V-ați iubit părinții?

"Știu că este un lucru greu de digerat, dar adevărul este că nu mi-am iubit părinții.

Pentru că nici ei nu ne-au iubit pe noi.

Eram decreței. Neiubiți și nedoriți.

Luam bătaie în fiecare zi.

Dacă la un examen primeam 9,98 mama îmi spunea:" Nu ți-am spus eu că ești proastă și că scrii urât?'

Când am terminat facultatea tata mi-a zis:" Să îți fie clar că tot un căcat rămâi. Ești un nimic și de nimic nimeni nu are nevoie."

Până la 28 de ani trebuia să îi aduc tatălui meu certificat de virginitate. In fiecare lună. Doctorul, săracul, mai avea un pic și plângea:" De ce ai nevoie de asta?" 

"Pentru tata."

Am avut grija de ei până la capat. 

La înmormântarea tatălui meu eu am chemat un grup de seminariști să cânte frumos la strană iar la mama s-a ocupat frate-meu sa fie pe masă numai vin bun de Bordeaux.

Le fac toate pomenile. Dar nu îi iubesc."

Câți se regăsesc în textul acesta preluat?

Scoala românească nu se va schimba nici peste 30 de ani.

Văd că i se tot cere lui Nicușor Dan să „rezolve” educația.

Îmi pare rău să v-anunț, dar după părerea mea educația a ajuns într-un punct în care nu mai poate fi rezolvată, nu în următorii 30 de ani. De nimeni. Nici de Nicușor Dan, nici de Daniel Funeriu, nici de Daniel David , nici de cine v-o mai trece prin cap, pentru că nu e o problemă de persoană, nici de mai multe persoane, ci e o problemă de societate. Până ce atitudinea societății față de școală n-o să se schimbe, școala n-o să se schimbe fundamental. Sigur, o să vedeți poate 5 materii la evaluarea națională în loc de 2, dar școala în sine nu se va fi schimbat. Da, știu, e un cerc vicios. Aia e. Eu n-am soluții. Am doar niște constatări din ultimii 5-6 ani, de când am din nou contact cu sistemul românesc.

Și hai să vă dau trei radiografii recente de la niște străini, toți trei profesori, care au contact cu sistemul românesc. Priviri din afară - că dacă vi le-ar zice cineva din interior, ați zice că e părtinitor.

Francez, profesor de franceză: aveți sistem de notare de la 1 la 10, dar nu știu cum se face că toți elevii au numai 9 și 10. Sigur, e vina profilor că dau doar 9 și 10, dar tu ce-ai zice dacă-ți vine copilul cu 5 la sport? Cu 7 la desen? Cu 6 la istorie? 

Francez, profesor de franceză într-o facultate tehnică. Și cum sunt studenții? Se uită la mine o clipă, trage concluzia că poate zice ce gândește, și zice. Je les déteste, nu vor să facă nimic, abia scot câte ceva de la ei. E vina profului, nu?, că nu face lecții interactive și tot bulșitul. Dar tu de câte ori i-ai zis direct sau doar dat de înțeles că singurele materii care contează sunt alea de examen, că la restul trebuie doar să facă act de prezență? Și că atâta vreme cât a fost prezent, *merită* 9-le sau 10-le de care zice omul de mai sus?

Englez, profesor de istorie într-o școală internațională, are câteva ore de UK & US History într-un liceu românesc, secție bilingvă. Mi-e aproape imposibil să lucrez cu ei, nu vor să facă nimic, n-au chef de nimic. Stau răsturnați în bancă, nu scriu, n-au nici măcar caiet de History. Sigur, dacă povestim chestii, le place, dar în momentul în care îi pun să facă ceva, li s-a rupt filmul. Despre cei doi de mai sus nu știu cum sunt ca profesori. Dar cu englezul ăsta am lucrat, *știu* că e foarte bun. Dacă el nu-i poate scoate pe copiii ăia din apatie, nimeni nu poate.

Demotivarea asta la școală e o problemă de societate și n-o rezolvă nici președintele, nici prim-ministrul, nici inspectorul, nici profesorul la clasă - el mai poate face câte ceva punctual, dar la nivel de sistem, soluția e în atitudinea societății față de școală. Faptul că acum a câștigat președinția un om ultra educat e un punct de plecare. De revenire, mai bine zis. 

Știu, ți se pare că e vina societății, dar nu și a ta. Tu ai făcut mereu ce trebuie.

Da' acuma zi, de câte ori ți-ai luat copilul de la școală ca să mergeți în vacanță, că e mai ieftin?

De câte ori i-ai permis să stea acasă în ultimele zile înainte de vacanță, fie ea și cea din februarie, că „oricum nu se face nimic” (da, frate, n-am ce mare lucru să fac, când mai am doar cinci bucăți în clasă!)

De câte ori i-ai făcut tema la desen?

De câte ori i-ai motivat absențele pe nașpa? De câte ori ai luat adeverință medicală falsă?

De câte ori i-ai permis să întârzie?

De câte ori ai dat bani pentru cadouri pentru doamnele diverse?

De câte ori ai contestat nota dată de profesor?

De câte ori ai contestat sancțiunea?

De câte ori te-a văzut încălcând regulile, inclusiv alea ale bunului simț?

De câte ori i-ai zis „lasă, tată, că geografia oricum nu contează, învață tu la română și mate”?

De toate orile astea ai contribuit câte puțin la demotivarea copilului tău și la atitudinea actuală a societății față de școală.

Da, știu, ministrul, inspectorii, directorii, profesorii au și ei vina lor - și e importantă. Dar despre asta ți se zice tot timpul, pe toate canalele.

Însă nu-ți zice nimeni niciodată în față „E și vina ta.”. 

Pentru că da, chiar e și vina ta. Și dacă nu înțelegi asta, școala românească nu se va schimba nici peste 30 de ani.(Preluat)

Scrisoare

Să vorbesc serios? Mai are rost? Nimeni nu a vorbit cu mine serios, ca să mai merite acum seriozitatea mea. În urma acestei campanii am rămas doar cu gustul amar. Cu convingerea că niciunul dintre candidați și niciunul din prietenii care s-au poziționat ferm pe cele două baricade nu voiau să vorbească despre un om ca mine. Cu atât mai puțin CU mine. Nicușor s-a poziționat undeva pe un catafalc înalt, decorat cu lozinci proeuropene și înconjurat de băieții din sistem. A discutat la modul abstract despre valori, continuitate și tușe groase care sună bine. Aproape că l-am crezut, dar oamenii din spatele lui sunt cei care mi-au redus de trei ori accesul la sănătate, în ultimii ani. Patru seturi de analize gratuite s-au făcut două. Două sute de teste s-au făcut o sută. O analiză esențială a devenit cu plată. Azi una, mâine alta și tot așa. Un medicament care mi-ar putea salva viața nu a mai fost decontat și ulterior a fost scos complet din farmaciile românești. Consultațiile au sărit la preț. Pentru RMN-urile de care am nevoie la trei luni trebuie să aștept șase luni, apoi să intru într-un cabinet în care doctorul nu se uită nici pe alea. E mai mult deranjul și încărcătura birocratică decât soluționarea medicală. E împovărare degeaba.

Sunt forțat de împrejurările curente să-mi aleg ce tratamente pot plăti. Trebuie să prioritizez ce medicamente pot cumpăra lunile astea. Amân o boală pentru alta. Tratez ce e mai grav și aștept să se agraveze cealaltă. Uneori trebuie să apelez la rude prin Italia pentru soluții medicale. Alteori să mă bazez pe empatia prietenilor. Am zile când nu mă pot ridica de durere. Medicul dă din umeri și spune că singurul tratament cât de cât optimist nu e aprobat decât în câteva țări din Vest. Implică costuri mari, multă durere și șanse mici de reușită. Aștept de un an de zile o soluționare a unui dosar de handicap care nu mai vine. Sistemul e închis, opac și impenetrabil. Pot dovedi, cu dosare medicale și medici dispuși să jure pentru mine în instanță, că am bolile respective și mă încadrez. Mă bazez pe vrafuri de hârtii, pe decizii CEDO, pe decizii CNCD și ale altor organe abilitate care combat discriminarea la nivel european. Dar nu contează. Toată birocrația se poate spăla pe mâini de mine. 30 de zile lucrătoare devin 60, apoi se face anul și nu răspunde nimeni la telefon, la contestații, la nimic. Toate astea pentru un ajutor meschin de câteva sute de lei. Toate astea într-o țară plină de combinatori care se pensionează pe caz de boală cu depresie și guturai. Învârt certificatele de handicap sever, dar ei zburdă pe picioare.

Sunt un bărbat mândru care se descurca onorabil până acum câțiva ani. Nici nu-mi puneam problema de bani sau de viitor. Eram fericit în modestia mea. Un trecător obișnuit care nu avea mult, dar nu murea de foame. Eram împăcat cu mărunțenia mea confortabilă. Nu aveam un termen previzibil de expirare. Mi-e rușine de femeia mea pentru că nu-i mai pot oferi ce eram. Ce a luat ea de bărbat s-a stins demult. Uneori îmi crapă obrazul când intră pe ușă. Abia mai pot face dragoste cu ea, din pricina durerilor. Uneori îmi mușc buzele și încerc să trec peste durere. Să păstrez o aparență a masculinității ca să o pot satisface. Urlu în mine și insist, ca să par bărbat. Tac și refuz să mă plâng. Mi-e rușine de mine uneori, că nu mai pot munci nici măcar la jumătate din randamentul la care traforam în trecut. Fost corporatist în media, art director premiat și respectat, considerat profesionist atât de prieteni cât și de colegi. Eram totuși ”cineva”. Acum depind de veniturile neveste-mii și de unul două contracte care pică ocazional de la prieteni. Și nici măcar pe alea nu le mai pot respecta onorabil. Simt fușereala în mine. Nu mă mai ține. Nu mai am imboldul creativ, nici energia de a putea trece peste zgomotul patologiilor ca să lucrez liniștit. Mă simt ca un boxer care trebuia să se pensioneze acum zece ani, dar foamea încă îl ține în ring. Menirea lui e să încaseze ca să-i crească pe alții. Să-și ia bancnotele alea boțite în pumnul plin de sânge după înfrângere. Sunt un asistat sentimental incapabil să-și satisfacă soția sau să-i ofere liniștea zilei de mâine. E o cruntă realitate. O stare de fapt cu care încerc să mă împac. Uneori îi mai zic să mă părăsească. Să găsească ceva mai bun, pe cineva care o merită. Mi se pare intolerabil că mă suportă așa. Este o nedreptate cutremurătoare. Merita mult mai mult. Un bărbat care să o facă fericită și să o poată aprecia la adevărata ei valoare monumentală.

Aș fi vrut să votez pe cineva care să nu mă facă să mă simt inutil, ignorat și indezirabil. Să nu mă transforme în aceeași victimă ignorată pe coridoare, căreia i se spune mereu că nu se poate face nimic și trebuie să suporte austeritatea în continuare. În Nicușor nu am găsit un candidat empatic și conectat la problemele mărunte ale oamenilor mici. La problemele săracilor sau a ”asistaților care beau la birt” ca mine. Nu am găsit o altă normalitate decât cea a sistemului. Un monolog imperturbabil. O formă fără fond împinsă la înaintare de aceiași oameni care fug mereu de răspundere. În schimb, de la comunicatorii lui am primit ură, aroganță și intoleranță. Mi s-a vorbit în termeni oligofrenici, jignitori, care îmi insultau și puțina inteligență. Am găsit o lipsă completă de înțelegere și empatie față de semeni. Mi se părea că nu ceream mult, dar chiar și-așa a fost prea mult. Am renunțat.

Nici la Simion nu am găsit ceva demn de votat. Nu m-am putut identifica cu valorile lui spoite în grabă. M-am izbit de un neoliberal conservator rigid, intolerant și rece. O trompetă improvizată ale cărui politici orientate pe săraci urmau să afecteze și mai rău tocmai categoriile pe care pretindea că le ajută. Am prieteni gay pe care îi iubesc și îi respect. Nu puteam vota împotriva lor. Poate doar ca satisfacție meschină ”să dau o lecție la PSD” sau ceva, dar meschinăriile nu-și mai au rostul la vârsta mea. În Simion m-am izbit de un prostuț pus pe căpătuială. Era amuzant, dar vorbea din burtă despre concepte pe care nu le înțelege. Make Romania Great Again! Când a fost România atât de mișto ca să o facem cum a fost? În 1936? În 86, 96 sau când? La ce ”glorie” ne raportăm? 

N-a reușit să-mi explice cum stă treaba nici cu paraziții ăia de care vorbea el în sectorul bugetar. Nevastă-mea e bugetară și muncește ca un câine. Vine acasă terminată. Trenulețul lui Ciolacu a anulat plata orelor suplimentare și a blocat angajările. La ea la muncă e lipsă masivă de personal. Ea bagă hârtii toată ziua și acoperă o birocrație debilitantă, iar colegii ei trebuie să aibă grijă de bătrâni și de orfani, pe gratis dacă s-ar putea. Orfanii din apartamentele sociale nu pot fi lăsați nesupravegheați jumătate din timp. Sănătatea și siguranța lor se bazează pe orele și pe turele suplimentare ale asistenților sociali. Cineva trebuie să fie acolo să facă lecții cu ei, să le ducă o mâncare, să mai facă curățenie în casă și să-i ducă la școală. Ca atare, oamenii bagă turele și orele suplimentare gratis. Ar avea zile de recuperat, dar n-are cine să acopere munca, așa că nu mai există conceptul de compensație echitabilă pentru serviciu. Nu pot lăsa copiii nesupravegheați doar pentru că li s-a terminat programul. Muncesc de își smulg părul din cap pentru că pe Ciucă și pe Ciolacu i-a interesat de pensiile speciale și de clica lor de privilegiați din bazinul electoral. Nu de bugetarii care plâng de nervi la serviciu. 

Mă apucă nervii când vine Georgică vesel, de la vreo cumetrie electorală, și îmi vorbește de 500 de mii de paraziți din sectorul bugetar. Care paraziți? Nevastă-mea și colegii ei muncesc de crapă. Cu bătrâni, cu orfani, cu persoane cu handicap... cu ”pleava societății” cum au stabilit oamenii frumoși pe aici. Este deja la al doilea coleg care crapă la 50 de ani cu capul pe birou. Polițiștii mănâncă parizer pe capota mașinii pentru că nu-și permit pauzele de masă nici ca timp și nici financiar. Care sunt paraziții, tată? Sectorul bugetar din România are într-adevăr mulți paraziți. Ar fi fost ideal dacă Simion îi putea identifica măcar. Sunt tocmai parlamentarii, directorii numiți politic, secretarii pe probleme de bioenergie și bigudiuri, nepoții, consilierii de consilieri, specialiști în spălat cadavre politice și futnicele cu salarii de mii sau zeci de mii de euro pe lună. Sunt ăia pe care niciun bugetar adevărat nu-i vede vreodată muncind. Sunt ba cu treabă pe la partid, ba prin teritoriu, ba sunt acoperiți total pentru că sunt pila unui secretar de stat și nu-i poate da nici măcar directorul afară. 

Bugetarii sunt împotmoliți într-o birocrație cumplită pentru care AUR nu are soluții nici în parlament, d-apoi la președinție. Așa cum a făcut și marea speranță, USR, la timpul ei, AUR avea aceleași intenții - de a înlocui paraziții altora cu paraziții lor care nu sunt buni de nimic. E rotația paraziților. În rest, bugetarii adevărați rămân să bobineze până crapă inima în ei ca să acopere lipsa de performanță a numiților pe linie politică. Pe ăia n-o să-i atace nimeni vreodată pentru că sunt protejați de partide. Doar pe fraierii ceilalți, ăia care muncesc ca sclavii pe plantație, îi poți disponibiliza și îi poți batjocori cum vrei tu. Că doar n-o să zboare oamenii de la partid?

N-am avut cu cine discuta în campania asta. Mi-am mai luat și muie de la prieteni, ca de obicei. Pentru că e simplu să vorbești cu autoritate când habar nu ai în ce hal se poate trăi în țara asta. E frumos să ai înalte idealuri când tu ești bine și restul pot să moară din partea ta. E simplu să acuzi de rea intenție și de primitivism, când tot ce faci toată ziua este să-ți muți curul, din cafenea, pe scaunul de la birou și invers. Am stat și eu pe scaunele alea și știu cât e de confortabil. Este simplu când nu trebuie să iei o pauză și să tragi aer în piept, cu frică, pentru că nu știi ce s-a mai tăiat azi. Intri în cabinet și-ți spune doctorul: asta costă atât, mai nou nu pot să-ți mai dau pe rețetă, du-te și descurcă-te cum poți, că eu nu te mai pot ajuta. Nu știi niciodată cât o să te mai coste demnitatea sau bărbăția luna viitoare. Cât o să mai reziști până cazi de tot într-o condiție umilitoare din care ceilalți te vor judeca drept o putoare imbecilă care nu vrea să-și depășească condiția. Un idiot util care merită dezgustul societății frumoase și libere. 

Recunosc că mi-e greu să fiu mereu obiectiv, să văd lumea în albastru cu steluțe galbene, de pe un coridor scorojit de spital în care personalul mă tratează cu indiferență. Mi-e greu să mă păstrez lucid când cei din jur mă critică pentru că trag țara în jos. Atunci când trebuie să aștept trei ore pe un scaun ruginit, lângă un tomberon deasupra căruia mă întâmpină falnic semnul de proiect european, pe un perete care stă să cadă. Cât am muncit și am fost în putere am plătit la stat de zeci de ori mai mult decât profesorașii ăștia de democrație care trăiesc din păreri plătite de la buget. Mi-e cam scârbă de lecții de democrație și capitalism din partea unor asistați de lux cărora le este frică să cerșească cu demnitate pe trotuar și preferă să apere sistemul care îi hrănește. Mie scârbă de cumetriile lor de luptători pentru civism care trag pentru contracte după alegeri. Mi-e silă să votez mereu cu călăul, de frica altui călău. Încerc să rămân lucid pe sub furia asta care mocnește și mă încleștează în ghearele ei câteodată. Îmi dau seama că nu-i vina tinerilor, a europenilor, a lui Trump sau a Ursulei personal. E vina alor noștri de la putere. Aceeași clică pricepută care se fofilează mereu pe coridoare și face rotația cadrelor la fiecare ciclu electoral. A scăpat și de data asta ca prin urechile acului. Toată protipendada a făcut pavăză în calea ei.

Nu sunt răzbunător. Nu am în mine asta, nu vreau să fac rău nimănui, dar sunt sătul să fiu identificat mereu ca dușmanul. Am încercat să mă mențin obiectiv, cu un succes îndoielnic. De data asta nu am putut vota. Nu urma să ofer eu legitimitate unor facțiuni politice care mă batjocoresc zilnic și caută să se scape de mine. Între lehamite și impostură nu aveam de ales. Nu urma să le ofer satisfacție nici amicilor care nu văd niciodată viața de dincolo de ei. Sub ploaia lor de înjurături încăpeam și eu, conjunctural. Nici nu i-a interesat. Nu s-au oprit să se întrebe. Cu mine, ca cetățean, ca suferind în țara asta, nu s-a discutat decât în termenii binecunoscuți: amenințări, șantaj, cenzură, acuzații și calomnii. După cât am contribuit de-a lungul vieții, nu cred că ceream foarte mult. Un minim de respect. Am fost tratat cu unfriend, atât de către sistem, cât și de societatea civilă. Înțeleg că trebuie să alegem mereu ”calea cea bună”. Să mai las de la mine și să-mi accept condiția de generație de sacrificiu. Trebuie să fim mai buni... Dar de câte ori ar trebui să mă întorc tot eu ca să-mi îmbrățișez călăii și calomniatorii? De câte ori să întorc obrazul ca să-mi poată fi scuipat cu eleganță? Nu și de data asta. Poate data viitoare. Suspectez că vor mai avea nevoie de mine.

Ce s-a mai tăiat azi, domnule doctor?

Dan Pavel

Comparație

Pentru cine nu a trăit în Comunism, e bine de știut că nu se compară cu ceea ce trăim azi. 

 Anii 60-70 au fost perfecți, spuneau părinții noștri. De la traiul greu de la țară, lumea se muta la oraș, la bloc, cu baie în case, calorifere fierbinți, apă curentă, canalizare și tot confortul. Cinematografe, teatre, școli, universități, spitale noi etc. Industrializarea a permis tuturor să lucreze, indiferent în ce zonă locuiau și ce pregătire aveau. Dealtfel nici nu aveai voie să nu lucrezi, era caz penal. Mancare, tot ce vrei, băuturi și țigări străine, haine moderne, cosmetice, muzică bună, filme, tot. 

 Apoi au venit anii 80, acolo s-a stricat căruța, Statul exporta aproape tot ce se producea în țară, mâncarea și tot restul au dispărut treptat din magazine, apă caldă ciu-ciu, presiune la gaze foarte mică, se gătea doar noaptea când era presiunea ceva mai mare, iar de la ora 12 noaptea se oprea și curentul în marile orașe. Toată lumea avea lumânările pregătite. In case, iarna, 13 grade, aveam câte 2 treninguri pe noi, plus un halat din ăla gros, și căciulă pe cap. La școală, scriam cu mănușile în mâini, altfel degerai. In fine, chin. Se plătea datoria externă, dar nouă, populației, nu ni s-a spus nimic, trăiam așa, fără să știm de ce. În două cuvinte, ne chinuiam. 

 Din pct de vedere ideologic era totul clar. Erau niste reguli pe care le știa toată lumea, le respectai, bine, nu, n-ai avut noroc. Aveai soarta pecetluită, viața și cariera distruse definitiv, și tu, și familia ta. Dar știai regulile, și nicio clipa nu iti făceai speranțe că iți votezi tu Condcerea țării, Președintele etc. Ei se votau intre ei, la Congresele PCR, tu nu aveai niciun cuvânt de spus, era totul clar. Eu am votat doar o data, la un referendum pe tema - să spunem NU " bombii" cu neutroni. Bombii, că așa pronunța Ceaușescu. :)) 

 Acum însă situația e diferită, și mult mai gravă. Avem legi, dar nu le respectăm decât noi, prostimea, dar și dacă le respecți dar nu esti "cuminte politic", ți se aplică o lege a lor, inventată în funcție de caz, adaptată pt elementele "anarhice". 

 Ni se lasă impresia că ne votăm noi Conducera țarii? Că suntem noi suverani și stăpâni în țara noastră, cum spune Constituția? Aș, ne certăm ca proștii din 4 în 4 ani, 5 la Președinte, când totul de fapt e aranjat de te miri cine. Ba de Baronii Locali, cum era o data, ba de Băieții Deștepți, cum era altădată, ba de apucații de la UE, cum este acum, iar brațul puternic al Serviciilor e neobosit în toate perioadele electorale. Ni se pune sub nas o listă, aprobată de ei, votați bueeei, și haidi pa, la coteț cu voi. Scapă altul pe listă, neaprobat, cum a fost anul trecut, jale, război pe față, cu toate armele nedemocratice posibile și imposibile. 

 Cât privește confortul nostru, cu mâncarea ne-am lămurit, înainte nu le găseam, erau cozi imense pt orice aliment, azi mâncăm coloranți și arome chimice, căldura e prea scumpă, deci începem să ne îmbrăcăm mai gros în case, totul devine complicat, din rău în mai rău.

 Cum spuneam, înainte știai regulile, se juca corect, îți asumai riscuri imense dacă ieșeai din front, și erau foarte puțini cei care îndrăzneau. Acum însă politicienii ne trișează zi de zi, râd de noi cu aroganță, si își trăiesc huzurul pe spatele nostru, și ei, și urmașii lor.

 Aceasta e Romania azi, un simulacru de Democrație, un simulacru de Libertate.

Cristina DP

Te-ai născut liber.

Manifest pentru omul care și-a uitat puterea.

(sau: Ultimul adevăr spus înainte de liniște)

Te-ai născut liber.

Nu ți-ai dat acordul să fii mințit, crescut în frică, domesticit și transformat într-un cod de bare.

Dar ai fost. Cu blândețe. Cu educație. Cu grijă. Cu manuale, ștampile și zâmbete de plastic.

Ai învățat că nu tu decizi. Că trebuie să muncești, să taci, să respecți, să accepți.

Ai fost învățat să stai jos, să nu întrebi, să nu simți prea mult, să nu visezi prea mare.

Ți s-a spus ce e „bine”, ce e „adevărat”, ce e „normal”.

Și ai crezut. Ca noi toți.

Până când ceva, undeva în tine, a început să strige încet.

Și dacă tot ce știm… e o minciună?

Ce urmează e pentru acea voce.

Pentru tine, cel dinăuntru.

Pentru omul care simte că lumea nu e întreagă.

Pentru cel care vrea să-și amintească.

Am fost mințiți. Și am crezut.

De la primul cuvânt, chiar de la prima litera, silaba, ni s-a spus o poveste falsă.

Am fost învățați că suntem nimic:

urmașii sclavilor, ai maimuțelor, ai sălbaticilor.

Ni s-a smuls rădăcina și am fost plantați în nisip.

Ne-au rupt trecutul din mâini și ne-au vândut ruinele drept progres.

Dar dacă privești atent, vezi că fiecare generație cade mai jos.

În trup, în minte, în suflet.

Medicina?

Nu e despre vindecare.

E despre fidelizare.

Clienți, nu pacienți.

Pastilele nu sunt soluții, ci lanțuri lucioase.

Ni se dau proceduri, diagnostice și frici ambalate frumos,

dar cauzele adevărate ale bolilor rămân ascunse.

Pentru că sănătatea nu aduce profit.

Educația?

Nu e iluminare, ci dresaj.

Nu ne-au învățat să gândim, ci să repetăm.

Să credem, să nu punem întrebări.

Ne-au umplut mințile cu informații sterile

și ne-au golit inimile de adevăr.

Am ieșit din școli nu ca oameni liberi, ci ca soldăței obedienți.

Politica?

O piesă ieftină de teatru.

Păpuși care se ceartă pe scenă,

dar au același păpușar.

Ne lasă să alegem între două bice,

ca să simțim că suntem liberi,

când totul a fost deja decis – fără noi, împotriva noastră.

Mâncarea?

E otravă ambalată colorat.

Suntem hrăniți cu moarte lentă –

chimicale, zahăr, sinteze de laborator.

Ni se spune că e sănătos.

Dacă refuzi, ești nebun.

Adevărata hrană a fost înlocuită cu plastic comestibil.

Apa?

Nu mai e vie.

Apa adevărată, care vindecă și energizează,

a fost înlocuită cu lichid industrial,

plin de clor, fluor, metale grele.

O bem și ne mirăm că murim devreme.

Dar otrava zilnică nu se vede cu ochiul liber.

Casa?

O cutie.

De beton, electricitate și geometrie strâmbă.

Fără contact cu pământul.

Fără armonie cu natura.

O închisoare care zâmbește și îți promite „confort”.

Munca?

Nu e menire, ci sclavie cu orar fix.

Schimbăm viața pe supraviețuire.

Trudim pentru alții, pentru un salariu care nu ne ajunge,

pentru un vis care nu e al nostru.

Spunem că suntem liberi –

dar robul modern și-a uitat lanțurile.

Banii?

Hârtii magice născute din nimic.

Sunt creați din aer, dar noi ne sacrificăm viața pentru ei.

Cine controlează banii, controlează lumea.

Și noi alergăm, fără să întrebăm: pentru ce?

Religia?

Frica digitală.

Ne-au dat un Dumnezeu care cere frică, supunere și durere.

Ne-au interzis căutarea.

„Crede. Nu gândi.”

Și noi am ascultat.

Sexul?

A devenit tranzacție.

Dragostea – un mit de demult.

Relațiile – trocuri.

Nu ne mai unim. Ne folosim.

Consumăm oameni, apoi ne plângem că suntem goi.

Familia?

Distrusă.

Bărbatul – învins,

femeia – epuizată,

copilul – supravegheat, controlat, modelat.

Neamul s-a spart în indivizi cu suflete frânte și minți confuze.

Legea?

Nu e pentru noi.

Respectăm reguli scrise de alții,

pentru un sistem care se protejează pe sine, nu pe oameni.

Justiția e doar un instrument al puterii.

Când devii inutil, te aruncă.

Știința?

Caută fonduri, nu adevărul.

Cine strigă mai tare, primește grantul.

Adevărul? Se ascunde.

Inovațiile reale? Interzise.

Tot ce contrazice dogma, e cenzurat.

Pământul?

Nu știm ce e.

Ne-au spus că zburăm printr-un vid imens,

cu o viteză nebună.

Dar n-am văzut cu ochii noștri.

Tot ce „știm” – e filtrat prin ecrane.

Tot ce simțim – e ignorat.

Sensul vieții?

O glumă sinistră:

Învață. Muncește. Plătește. Mori.

Asta e oferta sistemului.

Sensul real nu ne-a fost cerut.

Ni s-au dat surogate: like-uri, carieră, seriale, frica de moarte.

Omul?

O ființă cu aripi tăiate.

Avem potențial infinit,

dar suntem ținuți în frică, rușine și pastile.

Școala ne-a domesticit.

Societatea ne-a învins.

Sistemul ne-a strivit.

Și sistemul?

Un lagăr cu pereți moi.

Oferă distracție, bonusuri, reduceri.

Dar încearcă să evadezi – și te zdrobește.

Spune adevărul – ești „extremist”.

Cere libertate – ești „amenințare”.

Aceasta nu e o teorie.

E viața noastră.

Un prezent în care

adevărul e crimă,

iar minciuna e normă.

Nu ne omoară cu gloanțe,

ci cu ignoranță.

Nu cu război,

ci cu înlocuirea realității.

Și dacă n-ai înțeles asta...

Nicio problemă.

Continuă să trăiești.

Cu lanțuri strălucitoare,

opinii permise,

o pensie decentă

și creierul scos din priză.

Chemare la trezire:

Dacă încă citești, înseamnă că ceva în tine s-a mișcat.

Poate o neliniște. Poate o furie. Poate o recunoaștere amară.

Nu ești singur. Și nu ești nebun.

Ești viu.

Și dacă ești viu, poți să deschizi ochii.

Poți să refuzi ceea ce nu ți se potrivește.

Poți să taci când toți strigă și să strigi când toți tac.

Poți să-ți iei puterea înapoi. Nu de la sistem, ci din tine.

Pentru că adevărul nu se dă.

Adevărul se asumă. Cu prețul comodității. Cu prețul confortului. Cu prețul unei vieți false.

Dar ce primești în schimb...

E viața ta. Adevărată. Nepermisă. Periculoasă.

Dar vie.

P.S. Dacă  citești asta....

                    Înseamnă că știi sa citești! 🥳🤣🤭