EU SUNT UN ÎNAPOIAT!

Nu vreau să mai merg la vreo nuntă; cei invitați, oaspeții, lasă mirii să danseze și pufnesc în râs pe vreun tiktok țăcănit. Mirele își dansează mireasa și niște fufe își arată reciproc telefoanele, altele filmează, altele transformă telefonul în oglindă și își mai aranjează o dată părul. Și pentru că nu rezist la toate astea, eu sunt un înapoiat.

Nu vreau să mai merg la nicio aniversare. Acești așa ziși „dijei” vor din tot sufletul să ne asurzească. Sau probabil vor să ne arate că au scule bune (nu doar în panataloni). Mă întorc de la aceste petreceri răgușit de parcă aș fi cântat toată noaptea. De fapt am răcnit în urechea celorlalți încercând să spun ceva. Acel ceva ajunge la cealaltă persoană ca o convorbire telefonică unde semnalul este întrerupt. Prin urmare nu mai vreau să particip la așa ceva, deci sunt un înapoiat.

Intru greu, cu spaimă, în sala de teatru, la spectacol; apar iar niște fufe și se hlizesc prin telefoane până când intervin cu voce tare, astfel încât mă aud și actorii de pe scenă. Comedia nu mai e la rampă, pe scenă, ea se joacă în sală. Nu-mi mai place să merg la teatru cu aceste pericole de „stres cultural” deci sunt un înapoiat. 

Joc teatru și eu în piesa „Vasile Lucaciu” de Dan Tărchilă, iar în rândul al doilea o fătucă freacă o pungă de chips care nu se deschide și ea tot freacă și foșnește pe replicile mele. Niște prunci nedormiți cască și se întind pe scaune bâțâind și înghiontindu-se pe replicile colegei mele de scenă. Parcă m-aș lăsa de actorie, mă simt stingher, probabil sunt un înapoiat. 

Un individ răspunde la telefon în timpul spectacolului de teatru, el crede că e pe câmp la coasă; vorbește tare, de undeva din spate, reflectoarele nu mă lasă să-l văd. Are o convorbire urgentă, cineva i-a cerut mașina de găurit și el zice că a dat-o la un vecin. În timpul acesta eu îl joc pe „Badea Cârțan” și mă întreb care dintre noi este mai țăran?… Mi se face silă, e ceva ce eu nu înțeleg, încep să cred cu convingere că sunt un înapoiat.

La casieria din supermarket o muiere are de vorbit la telefon și tot șirul de oameni așteptăm ca ea să plătească, dar ea vobește; are rufe la uscat și vine ploaia; s-ar putea să sufle vântul toate cârpele de pe sfoară și trebuie strânse. Că trebuie strânse și cumpărăturile nu contează, importante sunt rufele, deci clienții care stau la rând pot să aștepte prognoza meteo sau să aștepte să se usuce rufele. Mie îmi vine să-i smulg telefonul, dar un „security man” e cu ochii pe noi și dacă vine poliția mi se va da, pe bază de amendă, adeverință de om înapoiat! 

M-am înscris în corul bisericii pe banca grupei de tenori. Mi-a spus profesoara de muzică în clasa a șaptea că am talent și am vrut să verific. Dar iată că în ciuda talentului meu nativ, între un „amin” prelung și alt „amin” scurt, coriștii și mai ales coristele sunt prin telefoane. Unele coriste își țuguiază buzele când cântă și poartă fuste scurte, ceea ce mă umple de evlavie și în cap mi se învârtesc toate rugăciunile deodată. Nu știu dacă preotul intrând în altar mai caută și el ceva prin telefon, dar am ieșit de la cor, cred că sunt un înapoiat.

Preotul ține predica și liturghia merge înainte cu credința întrupată aievea în câteva femei cu decolteuri largi; eu am coborât de la cor și încerc o rugăciune. Către final apare și o preacuvioasă domnișoară care se oprește în mijlocul bisericii să se închine și să pupe icoana. Se apleacă plină de evlavie peste tabloul cu Fecioara și aplecându-se ne arată de sub fusta scurtă, frumusețe de buci rotunde, că Dumnezeu a făcut femeia și bărbatul ca să se împreuneze; dar fiind în biserică, eu, urmând sfatul biblic, ar trebui să-mi scot ochii care mă bagă în păcatul imaginativ de natură tactilă cu un imbold instinctiv de pipăială la buci cu chiloței dantelați. Fata sărută icoana și, ce să vezi, îi sună telefonul. Probabil un semn ceresc. Nu cred că mai vreau să merg nici la biserică, sunt un om înapoiat.

Am mers la un spectacol folcloric că vreau să rămân „actual”, nu înapoiat. Peste orchestră și soliști am avut parte de o orchestră de telefoane care sunau fără întrerupere. Oameni bezmetici căutau degrabă telefoanele să le oprească, iar unele femei nu mai ajungeau la telefon în sacoșele acelea care se numesc poșete. Din mult, foarte mult respect pentru apelant, unii spectatori răspundeau și șopteau așa încât să audă trei rânduri în față și trei în spate: „nu pot acum!” Păi atunci de ce răspunzi? Ah da, din cauza manierelor, era să uit. Eu, mai puțin manierat, las telefonul acasă, în mașină, îl ascund, îl închid, îl urăsc, îl detest, deci iată motive serioase să fiu considerat înapoiat. 

La restaurant, la cină, apare câte o exaltată care vrea să arate lumii întregi cât e de frumos restaurantul și mă filmează rotund, trecând peste creștetul meu de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta, de sus în jos și de jos în sus unde este un candelabru cum ea a văzut doar la televizor. După care se așază, face un „live” și îl lasă pe tăntălăul de lângă ea în plata domnului ca să facă ea niște postări pe instagram. Ospătarul așteaptă să ia comanda, dar ea îi face un semn indentic cu cel cu care alungi o muscă; ospătarul pleacă de la masă ca unul care a băgat toți banii în păcănele; ea rămâne preocupată de postările ei. Eu nu înțeleg și dacă nu pot înțelege, rămân la părerea mea că sunt un înapoiat.

Hotelul din Sharm El Sheik e sus pe coastă și are un lift care te coboară oblic la plajă, încet, peste palmieri, cu răsăritul de soare peste marea alburie, cu vraja aceea de vacanță, cu aerul plăcut al dimineții. El și ea intră în lift îmbrăcați ca moldovenii la nuntă. Își bagă nasul în telefoane în timp ce liftul coboară încet către plajă. Ea îndrăznește totuși să rupă tăcerea și scoate nasul din telefon: „oare deseară ce ne dă să mâncăm”? În jurul nostru sunt palmieri, flori, aranjamente de grădini suspendate, totul e minunat. În telefon este TikTok și acolo este mult mai frumos. Cu siguranță eu nu mai am principiul valorilor, sunt înapoiat.

Acasă, în familie, nici nu mai pot să descriu dialogurile. Stăm de vorbă cu copiii și ei stau de vorbă cu telefoanele care chițcăie, fluieră, fac „pinguri” și scot același sunet idiot de râset, ca și cum la toate trăznăile ar râde mereu același om în miliarde de tâmpenii la care nici măcar un zâmbet nu se poate schița. Rămân frânturi de propoziții în aer, parcă ai vrea să vorbești cu copiii, ai vrea să-i întrebi câte ceva, dar răspunsurile sunt în chaturi, în TikTokuri, mai sunt răspunsuri în imagini care ți se plasează în nas să le evaluezi și eventual să te hlizești ca să rămâi în cadrul familiei fără să trântești vreo farfurie. Nu pot vorbi cu copiii, nici nu-i interesează ce-aș avea de zis, eu sunt un înapoiat.

Următorul pas va fi să ducă telefoanele proprietarilor cu ei în morgă și pe urmă în sicriu. În timpul înmormântării cineva trimite o tâmpenie și în buzunarul decedatului sună: „scoală bă, că ai o glumă pe mess!” Da, telefonul e bun și dincolo... Sfântul Petru pune ceva pe TikTok, ceva cu raiul pe care l-ai ratat cât ai trăit, ceva cu viața pe care ai jucat-o la loteria pierzătorilor. Pe mine să nu mă îngropați cu telefonul! Vă rog să rețineți: EU SUNT UN ÎNAPOIAT!

De Mihai Nae