V-aţi gândit vreodată câte poveşti sau secrete poate ascunde un mic obiect vechi?
Am aflat ieri câte ceva despre obiecte vechi, arheologie şi mistere ascunse sub pământ
Vă voi spune o poveste despre opaiţ.
"Opaițul este un obiect străvechi de iluminat, folosit cu mult înainte de apariția lămpilor cu gaz sau a electricității.
De obicei confecționat din lut ars sau metal, avea o deschidere pentru turnarea uleiului și un cioc prin care trecea fitilul aprins.
Uleiul de măsline era cel mai folosit combustibil, dar și alte uleiuri vegetale sau grăsimi animale serveau aceluiași scop. În trecut, opaițul era nelipsit din case, ateliere și locuri de rugăciune.
Țăranii îl aprindeau în serile lungi, meșteșugarii îl țineau aproape pentru lucrări de finețe, iar preoții și călugării îl foloseau în slujbe.
În lumea antică, din Grecia și Roma până în Orient și Dacia, opaițul lumina viețile și gândurile oamenilor.
Dincolo de rolul practic, el purta și un înțeles simbolic: lumina care învinge întunericul, focul interior al cunoașterii, prezența divinului și speranța care veghează.
În cetatea Romula Malva de la Dobrosloveni, arheologii au descoperit numeroase opaițe, mărturii ale vieții cotidiene din capitala Daciei Inferior, oraș înfloritor al epocii romane.
Unele au fost lucrate în ateliere locale, altele aduse de departe, prin rețelele comerciale ale Imperiului.
Din lut fin, decorate cu motive florale, geometrice sau mitologice, aceste opaițe păstrează încă urme de fum și pete întunecate, semne ale folosirii îndelungate.
Folosite în locuințe, în spații publice sau în ritualuri religioase, opaițele erau uneori depuse și în morminte, pentru a călăuzi sufletul celui plecat pe drumul către lumea de dincolo.
Astăzi, ele nu mai luminează prin ulei și fitil, ci prin povestea lor, redând o parte din viața celor care au trăit aici acum două milenii.
Flacăra lor s-a mutat din lut în inima celor care, privind aceste relicve, își lasă imaginația să reînvie lumina vremurilor de demult.
Flacăra opaițului nu e doar foc, e amprenta trecutului.
În noaptea de acum două mii de ani, ea tremura la fiecare adiere, luminând fețele celor care se adunau în jurul ei.
Fie că era în casa unui negustor roman, pe masa unui scrib sau la căpătâiul unui soldat, lumina sa timida împletea povești, gânduri și rugăciuni.
În cetatea Romula Malva, aceste opaițe au ars sub același cer pe care îl privim și noi astăzi.
Au văzut chipuri care nu mai sunt, dar care încă ne ating prin urmele lăsate pe lutul ars.
Poate că un copil urmărea fascinat dansul umbrei pe zid, poate că o femeie torcea lână la lumina lui, poate că un bătrân își spunea poveștile nepoților, fiecare cu flacăra aceea mică în ochi.
Când arheologii le-au dezgropat, nu au găsit doar obiecte, au scos la lumină o parte din sufletul unei cetăți.
Urmele de fum, decorurile migălite, chiar și fisurile lor vorbesc despre mâini care le-au modelat și despre vieți pe care le-au luminat.
Astăzi, opaițele din Romula Malva nu mai ard, dar fiecare privire asupra lor reaprinde scânteia pe care timpul nu a putut-o stinge.
Lumina lor nu mai este un foc material, ci o amintire vie, un liant între întunericul istoriei și lumina cunoașterii.
Așa cum în vremuri de demult vegheau asupra drumului celor plecați, acum veghează asupra memoriei noastre, amintindu-ne că orice flacără, oricât de mică, poate străbate veacurile. "
Fotografiile sunt facute de mine.
Textul a fost preluat preluat de la doamna Maria Șarpe
