geamul rece al vitrinei, visând ce or fi visat ei pe atunci. Condiția era să mănânce tot covrigul până se întorc, iar ei mâncau tot mai încet, cu ochii la camioane, roboți și pistoale. Covrigul era gumos și ars.

— Ai văzut că a țiuit de trei ori trenul când a intrat în gară, râde Cipi, poate presat de liniștea dintre ei. Povestea tata de un coleg de-al lui, ăsta tot așa, tot de trei ori când ajungea cu trenul, dar numai în Strehaia. Cică acolo o avea pe amanta și aveau semn secret.  

— Așa o fi fost și ăsta, mai știi. N-ai văzut vreo femeie urcând în tren?

— Ce să văd, vere, eu mă uitam după tine, îmi fu că nu te mai recunosc. Și eu nici nu mă mai uit acuma după femei.

George se miră. În adolescență, Cipi își mințise toți colegii de la liceul sportiv că s-a combinat cu nici mai mult nici mai puțin de o sută de fete, motiv pentru care și-a căpătat porecla de Futache. George, intrat la cel mai bun liceu din oraș, și-a mințit și el colegii că nu e rudă cu Cipi.

— Hai, mărește Cipi pasul în apropierea blocului. Să ți-o prezint pe Marion, gagică-mea.

Ușa de la bloc e deschisă, blocată cu o piatră. Urcă pe scări până la etajul patru, e stricat liftul, iar George încearcă să își ascundă respirația greoaie. Le deschide ușa Aurora, mama lui Cipi, le auzise pașii pe hol. E un pic agitată, în bucătărie e o tigaie sfârâind și o oală ce fierbe. Poartă haine de casă, iar părul făcut permanent e strâns la spate într-un coc. Îi salută și îl îmbrățișează fugitiv pe George. 

— Ați ajuns tocmai bine, a aproape gata și mâncarea. Ceilalți sunt în sufragerie. Duceți-vă că vin și eu imediat.

Lângă ei, Cipi se descalță grăbit și strigă după Marion. Un glas nazal răspunde dinspre dormitoare, iar Cipi merge după el numaidecât. E mirosul casei care îl lovește pe George, același dintotdeauna, și parfumul cald al mătușii sale, de haine curate, cremă Nivea și ceapă călită. Se descalță și el și intră în sufragerie. În mijlocul camerei e o masă mare, cu față de masă albă, protejată de o mușama din plastic, transparentă. Sunt așezate farfuriile și castroanele din setul cel mai îndrăgit de porțelan, iar în mijloc un platou cu cinci tipuri diferite de mezeluri. Salata de boeuf e acoperită de maioneză, fără niciun model decorativ din murături. Fiecare are câte trei pahare, unul de suc, unul de vin, unul de țuică. În capul mesei se află Gelu, iar unul lângă altul, părinții lui George. Mama lui, Octavia, se ridică să îl îmbrățișeze, miroase și ea ca Aurora. Are un zâmbet obosit, aproape forțat, dar în ochi i se citește ușurarea că își vede fiul. George remarcă faptul ca încă poartă negru, o rochie spălăcită din bumbac pe care o avea de prea mult timp. O purtase la înmormântarea lui nea Costi, tatăl ei. George avea 10 ani și îi ajungea în dreptul taliei mamei lui. După înmormântare a plâns în brațele ei și i-a lăsat o pată mare, udă, pe burtă. Atunci a învățat George despre moarte.

— Ei, ce faci, tinere? Bine ai venit. Ce bei?

George le strânge mâna tatălui său și lui Gelu, tatăl lui Cipi, amândoi cu paharele de tărie în cealaltă mână, așezați la masă, față în față. Nu e prea sigur care dintre ei i-a vorbit. Puși unul lângă altul, se observă o clară asemănare între Gelu și Octavia, dar George nu-și poate da seama concret ce trăsături au în comun. Uneori se vede că sunt frați, alteori nu. Gelu e cu doar doi ani mai tânăr, iar în copilărie erau de nedespărțit. S-au depărtat însă când Octavia a plecat la facultate. Doi ani mai târziu, Gelu a picat admiterea de la ASE, a lucrat câțiva ani la o fabrică, locuind în continuare cu părinții, post pe care tot ei i l-au găsit. A făcut școala de mecanici de locomotivă și a transportat marfă până în prezent. El a moștenit apartamentul, cel în care se află acum.Pe Aurora a cunoscut-o tot la gară, ea a lucrat mereu la casierie, vindea bilete de tren și certa clienții care nu explicau bine unde și când voiau să ajungă. Nu era săptămână în care să nu dea un bilet greșit, dar Gelu a știut cu cine să vorbească să nu o dea afară.  

Tatăl lui George, zis Stelian pe numele său, a îmbătrânit mult de anul trecut. Părul i-a albit de tot și e nebărbierit. George nu l-a văzut niciodată cu barba așa mare. Se așază lângă Octavia. Stelian poartă cămașă și pantaloni din stofă, iar pe chip, aceeași oboseală ca a Octaviei. Lucrează ca lector la facultatea de matematică, i-a plăcut să învețe și nici nu a vrut să se oprească. Nu are cea mai bună relație cu studenții lui, e rece, nu îl interesează cum îi cheamă ori ce note iau, dacă n-au învățat, treaba lor. E axat mai mult pe partea de cercetare, iar George în copilărie și-l imagina cu un halat alb și o lupă în mână, căci nu prea înțelegea cum e cu cercetarea în matematică. Ce să mai descopere, numere noi? Când nu lucra la facultate, Stelian era mai mereu în biroul lui, loc în care George a avut voie abia în adolescență, când au început să colaboreze. Cu talentul matematic moștenit și dexteritatea tehnologică a noilor generații, i-a putut da o mână de ajutor tatălui său, descoperind împreună numere noi, acum pe calculator.

Gelu e aproape vesel, îi zâmbește real lui George și are un dinte lipsă. Ridică sticla de țuică de sub masă și îi toarnă în pahar fără să mai aștepte vreun răspuns. În prag se întoarce Cipi cu mâna pe talia unei dudui care le zâmbește timid cu o dantură strâmbă. Lui George i se pare nepotrivită rochia ei, mai ales purtată fără sutien și neasortată cu ciorapii găuriți. În schimb, are o podoabă capilară foarte bogată, cu o împletitură groasă lăsată pe spate.

— This is my girlfriendMarion. George, meet Marion, silabisește Cipi cu cele mai puternice consoane din lume. She is French, like the kiss.

— For you, Marion! râde Gelu zgomotos și ridică paharul să ciocnească.

Marion râde și ea, și mai tare, urmată de Cipi, era concurs de râs. Stelian bea absent, iar George doar lasă țuica să-i atingă buzele.

— Asta o fi vreme de luat nevastă? bodogănește dezamăgit Stelian, ca pentru el.

— Păi tu crezi că o și ia de nevastă? îi șoptește Octavia. 

Octavia l-a cunoscut pe Stelian în liceu, când el fusese repartizat ca profesor de matematică în orășelul ei natal. În clasa a 12-a, ea mânca manualul de economie politică, nu mai era loc și pentru cel de matematică. Aflată în prag de corigență, Stelian s-a trezit cu un pui proaspăt tăiat pe catedră și o pereche de ochi miloși care l-au făcut să-i rețină numele. Cu o problemă în minus, Octavia a intrat cu notă mare la ASE și tot el a ajutat-o cu integralele interminabile din formulele economice predate în anul întâi. Octavia, nume de origine latină, semnifică cifra opt și ziua în care i-au pus numele lui Iisus. Stelian i-a reținut numele din prima, urmând ca în Octavia să descopere mai apoi primul număr din cercetările sale, un altfel de opt.

Cipi și Marion se așază la masă, iar la scurt timp se întoarce și Aurora. La aperitiv se vorbește doar ca să acopere liniștea, toată lumea face bine și o duce cum poate. În Anglia e bine, dar e și rău. George se gândește la Milena, sora lui Cipi. Zărește în raft o carte pe care o împrumutase Milenei, care îl tot amăgise timp de un an că i-o aduce înapoi. S-au văzut de câteva ori, iar ea s-a făcut că a uitat de carte. Ultima oară când s-au întâlnit, au mers cu prietenii lui George la un concert. Ea a stat cuminte toată seara, nu a dansat și abia dacă a vorbit câte ceva. A băut două beri și s-a retras devreme acasă, iar nimeni nu a întrebat nimic. 

Aurora și Gelu par foarte încântați de Marion, deși niciunul dintre ei nu știe nici engleză, nici franceză. Cipi se schimbă dintr-o limbă într-alta, servind drept translator. George și părinții lui mănâncă în liniște, doar Octavia mai râde din când în când. Când zâmbetul de pe fața ei se mărește, încruntătura lui Stelian se adâncește. După aperitiv se servește friptura de pui.

— Oo, le poulet! exclamă Marion încântată.

La masă se pornește o serie de râsete. Gelu râde tare, cu o mână pe burtă și cealaltă pe paharul de țuică, Aurora e în picioare cu tava de friptură, mai să o scape, iar Cipi bate cu palma în masă. Octavia îl ciupește pe Stelian, să se mai relaxeze și el, dar pe fața lui nu apare nicio urmă de zâmbet.

— Zi-o pe aia cu găinile noastre în curtea voastră! zice Gelu între două râsete.

Marion e încurcată, nu prea știe ce e amuzant, dar râde și ea cu gura până la urechi. George se întreabă ce o fi văzut la Cipi și cât de mult se înțeleg ei, de fapt, fiindcă niciunul nu vorbește prea bine engleza. De altfel, câte să și vorbești. La masă se râde până le dau lacrimile și nimeni nu pomenește nimic de Milena. Stelian își verifică ceasul de la mână tot mai des. 

Octavia își drege glasul. 

— Haideți totuși, nu e un eveniment vesel, să nu mai râdem atât.

— Cum nu, suntem la lecția de franceză. pufnește Stelian. Că tot era Milena corigentă, poate învață acuma ceva.

La masă se așază o liniște inconfortabilă, se aud tacâmurile în farfurie și foșneli pe scaune. Gelu bea o gură de țuică și așază cu zgomot paharul înapoi pe masă.

— Lasă, că era corigentă din cauza la profesoara aia, o lăsase că avea cercel în nas. Poate dacă vorbeai să o treacă, așa cum te rugasem, lucrurile stăteau acum altfel.

— Se hăhăia și ea cu Marion, îi răspunde Stelian rece.

George își freacă mâinile de pantaloni. Marion și Cipi șoptesc ceva între ei, nu poate să înțeleagă. De fapt, Milena nu mai mergea la franceză de dinainte să-și dea cercel în nas, îi mărturisise lui George într-unul din weekendurile când venea la el la cămin. Uneori ieșea în oraș cu el și prietenii lui, alteori nu prea știa unde pleca. În seara când au fost împreună la concert, George nu a găsit-o înapoi la cămin, însă nu și-a făcut prea multe griji.

— Acum lucrurile stau așa și nu e vina nimănui. conclude Octavia. Important e că ne gândim azi la ea.

Dimineața încă nu a primit niciun semn. George și-a întrebat prietenii și nu mai știa nimeni nimic de Milena. Rămas încă singur, George a sunat-o pe Aurora seara, poate totuși se întorsese acasă mai devreme. 

— Chiar așa, să nu fie vina nimănui? bombăne Stelian. Întrebări ar fi multe. Dar asta e situația acum, hai să stăm la masă și să râdem.

Milena se întorsese acasă mai devreme, când părinții ei erau încă la lucru. Gelu transporta patru vagoane de cărbune de la Petroșani, iar Aurora scosese douăzeci de bilete de tren pentru un grup de elevi care mergea la mare. A scris datele personale ale fiecărui copil și nu a greșit niciuna.  

La desert se servește colivă ornată cu bomboane de ciocolată în formă de cruce, pe deasupra pudrată cu cacao. Cipi îi explică lui Marion cum e cu tradiția, iar ea ascultă atentă. 

— Pot să iau cartea aia? întreabă George. I-am împrumutat-o Milenei, dar nu a mai apucat să mi-o dea înapoi.

Aurora se uită confuză în raft și ridică din umeri. 

— Ia-o, că oricum nu o mai citește nimeni.

Milena era acasă, a găsit-o Aurora. A împins cu greu ușa de la intrare, căci de ea atârna Milena. Nimeni nu a înțeles de ce s-a sinucis, precum nimeni nu știa ce e în sufletul Milenei. Tot ce le-a rămas de făcut era câte o masă caldă din care, poate, poate, primește și ea, acolo unde o fi.

— Bogdaproste.

— Bogdaproste, silabisește și Marion. For Milena.


#IOANA OBREJA

(https://www.revistadepovestiri.ro/gainile-noastre-in-curtile-voastre/)

Niciun comentariu: