"Prinși între lumi, într-un azil în care sunt închise după gratii mai degrabă sentimentele netrăite la timp și în care orice dependență – chiar și de alcool – te poate face să te crezi fericit, presupușii bătrânei care învelesc copiii de sub salcia atât de cuprinzătoare se bucură de o libertate furată în fiecare secundă și prin orice mijloace (”Vrei să te închid în camera ta?”).
Da, Tamara Popescu face un rol comun; evident, un rol comun pentru o asemenea carieră, adică perfect: presupus grijulie, evident autoritară, marcată de încercările sale de a nu deveni o verigă din lanțul vârstelor din jurul ei, lasă impresia că e foarte bine cu sine, atâta vreme cât e singură. ”Sunt singură”. De parcă ceilalți, dacă s-ar avea unii pe alții, ar fi diferiți de vreunul dintre noi.
Alina Mangra e un recital de vârste imposibil de separat, Iulia Lazăr își jelește sexualitatea neîmplinită de-a lungul unei vieți în care nici n-a aflat ce arome are dragostea, iar Dragoș Măceșanu se preface a-și ascunde o libidinoșenie cu care s-a născut, nu cu care va muri. Pentru un păhărel în plus, Alina devine docilă, Iulia se autocomplimentează, Dragoș e pur și simplu fericit, dar nu atât de fericit ca în clipa în care primește o jucărie efemeră: un balon. Alb. Ca orice copilărie fericită.
Cine oferă paharele izbăvitoare de orice? Marian Politic. El deține panaceul. Rețeta universală. Diferită, în funcție de cerere. De aceea și Cătălin Miculeasa primește de la Marian izbăvirea pentru care a venit. Marian e Caron, cel care n-are nevoie nici măcar de un ort, ca să te ajute: o face pentru că asta este el. E cel care decide ce, cât, când să bei. Izbăvitor și aproape medical, îți spune și la ce să te aștepți. ”În zece minute te ia un somn greu...”.
Peste toate, însă, plutește ceva: ceva sau cineva. Care te avertizează dintru început că are o sută treizeci de ani. La fel de bine, poate avea și o mie trei sute. Mircea Mogoșeanu este o pisică. Neagră. Care, ca orice pisică, intuiește locul unde s-a instalat boala în corpul lui Cătălin (minunat, ca de obicei), de aceea îl acoperă în totalitate, atunci când doarme, indiferent ce ar dormi și/sau cât urmează să doarmă (”În zece minute te ia un somn greu și pe urmă....”).
Obsesiv prezent în tot și în toate, motanul, domnul director după cum îl alintă aiurea toți, e permanența amenințării care planează; cu singura mențiune că până și el îi cade pradă vânzătorului de iluzii sau de certitudini care reușește să-l cherchelească de vreo două ori.
Același furnizor de băuturi miraculoase găsește prin buzunarele infinite ale prezenței sale elixirul care ne arată ce minunăție de lume e în mintea lui Florin Caracala. Regizorul. Cel de neiertat pentru seara de ieri, căci el ne-a ținut cu zâmbetul pe chipuri, până când blestematul de Caron a vărsat afrodisiacul în paharele celor din scenă și în lacrimile celor din sală. Brusc, ne-am amintit toți cât de incredibil de tineri am fost. Și mi s-a părut că prin sală, printre picioarele noastre, s-a strecurat o felină. Neagră. Mortală, ca și combinația Florin Caracala – Cornel Mihai Ungureanu.
Finalul ne găsește pe toți mulțumiți. Miculeasa a realizat ce avea de realizat, Pisica își face treaba ei de sute de ani, Politic asigură ciorba de fasole și, desigur, umple paharele cu picături de nenorocită fericire.
Dar Caracala nu ne-a spus încă esențialul. Așa că o așază pe Tamara cea Fericită în capul unei mese despre care nu știi dacă e o pomană pentru vii sau pentru morți.
Iar Tamara cea Fericită ne spune din nou și de ce e atât de fericită:”Sunt singură.”
”Sunt singură și mi-e frică de moarte de mor...”
AM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu