Scrisoare

Să vorbesc serios? Mai are rost? Nimeni nu a vorbit cu mine serios, ca să mai merite acum seriozitatea mea. În urma acestei campanii am rămas doar cu gustul amar. Cu convingerea că niciunul dintre candidați și niciunul din prietenii care s-au poziționat ferm pe cele două baricade nu voiau să vorbească despre un om ca mine. Cu atât mai puțin CU mine. Nicușor s-a poziționat undeva pe un catafalc înalt, decorat cu lozinci proeuropene și înconjurat de băieții din sistem. A discutat la modul abstract despre valori, continuitate și tușe groase care sună bine. Aproape că l-am crezut, dar oamenii din spatele lui sunt cei care mi-au redus de trei ori accesul la sănătate, în ultimii ani. Patru seturi de analize gratuite s-au făcut două. Două sute de teste s-au făcut o sută. O analiză esențială a devenit cu plată. Azi una, mâine alta și tot așa. Un medicament care mi-ar putea salva viața nu a mai fost decontat și ulterior a fost scos complet din farmaciile românești. Consultațiile au sărit la preț. Pentru RMN-urile de care am nevoie la trei luni trebuie să aștept șase luni, apoi să intru într-un cabinet în care doctorul nu se uită nici pe alea. E mai mult deranjul și încărcătura birocratică decât soluționarea medicală. E împovărare degeaba.

Sunt forțat de împrejurările curente să-mi aleg ce tratamente pot plăti. Trebuie să prioritizez ce medicamente pot cumpăra lunile astea. Amân o boală pentru alta. Tratez ce e mai grav și aștept să se agraveze cealaltă. Uneori trebuie să apelez la rude prin Italia pentru soluții medicale. Alteori să mă bazez pe empatia prietenilor. Am zile când nu mă pot ridica de durere. Medicul dă din umeri și spune că singurul tratament cât de cât optimist nu e aprobat decât în câteva țări din Vest. Implică costuri mari, multă durere și șanse mici de reușită. Aștept de un an de zile o soluționare a unui dosar de handicap care nu mai vine. Sistemul e închis, opac și impenetrabil. Pot dovedi, cu dosare medicale și medici dispuși să jure pentru mine în instanță, că am bolile respective și mă încadrez. Mă bazez pe vrafuri de hârtii, pe decizii CEDO, pe decizii CNCD și ale altor organe abilitate care combat discriminarea la nivel european. Dar nu contează. Toată birocrația se poate spăla pe mâini de mine. 30 de zile lucrătoare devin 60, apoi se face anul și nu răspunde nimeni la telefon, la contestații, la nimic. Toate astea pentru un ajutor meschin de câteva sute de lei. Toate astea într-o țară plină de combinatori care se pensionează pe caz de boală cu depresie și guturai. Învârt certificatele de handicap sever, dar ei zburdă pe picioare.

Sunt un bărbat mândru care se descurca onorabil până acum câțiva ani. Nici nu-mi puneam problema de bani sau de viitor. Eram fericit în modestia mea. Un trecător obișnuit care nu avea mult, dar nu murea de foame. Eram împăcat cu mărunțenia mea confortabilă. Nu aveam un termen previzibil de expirare. Mi-e rușine de femeia mea pentru că nu-i mai pot oferi ce eram. Ce a luat ea de bărbat s-a stins demult. Uneori îmi crapă obrazul când intră pe ușă. Abia mai pot face dragoste cu ea, din pricina durerilor. Uneori îmi mușc buzele și încerc să trec peste durere. Să păstrez o aparență a masculinității ca să o pot satisface. Urlu în mine și insist, ca să par bărbat. Tac și refuz să mă plâng. Mi-e rușine de mine uneori, că nu mai pot munci nici măcar la jumătate din randamentul la care traforam în trecut. Fost corporatist în media, art director premiat și respectat, considerat profesionist atât de prieteni cât și de colegi. Eram totuși ”cineva”. Acum depind de veniturile neveste-mii și de unul două contracte care pică ocazional de la prieteni. Și nici măcar pe alea nu le mai pot respecta onorabil. Simt fușereala în mine. Nu mă mai ține. Nu mai am imboldul creativ, nici energia de a putea trece peste zgomotul patologiilor ca să lucrez liniștit. Mă simt ca un boxer care trebuia să se pensioneze acum zece ani, dar foamea încă îl ține în ring. Menirea lui e să încaseze ca să-i crească pe alții. Să-și ia bancnotele alea boțite în pumnul plin de sânge după înfrângere. Sunt un asistat sentimental incapabil să-și satisfacă soția sau să-i ofere liniștea zilei de mâine. E o cruntă realitate. O stare de fapt cu care încerc să mă împac. Uneori îi mai zic să mă părăsească. Să găsească ceva mai bun, pe cineva care o merită. Mi se pare intolerabil că mă suportă așa. Este o nedreptate cutremurătoare. Merita mult mai mult. Un bărbat care să o facă fericită și să o poată aprecia la adevărata ei valoare monumentală.

Aș fi vrut să votez pe cineva care să nu mă facă să mă simt inutil, ignorat și indezirabil. Să nu mă transforme în aceeași victimă ignorată pe coridoare, căreia i se spune mereu că nu se poate face nimic și trebuie să suporte austeritatea în continuare. În Nicușor nu am găsit un candidat empatic și conectat la problemele mărunte ale oamenilor mici. La problemele săracilor sau a ”asistaților care beau la birt” ca mine. Nu am găsit o altă normalitate decât cea a sistemului. Un monolog imperturbabil. O formă fără fond împinsă la înaintare de aceiași oameni care fug mereu de răspundere. În schimb, de la comunicatorii lui am primit ură, aroganță și intoleranță. Mi s-a vorbit în termeni oligofrenici, jignitori, care îmi insultau și puțina inteligență. Am găsit o lipsă completă de înțelegere și empatie față de semeni. Mi se părea că nu ceream mult, dar chiar și-așa a fost prea mult. Am renunțat.

Nici la Simion nu am găsit ceva demn de votat. Nu m-am putut identifica cu valorile lui spoite în grabă. M-am izbit de un neoliberal conservator rigid, intolerant și rece. O trompetă improvizată ale cărui politici orientate pe săraci urmau să afecteze și mai rău tocmai categoriile pe care pretindea că le ajută. Am prieteni gay pe care îi iubesc și îi respect. Nu puteam vota împotriva lor. Poate doar ca satisfacție meschină ”să dau o lecție la PSD” sau ceva, dar meschinăriile nu-și mai au rostul la vârsta mea. În Simion m-am izbit de un prostuț pus pe căpătuială. Era amuzant, dar vorbea din burtă despre concepte pe care nu le înțelege. Make Romania Great Again! Când a fost România atât de mișto ca să o facem cum a fost? În 1936? În 86, 96 sau când? La ce ”glorie” ne raportăm? 

N-a reușit să-mi explice cum stă treaba nici cu paraziții ăia de care vorbea el în sectorul bugetar. Nevastă-mea e bugetară și muncește ca un câine. Vine acasă terminată. Trenulețul lui Ciolacu a anulat plata orelor suplimentare și a blocat angajările. La ea la muncă e lipsă masivă de personal. Ea bagă hârtii toată ziua și acoperă o birocrație debilitantă, iar colegii ei trebuie să aibă grijă de bătrâni și de orfani, pe gratis dacă s-ar putea. Orfanii din apartamentele sociale nu pot fi lăsați nesupravegheați jumătate din timp. Sănătatea și siguranța lor se bazează pe orele și pe turele suplimentare ale asistenților sociali. Cineva trebuie să fie acolo să facă lecții cu ei, să le ducă o mâncare, să mai facă curățenie în casă și să-i ducă la școală. Ca atare, oamenii bagă turele și orele suplimentare gratis. Ar avea zile de recuperat, dar n-are cine să acopere munca, așa că nu mai există conceptul de compensație echitabilă pentru serviciu. Nu pot lăsa copiii nesupravegheați doar pentru că li s-a terminat programul. Muncesc de își smulg părul din cap pentru că pe Ciucă și pe Ciolacu i-a interesat de pensiile speciale și de clica lor de privilegiați din bazinul electoral. Nu de bugetarii care plâng de nervi la serviciu. 

Mă apucă nervii când vine Georgică vesel, de la vreo cumetrie electorală, și îmi vorbește de 500 de mii de paraziți din sectorul bugetar. Care paraziți? Nevastă-mea și colegii ei muncesc de crapă. Cu bătrâni, cu orfani, cu persoane cu handicap... cu ”pleava societății” cum au stabilit oamenii frumoși pe aici. Este deja la al doilea coleg care crapă la 50 de ani cu capul pe birou. Polițiștii mănâncă parizer pe capota mașinii pentru că nu-și permit pauzele de masă nici ca timp și nici financiar. Care sunt paraziții, tată? Sectorul bugetar din România are într-adevăr mulți paraziți. Ar fi fost ideal dacă Simion îi putea identifica măcar. Sunt tocmai parlamentarii, directorii numiți politic, secretarii pe probleme de bioenergie și bigudiuri, nepoții, consilierii de consilieri, specialiști în spălat cadavre politice și futnicele cu salarii de mii sau zeci de mii de euro pe lună. Sunt ăia pe care niciun bugetar adevărat nu-i vede vreodată muncind. Sunt ba cu treabă pe la partid, ba prin teritoriu, ba sunt acoperiți total pentru că sunt pila unui secretar de stat și nu-i poate da nici măcar directorul afară. 

Bugetarii sunt împotmoliți într-o birocrație cumplită pentru care AUR nu are soluții nici în parlament, d-apoi la președinție. Așa cum a făcut și marea speranță, USR, la timpul ei, AUR avea aceleași intenții - de a înlocui paraziții altora cu paraziții lor care nu sunt buni de nimic. E rotația paraziților. În rest, bugetarii adevărați rămân să bobineze până crapă inima în ei ca să acopere lipsa de performanță a numiților pe linie politică. Pe ăia n-o să-i atace nimeni vreodată pentru că sunt protejați de partide. Doar pe fraierii ceilalți, ăia care muncesc ca sclavii pe plantație, îi poți disponibiliza și îi poți batjocori cum vrei tu. Că doar n-o să zboare oamenii de la partid?

N-am avut cu cine discuta în campania asta. Mi-am mai luat și muie de la prieteni, ca de obicei. Pentru că e simplu să vorbești cu autoritate când habar nu ai în ce hal se poate trăi în țara asta. E frumos să ai înalte idealuri când tu ești bine și restul pot să moară din partea ta. E simplu să acuzi de rea intenție și de primitivism, când tot ce faci toată ziua este să-ți muți curul, din cafenea, pe scaunul de la birou și invers. Am stat și eu pe scaunele alea și știu cât e de confortabil. Este simplu când nu trebuie să iei o pauză și să tragi aer în piept, cu frică, pentru că nu știi ce s-a mai tăiat azi. Intri în cabinet și-ți spune doctorul: asta costă atât, mai nou nu pot să-ți mai dau pe rețetă, du-te și descurcă-te cum poți, că eu nu te mai pot ajuta. Nu știi niciodată cât o să te mai coste demnitatea sau bărbăția luna viitoare. Cât o să mai reziști până cazi de tot într-o condiție umilitoare din care ceilalți te vor judeca drept o putoare imbecilă care nu vrea să-și depășească condiția. Un idiot util care merită dezgustul societății frumoase și libere. 

Recunosc că mi-e greu să fiu mereu obiectiv, să văd lumea în albastru cu steluțe galbene, de pe un coridor scorojit de spital în care personalul mă tratează cu indiferență. Mi-e greu să mă păstrez lucid când cei din jur mă critică pentru că trag țara în jos. Atunci când trebuie să aștept trei ore pe un scaun ruginit, lângă un tomberon deasupra căruia mă întâmpină falnic semnul de proiect european, pe un perete care stă să cadă. Cât am muncit și am fost în putere am plătit la stat de zeci de ori mai mult decât profesorașii ăștia de democrație care trăiesc din păreri plătite de la buget. Mi-e cam scârbă de lecții de democrație și capitalism din partea unor asistați de lux cărora le este frică să cerșească cu demnitate pe trotuar și preferă să apere sistemul care îi hrănește. Mie scârbă de cumetriile lor de luptători pentru civism care trag pentru contracte după alegeri. Mi-e silă să votez mereu cu călăul, de frica altui călău. Încerc să rămân lucid pe sub furia asta care mocnește și mă încleștează în ghearele ei câteodată. Îmi dau seama că nu-i vina tinerilor, a europenilor, a lui Trump sau a Ursulei personal. E vina alor noștri de la putere. Aceeași clică pricepută care se fofilează mereu pe coridoare și face rotația cadrelor la fiecare ciclu electoral. A scăpat și de data asta ca prin urechile acului. Toată protipendada a făcut pavăză în calea ei.

Nu sunt răzbunător. Nu am în mine asta, nu vreau să fac rău nimănui, dar sunt sătul să fiu identificat mereu ca dușmanul. Am încercat să mă mențin obiectiv, cu un succes îndoielnic. De data asta nu am putut vota. Nu urma să ofer eu legitimitate unor facțiuni politice care mă batjocoresc zilnic și caută să se scape de mine. Între lehamite și impostură nu aveam de ales. Nu urma să le ofer satisfacție nici amicilor care nu văd niciodată viața de dincolo de ei. Sub ploaia lor de înjurături încăpeam și eu, conjunctural. Nici nu i-a interesat. Nu s-au oprit să se întrebe. Cu mine, ca cetățean, ca suferind în țara asta, nu s-a discutat decât în termenii binecunoscuți: amenințări, șantaj, cenzură, acuzații și calomnii. După cât am contribuit de-a lungul vieții, nu cred că ceream foarte mult. Un minim de respect. Am fost tratat cu unfriend, atât de către sistem, cât și de societatea civilă. Înțeleg că trebuie să alegem mereu ”calea cea bună”. Să mai las de la mine și să-mi accept condiția de generație de sacrificiu. Trebuie să fim mai buni... Dar de câte ori ar trebui să mă întorc tot eu ca să-mi îmbrățișez călăii și calomniatorii? De câte ori să întorc obrazul ca să-mi poată fi scuipat cu eleganță? Nu și de data asta. Poate data viitoare. Suspectez că vor mai avea nevoie de mine.

Ce s-a mai tăiat azi, domnule doctor?

Dan Pavel