A doua săptămână după Paști este o săptămână a morților, comparativ cu precedenta, Săptămână Luminată, a Învierii. În prima zi a ei este celebrat Paștele Blajinilor; în ansamblul ei, sărbătoarea este supusă numeroaselor interdicții impuse de pecetea morții, ce o marchează profund. De fapt, dacă privim mai atent lucrurile, Săptămâna Neagră nu este impusă de Lumina orbitoare a săptămânii dinainte, ci de o perioadă nefastă mai mare, care se deschide acum: a doua și a treia săptămână după Paști sunt consacrate morților pământului, în timp ce următoarele (dintre care a patra este mai periculoasă) sunt redutabile din cauza Rusaliilor, duhuri (eoliene) ale morților, depășind cu mult hotarele Iadului întunecat.
Blajinii se trag din seminția lui Sift, feciorul lui Adam (alteori: și ei sunt creștini, dar n-au învățătură creștinească de la Hristos, ca noi, ci de la fiul oii), sunt niște oameni foarte buni, evlavioși și blajini. Sunt feriți de orice păcat; după moarte merg de-a dreptul în rai. Numai o singură dată pe an se întâlnesc cu muierile lor, cu care petrec numai vreo câteva zile împreună și apoi se despart. Timpul întâlnirii Rohmanilor cu soțiile lor sunt Paștile lor. Se spune că ei postesc tot anul și, dacă n-ar vedea plutind pe apă coji de ouă roșii, aruncate de oamenii din lumea noastră în Sâmbăta Paștilor, n-ar ști niciodată când pică Paștele. Cojile de ouă aruncate pe apele curgătoare încep a pluti și a se duce pe apă în jos, până ajung în apa Sâmbetei și prin intermediul ei ajung în țara Rohmanilor la o săptămână după Paștele nostru, adică în Duminica Tomei, marți în a treia săptămână după Paști sau chiar la Rusalii. După ce au ajuns acolo cojile se fac întregi, se transformă în ouă și dintr-un ou mănâncă douăsprezece persoane. Similar, la Crăciun azvârlim coji de nuci pe râuri. (S. Fl. Marian)
Asemeni Crăciunului Mic (1 ianuarie), Paștele Mic (sau Paștele Mici) se centrează pe o divinitate înrudită cu eroul principal al mitologiei (Paștele Mic, numit uneori Mătcălăul, „e frate mai mic cu Paștele“). Fără ca motivele să fie prea clare, ziua impune interdicții importante tuturor membrilor colectivității. În același timp zi de meditație, fiind închinată morților și sărbătorii lor, Mătcălăul este și un prilej de bucurie, un simbol al vieții, prin practicile premaritale de înfrățire și însurățire care-i sunt specifice.
Mătcălăul e o ființă parte omenească și parte îngerească, un tânăr frumos și nemuritor, care umblă prin lume, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi. Mătcălăul e frate mai mic cu Paștele. Nici bărbații, nici femeile nu lucrează nimic. (S. Fl. Marian)
Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu