Pur și simplu, într-o zi, unul dintre noi a zis: “Hai să ne vedem săptămâna asta!”Celălalt a răspuns: “Neapărat! Te sun eu.” Și… au trecut șase luni. Uneori, șase ani.
În anii ’90, ca să știi ce mai face un prieten, trebuia să-l cauți. Să-i telefonezi. Să mergi la el. Uneori apăreai direct la ușă. Sunai la interfon și spuneai: “Cobori?” Și cobora.
Astăzi știm permanent ce fac prietenii noștri, fără să mai fim alături de ei. Știm unde și-au petrecut vacanța, ce au mâncat, ce mașină și-au cumpărat. Ştim cum le-au crescut copiii, cine a divorțat, cine s-a recăsătorit, cine a slăbit sau cine și-a pus dinți noi. Le dăm câte un like și avem impresia că am rămas în viețile lor.
N-am rămas. Doar stăm pe rețele și ne uităm unii la alții cum îmbătrânim. Am colegi din facultate și din televiziune pe care i-am plăcut enorm. Oameni alături de care am petrecut nopți, am râs până ne-a durut burta, am făcut excese, am trecut prin succese, eșecuri și momente care ne-au legat pentru totdeauna sau așa credeam.
Astăzi le văd fotografiile. Ei le văd pe ale mele. Uneori ne scriem: “Trebuie neapărat să ne vedem!” “Neapărat” a devenit cel mai mincinos cuvânt din limba română. Pentru că nu ne vedem.
Suntem foarte ocupați. Avem proiecte, termene, rate, copii, probleme, drumuri, telefoane și o listă nesfârșită de lucruri „urgente”. Numai oamenii nu mai sunt urgenți. Îi amânăm, convinși că vor rămâne acolo. “Îl sun mâine.” “Trec pe la el săptămâna viitoare, după ce termin perioada asta nebună.” Numai că perioada asta nebună nu se mai termină, dar oamenii … da.
Într-o zi afli că prietenul acela a trecut printr-un divorț cumplit sau că a fost bolnav. Că și-a pierdut părinții, că a rămas fără serviciu ori că a avut nevoie de cineva. În schimb tu i-ai dat like la o fotografie banală. Aceasta este marea păcăleală a rețelelor sociale: ne-au făcut să credem că dacă ne “vedem” pe net înseamnă că mai suntem împreună. Nu suntem. O fotografie nu este o îmbrățișare. Un emoticon nu este o conversație. Un „La mulți ani!” scris automat de Facebook nu înseamnă că ai rămas în viața omului.
Avem tot mai puțini oameni pe care îi putem suna la trei dimineața. Iar într-o zi, când în sfârșit ne eliberăm programul, s-ar putea să fie prea târziu. Unul dintre noi nu mai răspunde şi atunci ne amintim toate întâlnirile amânate, toate telefoanele pe care n-am mai apucat să le dăm, toate “şprițurile” care au rămas suspendate într-un imaginar „săptămâna viitoare”.
Prieteniile nu mor întotdeauna din cauza unei trădări. Uneori mor liniștit și fără scandal. Trebuie să scăpăm de mizeria asta cu “Trebuie să ne vedem.” Hai să le spunem ziua și ora, pentru că nu ne-am despărțit în fapt de prietenii noștri. Pur şi simplu ne-am urmărit de la distanță până am devenit străini.
Mădălin Augustin 🙏
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu