Soția lui Marian Ionescu, de la Direcția 5, declară într-un interviu, cu seninătatea cuiva care tocmai a descoperit apa caldă, că soțul ei nu a văzut-o niciodată nearanjată. Niciodată. Nici în pijama de bumbac. Nici cu oja sărită. Nici cu fața aia de om viu care tocmai s-a trezit și mai are o urmă de pernă imprimată pe obraz.
Și eu, ca orice ființă cu un creier funcțional și o minimă experiență de viață, am ridicat o sprânceană. Apoi și pe cealaltă. Apoi am simțit nevoia să mă așez. Pentru că sunt doar două variante aici: Ori oamenii ăștia nu locuiesc împreună. Ori unul dintre ei minte cu seninătatea cu care un copil spune că nu el a mâncat ciocolata, deși are cacao pe bot.
Știți bancul cu Bulă și fericirea, nu? „Fericirea e la 6, când mă opresc din bătut cu ciocanul.”
Ei bine, perfecțiunea asta maritală e exact ciocanul. Iar fericirea e momentul în care poți să te oprești din jucat teatru în propria casă.
Perfecțiunea e cea mai obositoare formă de minciună. Hai să fim serioși. O relație în care unul nu te vede niciodată: transpirat, bolnav, iritat, umflat de la sare, cu părul în toate direcțiile ca antenele TV din anii ’90, nu e relație.
De ce o relație NU are cum să funcționeze dacă unul e mereu perfect:
1. Pentru că intimitatea reală începe abia când îți permiți să fii inestetic.
Iubirea adevărată nu apare la mascara waterproof, apare la „mă simt nașpa azi, lasă-mă în pace”.
2. Pentru că perfecțiunea constantă creează ierarhie, nu parteneriat.
Unul joacă rolul, celălalt e publicul. Asta nu e cuplu, e spectacol.
3. Pentru că omul care nu te vede niciodată dezordonat nu te cunoaște. Te vede, dar nu te știe.
4. Pentru că viața reală nu vine cu machiaj de seară.
Vine cu migrene, cearcăne și pungi de gunoi uitate pe hol.
5. Pentru că dacă te aranjezi non-stop, înseamnă că nu te simți în siguranță. Iar lipsa siguranței emoționale omoară orice relație pe termen lung.
6. Pentru că perfecțiunea permanentă produce anxietate. „Dacă mă vede așa, nu mă mai iubește.”
7. Pentru că epuizarea nu e sexy.
Și nu, nimeni nu poate fi perfect fără să se epuizeze psihic.
8. Pentru că ajungi să confunzi iubirea cu aprobarea.
Nu mai vrei să fii iubit, vrei să fii acceptabil.
9. Pentru că trupul nu e vitrină.
E organism viu. Cu secreții, mirosuri și zile proaste.
10. Pentru că bărbatul care n-a văzut o ojă sărită va fugi la prima boală. Relațiile se testează la gripă, nu la cină romantică.
11. Pentru că viața nu e shooting foto. E și lumina de la frigider la 3 dimineața.
12. Pentru că perfecțiunea blochează joaca.
Cum să râzi, să te prostești, să fii copil, dacă ești mereu „aranjat”?
13. Pentru că vulnerabilitatea e liantul emoțional.
Fără ea, rămâne doar politețe.
14. Pentru că relațiile reale includ dezamăgiri mici.
Și ele sunt necesare. Ca anticorpii.
15. Pentru că teatrul constant produce resentiment.
La un moment dat, îți vine să urli: „NU MAI POT!”
16. Pentru că omul perfect nu cere ajutor.
Iar relațiile fără ajutor reciproc sunt relații decorative.
Îmi pare rău, dar dacă doi oameni care chipurile trăiesc împreună nu se văd: dimineața buimaci, seara obosiți, în zilele când nu au chef de nimic
atunci nu trăiesc împreună. Se întâlnesc. Ca rudele de Paște.
Chestia asta cu „nu m-a văzut niciodată nearanjată” nu e romantică. E clinică. Sună ca un prospect de medicament: a se păstra ferit de lumină, umezeală și realitate. E relația aia ținută în vitrină, ca porțelanul bunicii, scos doar la Crăciun și doar dacă nu vine nimeni cu copii.
Și mai e ceva: perfecțiunea asta conjugală miroase a protocol. A vizită oficială. A „bună ziua, ce mai faceți?”. Nu miroase a casă. Casa miroase a șosete, a cafea veche, a nervi, a viață. Dacă la tine miroase doar a parfum scump, e hotel, nu cămin. E genul de relație în care dacă faci febră, te simți vinovat.
„Vai, dragă, îmi cer scuze că am 38,2. Știu că nu eram în program.”
Știi ce e iubirea, de fapt? E momentul în care celălalt te vede dimineața, cu fața mototolită și părul ca după o luptă cu aspiratorul… și nu simte nevoia să fugă.
Ba chiar îți spune: „Hai, vino încoace.”
Preluat
